Limits of judicial disciplinary inspection: prohibition of substantive review of court judgments and lack of proof of judicial bad faith

Şedinţa publică din data de 3 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin formulată reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, a formulat contestaţie împotriva Rezoluţiei nr. 3710/A din 26.11.2020 prin care s-a dispus clasarea sesizării formulate de către acesta, şi a Rezoluţiei Inspectorului Şef nr. C21-234 din 15.03.2021, solicitând admiterea contestaţiei, desfiinţarea rezoluţiei inspectorului-şef şi a rezoluţiei de clasare şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor în vederea luării măsurilor ce se impun.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a XI-a de contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa civile nr. 1370 din 6 octombrie 2021 a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

După prezentarea situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că, prin sentinţa recurată, instanţa de fond a reţinut aceleaşi aspecte, respectiv faptul că, de vreme ce hotărârile pronunţate conţin o motivare, că "expunerea motivată a unui raţionament logico-juridic adoptat în modul de apreciere şi interpretare a normelor legale incidente speţei raportat la actele şi lucrările dosarului, diferit de percepţia subiectivă a petentei asupra situaţiei de fapt deduse judecăţii nu poate fi apreciată ca o greşeală evidentă, neîndoielnică şi nescuzabilă, căreia să-i lipsească şi cea mai slabă justificare, (pag 15 alin. ultim din sentinţa recurată)", s-ar justifica soluţia adoptată, însă omite total a observa că respectivele hotărâri conţin motivări preluate din alte hotărâri, care nici măcar nu au fost depuse la dosar pentru că partea căreia îi erau favorabile nu a înţeles să se prevaleze de acestea.

Ca atare, recurentul consideră că sentinţa atacată a fost dată cu încălcarea şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aceasta conţinând motive contradictorii, fiind aplicate greşit şi normele de drept material, instanţa de fond, încălcând normele legale invocate.

În mod greşit s-a reţinut de către instanţa de fond că nu s-ar fi constatat încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe câtă vreme, contravine dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. a pronunţa o hotărâre care să se sprijine pe motive străine de pricină - motivarea limitându-se la preluarea motivării făcute de un alt judecător într-un alt dosar.

Mai mult, deoarece fosta soţie este în legătură de rudenie (verişoară) cu doamna judecător B., judecător în cadrul secţiei penale a Tribunalului Timiş, iar apărătorul ales al acesteia este soţul doamnei judecător, domnul avocat C., există bănuiala legitimă că aceştia, folosindu-se de poziţia în cadrul acestei instanţe, de relaţiile de colegialitate sau prietenie cu membrii completului de judecată au determinat pronunţarea unor soluţii contrare interesului superior al minorului, contrare probelor administrate în aceste dosare, generând astfel o situaţie extrem de gravă de natură a periclita dezvoltarea armonioasă a minorului, supunându-l la nenumărate tracasări pe parcursul a mai mulţi ani.

De altfel, fosta soţie i-a confirmat acest aspect, comunicându-i expres că, atâta vreme cât verişoara ei este judecător în această instanţă nu va avea câştig de cauză, nicio probă sau înscris neavând importanţă.

Tocmai pentru a preîntâmpina aceasta situaţie, de fiecare dată când unul din aceste dosare a fost repartizat unui complet de judecată din care unul din magistraţii sus-indicaţi făcea parte, recurentul precizează că a uzat de instrumentele procesuale existente, formulând cerere de strămutare, respectiv de recuzare, fără însă a avea vreun succes.

În tot acest răstimp, în diferitele faze procesuale, minorul a fost audiat de către instanţe şi de către autorităţile îndreptăţite de 18 ori: de 9 ori în instanţă, de 2 ori la executorul judecătoresc, de 2 ori la Serviciul de Autoritate Tutelară, de 2 ori la poliţie, o dată la IML şi de 2 ori la psiholog. Poziţia acestuia a fost constantă în sensul că doreşte să locuiască în continuare cu tatăl, că alături de el se simte în siguranţă şi că nu doreşte să se mute împreună cu mama. Atât dorinţa copilului, cât şi celelalte probe administrate în cauze au fost total ignorate de către doamnele judecător, care, pur şi simplu au făcut abstracţie de existenţa acestor probe.

Recurentul consideră că prin menţinerea acestor doamne magistrat ca fiind singurele care să soluţioneze cauzele în care are calitatea de parte, având ca obiect măsuri privind minorii, îi este încălcat flagrant dreptul la un proces echitabil. În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, arătând că "pentru a nu exista niciun dubiu cu privire la imparţialitatea membrilor completului de judecată şi, având în vedere că aparenţa imparţialităţii este la fel de importantă ca şi imparţialitatea însăşi, ţinând seama şi de dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitoare la asigurarea unui proces echitabil", se impunea admiterea cererii de recuzare.

În opinia recurentului, este de datoria conducerii instanţei să organizeze în aşa mod activitatea, încât în situaţii de tipul celei în care se regăseşte, să existe posibilitatea de a avea un real acces la justiţie. Or, în situaţia dată, este evident că orice cauză de dreptul familiei în care acesta este parte va fi soluţionată în apel de către cel puţin unul dintre aceşti magistraţi.

Recurentul mai consideră că acest comportament, pe de o parte ignorarea cu bună ştiinţă a probatoriului administrat, pronunţarea unor soluţii întemeiate pe elemente străine probelor administrate, ceea ce echivalează cu nemotivarea soluţiilor pronunţate, iar pe de alta, sfidarea şi încălcarea drepturilor fundamentale profitând de funcţia deţinută şi de relaţiile şi poziţia privilegiată pe care o deţine în cadrul instanţei care este investită a soluţiona procesele pe care le porneşte, sunt fapte deosebit de grave, nedemne cu statutul profesiei de magistrat şi că acestea nu trebuie să rămână nesancţionate.

Se mai precizează că nu a solicitat, ca urmare a celor sesizate, să se facă aprecieri cu privire la probele administrate şi la incidenţa dispoziţiilor legale, acesta nefiind atributul Inspecţiei Judiciare, ci, a solicitat a se dispune măsurile disciplinare şi organizatorice care se impun. De aceea, consideră că aprecierile din cuprinsul rezoluţiei cu privire la faptul că instanţele au reţinut că ar fi introdus elemente cu conotaţii negative la adresa mamei, fiind identificat sindromul alienării parentale a minorului, nu sunt de competenţa Inspecţiei Judiciare.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent a apărărilor expuse în întâmpinare intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Înalta Curte reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Prin urmare, verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar reţine că aceasta îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa de fond înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii de chemare în judecată.

Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinţei recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanţa de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinţei, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Doctrina şi jurisprudenţa au afirmat constant că o motivare clară şi cuprinzătoare a unei hotărâri judecătoreşti nu presupune analizarea tuturor afirmaţiilor părţilor, ci doar a acelora cu caracter esenţial, chiar şi acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real şi păstrându-şi echilibrul dar şi obiectivitatea, susţinerile ambelor părţi cu interese contrare în proces, dar doar acele susţineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii şi cu soluţia ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluţii, urmând a fi filtrate şi cenzurate respectivele susţineri, fie în sensul reţinerii, fie în cel al înlăturării lor.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"

Înalta Curte constată că din actele şi lucrările dosarului rezultă că recurentul-reclamant A. a contestat rezoluţia de clasare nr. 3710/A din data de 26 noiembrie 2020 emisă în dosarul nr. x şi rezoluţia Inspectorului-şef nr. C21-234 (în realitate numărul rezoluţiei emise de Inspectorul-şef fiind C21-341) din 15 martie 2021, solicitând desfiinţarea acestora şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor, în vederea luării măsurilor ce se impun.

În motivarea cererii de chemare în judecată s-a susţinut că motivele care au stat la baza sesizării iniţiale nu au fost analizate în totalitate, iar prin plângerea împotriva rezoluţiei nr. 3710/A din 26 noiembrie 2020 a subliniat tocmai aceste aspecte, solicitând completarea cercetărilor pentru a le lămuri.

De asemenea, s-a susţinut că prin rezoluţia nr. 3710/A s-a făcut totală abstracţie de soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Timişoara, astfel încât în mod eronat, contrar înscrisurilor pe care le-a depus, s-a concluzionat că hotărârile judecătoreşti despre care a făcut vorbire ar fi fost amplu motivate şi într-un mod lipsit de echivoc. S-a omis însă a se remarca faptul că soluţiile pronunţate (dosar nr. x/2015), contrar dispoziţiilor art. 143 alin. (2) C. proc. civ., conţin pasaje întregi din motivarea pronunţată de o altă instanţă, într-un alt dosar (nr. x/2015), pe baza unui alt probatoriu, fiind preluate ad literam, fără nicio motivare suplimentară.

În ceea ce priveşte rezoluţia Inspectorului-şef nr. C21-341 recurentul-reclamant a susţinut că prin aceasta nu se face o analiză temeinică a criticilor aduse rezoluţiei de clasare, ci se analizează verificările efectuate în raport de normele legale care reglementează această activitate, însă nu s-ar aduce argumente concrete pentru respingerea plângerii.

Înalta Curte, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, constată că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor de drept material incidente, respingând în mod judicios cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, concluzionând că actul administrativ litigios este motivat, fiind examinate argumentele relevante ale petentului, incluzând expunerea raţionamentului logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată, constatând că dezvoltarea considerentelor Inspecţiei Judiciare este în legătură cu obiectul şi motivele sesizării.

În mod corect instanţa de fond a constatat că rezoluţia de clasare atacată conţine, după o prezentare a premiselor activităţii desfăşurate de Inspecţia Judiciară, expunerea situaţiei de fapt, precum şi argumentarea soluţiei, administrative, inclusiv raportat la dispoziţiile legale relevante.

De asemenea, însăşi analiza detaliată efectuată în conţinutul actelor litigioase a indicat faptul că verificările inspectorului judiciar au fost unele corespunzătoare, permiţându-i să verifice atât aspectele sesizate, cât şi contextul judiciar corespunzător.

De altfel, a concluzionat instanţa de fond, că soluţia din rezoluţia litigioasă nu apare ca fiind arbitrară, ci este rezultatul unui raţionament argumentativ, conţinând motive de fapt şi de drept detaliate în concret de către emitentul actelor.

Înalta Curte constată că potrivit principiului independenţei judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanţa de judecată şi nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară:

t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Înalta Curte reţine incidenţa prevederilor art. 97 din Legea 303/2004, potrivit cărora:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac".

În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.

Rezultă, aşadar, că modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţilor în cauzele deduse judecăţii excedează competenţelor Inspecţiei judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

Recurentul-reclamant nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizând în concret operaţiunile de stabilire a situaţiei de fapt, interpretare a normelor juridice şi apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activităţii de judecată şi care se subsumează tocmai raţionamentului logico-juridic al magistratului.

Cu alte cuvinte, stabilirea situaţiei de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea şi coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sunt operaţiuni specifice activităţii de judecată, care fac parte din raţionamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunţă soluţiile judecătoreşti.

Aceste elemente esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Atributul esenţial al activităţii de judecată îl reprezintă raţionamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situaţia de fapt. Interpretarea normelor de drept, încuviinţarea şi coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raţionamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operaţiune raţională şi logică de determinare a înţelesului şi conţinutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influenţă, presiune sau ameninţare, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituţional privind independenţa judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziţia constituţională potrivit căreia hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.

Astfel, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă.

Sublinierea acestui aspect se impune, deoarece considerentele hotărârii reprezintă în esenţă garanţia imparţialităţii judecătorului, a calităţii actului de justiţie, garanţie care a fost asigurată din această perspectivă, judecătorii care au soluţionat cererile de apel, pronunţându-se asupra argumentelor invocate de părţi, motivarea hotărârii explicând şi fundamentând soluţia concretizată în dispozitivul deciziei.

Reaua-credinţă presupune intenţia frauduloasă a magistratului: ea se manifestă prin încălcarea cu bună ştiinţă de către magistrat a normelor de drept material ori procesual, tocmai în scopul de a vătăma drepturi şi/sau interese legitime ale unei persoane sau cel puţin magistratul, deşi nu urmăreşte expres, acceptă în mod conştient vătămarea unei persoane.

Încălcarea unor norme de drept material sau procesual, chiar reală dacă ar fi este un element distinct de reaua-credinţă a magistratului sau de grava neglijenţă - aceste din urmă elemente ale răspunderii trebuind a fi probate în mod distinct de încălcarea normelor de drept. Or, în cauză, nu s-au prezentat şi identificat indicii temeinice privind reaua-credinţă, nici privind grava neglijenţă a magistratului.

Grava neglijenţă presupune nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil de către magistrat a normelor de drept material ori procesual. Grava neglijenţă se apreciază, între altele, de exemplu, şi în raport de claritatea unor norme juridice ce, în mod vădit, nu mai necesită absolut nicio interpretare sau care au fost deja supuse unei interpretări obligatorii pentru instanţe. Dincolo de aceste aspecte, sunt şi alţi factori obiectivi de avut în vedere cum sunt, de pildă, volumul de activitate al judecătorului, exercitarea altor atribuţii etc. Prin urmare, pentru a vorbi de o gravă neglijenţă, culpa magistratului ar trebui să nu poată fi scuzabilă.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1370 din 6 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 iunie 2022.