In-kind restitution under Law No. 10/2001 despite prior vindication failure and res judicata exception

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr. 5075/2003 la Tribunalul Galați, contestatorii-reclamanți P.L. și P.G. au chemat în judecată SC A.P. SA Galați, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea deciziilor nr. 10 din 12 septembrie 2002 și nr. 13 din 31 octombrie 2002 și în consecință să se restituie în natură imobilul situat în orașul Galați.

În motivarea acțiunii, se arată că unitatea deținătoare a imobilului refuză în mod nejustificat restituirea în natură a imobilului, acordându-le măsuri reparatorii prin echivalent, constând în titluri de valoare nominală, deoarece nu este exceptat conform art. 16 din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul Galați, cu sentința civilă nr. 301 din 20 iunie 2003, a admis contestația privind anularea deciziilor nr. 10 și 13/2002 emise de SC A.P.A. SA Galați și a dispus să se restituie contestatorilor-reclamanți imobilul teren și construcții în natură.

Instanța de fond a motivat soluția pronunțată, în sensul că imobilul revendicat este deținut de o societate comercială la care statul este acționar majoritar și nu de una din instituțiile enumerate de art. 16 din Legea nr. 10/2001 pentru ca foștilor proprietari să li se acorde măsuri reparatorii prin echivalent.

Se subliniază că la pct. 20.1. al Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 se prevede că restituirea în natură este obligatorie în cazul în care unitatea deținătoare este o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar majoritar, ca în speță.

Curtea de Apel Galați, cu decizia civilă nr. 140/A din 9 octombrie 2003 a respins ca nefondat apelul declarat de SC A.P.A. SA Galați, apreciind că instanța de fond a reținut corect situația de fapt și a făcut o justă aplicare a legii.

Susținerea apelantei că instanța de fond ar fi făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. c) și art. 9 alin. (2) și (4) din H.G. nr. 614/2001 nu a fost primită de curte cu motivarea că sunt avute în vedere unitățile bugetare de învățământ, din sănătate, instituții publice, situație în care nu se încadrează pârâta.

De altfel, pârâtei i s-a comunicat cu adresa nr. 1523/2002 de Autoritatea pentru urmărirea aplicării unitare a Legii nr. 10/2001, că imobilul în litigiu nu intră sub incidența art. 16 din lege.

A fost considerată nefondată critica referitoare la neadmiterea excepției autorității lucrului judecat.

Instanța de fond a citat dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora persoanele îndreptățite cărora până la data intrării în vigoare a legii, li s-au respins prin hotărâri judecătorești, definitive și irevocabile acțiunile în revendicarea bunurilor preluate în mod abuziv de stat, pot solicita, indiferent de natura soluțiilor pronunțate, măsuri reparatorii în natură sau echivalent, în condițiile legii.

Oricum, în cauză nu erau îndeplinite cerințele art. 1201 C. civ., nefiind identitate de părți, obiect și cauză.

Nici suspendarea judecății cauzei până ce Guvernul s-ar pronunțat asupra solicitării sale de a include imobilul între cele nerestituibile în natură nu era fondată și în mod corect a fost respinsă, deoarece cererea nu se încadra în cazurile de suspendare prevăzute de art. 242–244 C. proc. civ.

A fost respinsă și excepția de neconstituționalitate a art. 47 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva deciziei civile nr. 140/A/2003 a declarat recurs intimata-pârâtă SC A.P.A. SA Galați care a invocat nulitățile prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ.

Criticile formulate se referă la faptul că în mod greșit instanțele nu au considerat că imobilul are o afectațiune de interes public, situație demonstrată prin H.G. nr. 562/2002; că toate terenurile aferente piețelor le-au fost concesionate conform Legii nr. 219/1998 și nu pot face nici un act de dispoziție pentru că în această privință hotărăște numai concedentul.

De asemenea, susține că art. 48 din Legea nr. 10/2001 nu are nici o legătură cu speța, deoarece contestatorilor le-a fost respinsă acțiunea în revendicare prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

O altă critică constă în aceea că excepția de neconstituționalitate a art. 47 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu a fost analizată și motivată.

Recurenta subliniază că reclamanții trebuiau să opteze între revendicarea pe calea dreptului comun și procedura nou instituită de Legea nr. 10/2001 deoarece admisibilitatea unei noi cereri de restituire este redusă doar la situațiile în care, apar elemente noi, ce exclud o suprapunere cu situația de fapt și de drept, din primul proces.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor urma:

Instanțele au apreciat corect că imobilul revendicat, nu are afectațiune de interes public, în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Art. 9 alin. (1) lit. c) și art. 9 alin. (2) și (4) din H.G. nr. 614/2001, au în vedere unitățile bugetare de învățământ, sănătate, instituții publice, situație în care nu se încadrează recurenta, care este o societate comercială cu capital de stat, ce beneficiază de imobil, ca sediu administrativ.

Împrejurarea invocată, conform căreia imobilul în cauză este trecut pe listele de propuneri privind incidența art. 16 din Legea nr. 10/2001, către Guvernul României, rămâne fără semnificație, prevederea menționată fiind raportată desigur, la situațiile reglementate de alin. (1) al art. 16 din lege. De aceea, nu se impunea nici suspendarea judecării cauzei, până la rezolvarea propunerii de guvern.

Așa cum au reținut și celelalte instanțe, Autoritatea pentru urmărirea aplicării unitare a Legii nr. 10/2001, cu adresa nr. 5751 din 18 septembrie 2003 informează că a comunicat intimatei-pârâte o altă adresă cu nr. 1523/2002, în conținutul căreia îi preciza că imobilul din litigiu, nu intră sub incidența art. 16 din Legea nr. 10/2001, pârâta nefăcând parte din categoria instituțiilor enumerate de text.

În acest context, concluzia ce se desprinde constă în aceea că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea în natură a imobilului și nu la măsuri reparatorii prin echivalent. Această concluzie se justifică și prin reglementarea legii de la art. 1 în care se prevede că restituirea imobilelor preluate în mod abuziv de stat se face de regulă, în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent, reprezentând excepții prevăzute în mod expres.

La data soluționării apelului, actuala recurentă deja se mutase din imobil și îl predase intimaților, încheind procesul-verbal din 16 decembrie 2003, ceea ce denotă că a recunoscut dreptul acestora.

Terenul ce face obiectul cauzei, are pe el edificată construcția ce o folosește pârâta ca sediu administrativ. De aceea nu poate fi înscris în domeniul public al municipiului Galați, ca „toate terenurile aferente piețelor”, așa cum susține recurenta. Aceasta nu a dovedit că terenul ce face obiect de discuție intră în suprafețele concesionate piețelor.

Excepția autorității lucrului judecat a fost corect respinsă de instituție, deoarece nu erau întrunite cerințele art. 1201 C. civ., de identitate de părți, obiect și cauză.

Potrivit art. 1201 C. civ., există autoritate de lucru judecat „atunci când a doua cerere de chemare în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcute de ele și în contra lor, în aceeași calitate”.

În prima acțiune promovată de reclamanți în anul 1998 în contradictoriu cu Primăria municipiului Galați și în care a formulat cerere de intervenție recurenta din prezenta cauză, se solicită restituirea imobilului situat în Galați, având în vedere preluarea de stat, prin aplicarea greșită a Decretului nr. 92/1950, respectiv a faptului că autorii lor, nu făceau parte din categoria persoanelor cărora li se aplică actul normativ. Considerentele deciziei civile nr. 927 din 28 mai 2001 (pronunțată de Curtea de Apel Bacău, în dosarul nr. 608/2001) prin care în fond se respinge acțiunea, demonstrează că analiza cererii s-a făcut în temeiul art. 1 din Legea nr. 115/1995 în care de măsuri reparatorii beneficiau foștii proprietari ai imobilelor cu destinație de locuințe, trecute în proprietatea statului ca atare.

Concluzia deciziei citate, a fost că autorii reclamanților nu au folosit niciodată imobilul ca locuință familială, deși au fost proprietarii acestuia, astfel că restituirea pe temeiul Legii nr. 115/1995, de instanțele de fond și apel este greșită.

Cea de a doua acțiune este de fapt o contestație împotriva deciziilor emise de recurentă în temeiul Legii nr. 10/2001, în care recurenta are altă calitate, de intimată-pârâtă și temeiul de drept este evident altul (deci altă cauză).

Excepția autorității lucrului judecat operează numai în cazul în care există cumulativ tripla identitate cerută de art. 1201 C. civ. Lipsa unui element compus este suficient ca excepția să nu poată fi invocată cu succes, ori în speță două elemente nu sunt identice, calitatea părților și temeiul juridic al acțiunii (în acest sens decizia nr. 3417 din 17 septembrie 2003 a Curții Supreme de Justiție publicată în Buletinul Jurisprudenței pe anul 2003).

Pe de altă parte, recurenta ignoră dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora persoanele îndreptățite chiar dacă au avut acțiuni în revendicare anterior respinse prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, pot solicita măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, indiferent de natura soluțiilor.

Critica potrivit căreia, în mod nejustificat instanțele s-au pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 47 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, respingând-o, în loc să o înainteze Curții Constituționale pentru a o admite sau respinge, este de asemenea nefondată. Încheierea din 31 ianuarie 2003 este motivată.

Instanța de apel a sesizat corect că între obiectul cauzei, apărările instanței și conținutul art. 47 alin. (3) nu există legătura deoarece aceasta se referă la momentul în care începe să curgă termenul de notificare prevăzut de art. 21. Recurenta nu a ridicat problema neformulării notificării în termen și de aceea nu se impunea trimiterea Curții Constituționale pentru analiza excepției.

Chiar dacă ar fi invocat o asemenea excepție cu privire la art. 48 din Legea nr. 10/2001 care permite persoanelor îndreptățite să solicite măsuri reparatorii în natură sau echivalent, chiar dacă anterior intrării în vigoare a legii li s-au respins acțiuni în revendicare, subliniem că nici în acest caz nu se impunea sesizarea Curții Constituționale, pentru că legiuitorul a avut în vedere că temeiul primelor acțiuni, îl constituia art. 480 C. civ., analiza acestora făcându-se pe alte criterii, decât ale legii speciale reparatorii ale măsurilor abuzive ale statului, deci nu se poate discuta încălcarea principiului constituțional al neretroactivității legii.

Mai mult, cu privire la admisibilitatea unei acțiuni în temeiul Legii nr. 10/2001, nu este necesară apariția unor „elemente noi” față de acțiunile în revendicare pe calea dreptului comun, ci analiza îndeplinirii condițiilor impuse de noua lege, care sunt altele decât cele în temeiul art. 480 C. civ.

Faptul că intimații-contestatori nu au fost de acord cu suspendarea judecării primei acțiuni, nu are relevanță, cererea de suspendare fiind un drept, nu o obligație.

Art. 47 din Legea nr. 10/2001 dă un drept de opțiune numai reclamanților-contestatori să solicite suspendarea contestațiilor în temeiul acestei legi.

Față de cele de mai sus, în temeiul art. 312 C. proc. civ. urmează a se respinge recursul ca nefondat.

În temeiul art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ. recurenta urmează a fi obligată să plătească intimaților contestatori suma de 10.000.000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Este adevărat că apărătorul intimaților a solicitat suma de 116.512.000 lei onorariu de avocat, însă având în vedere dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în raport de munca depusă de avocat în faza recursului, onorariul este disproporționat de mare în raport cu munca depusă și prezența la un singur termen de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A.P.A. SA Galați împotriva deciziei nr. 140/A din 9 octombrie 2003 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Obligă recurenta să plătească intimaților suma de 10.000.000 (zece milioane) cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2005.