Insurance guarantee fund liability: exclusion of late payment penalties from statutory guarantee scope

Şedinţa publică din data de 18 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 9 martie 2018, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR anularea Deciziei nr. 10119/19.10.2017 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi obligarea acestuia la plata sumei de 26.869 RON din Fondul de garantare constituit în baza Legii nr. 213/2015, suma care reprezintă o creanţă rezultată din raportul de asigurare şi care a fost asumată/recunoscută de B. S.A.,cu cheltuieli de judecată.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3207 din data de 04 iulie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, acţiunea în contencios administrativ şi fiscal formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, având ca obiect "anulare act administrativ".

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri reclamantul A. a exercitat calea de atac a recursului, în condiţiile art. 493 din C. proc. civ., invocând în drept prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A solicitat astfel admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate şi, rejudecându-se cauza, să se admită cererea de chemare în judecată şi să fie obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei de 26.869 RON, sumă ce reprezintă o creanţă rezultată din raportul de asigurare şi care a fost asumată/recunoscută de B. S.A..

În dezvoltarea criticilor sale, recurentul a susţinut următoarele:

Cu privire la creanţa pe care recurentul o are împotriva FGA, susţine acesta că prima instanţă a reţinut, în esenţă, că aceasta nu se subscrie noţiunii de creanţă provenită din asigurări. în acest sens, prima instanţă face o interpretare a contraria a tuturor dispoziţiilor prevăzute în Legea nr. 213/2015 şi concluzionează, fără un temei precis, că FGA este ţinut să efectueze plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare şi nu poate fi ţinut la plata penalităţilor de întârziere stabilite în sarcina asigurătorului falit. Raţionamentul instanţei pentru care penalităţile nu pot fi datorate de FGA are în vedere faptul că acestea sunt determinate de neexecutarea la timp a obligaţiilor contractuale ale asigurătorului, dar cu toate acestea, aceste obligaţii nu ar izvora dintr-un raport de asigurare, ci dintr-un raport civil.

Considerentele primei instanţe sunt neîntemeiate cu privire la faptul că penalităţile de întârziere sau cheltuielile de judecată nu sunt cuprinse în noţiunea de creanţă provenită din asigurări prevăzută la art. 4 din Legea 213/2015, raportat la următoarele argumente:

În primul rând, analiza primei instanţe ar fi trebuit să pornească de la scopul urmărit de legiuitor prin înfiinţarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor. Lămuritor în acest sens este art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 stabileşte că "Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător" în timp ce art. 4 alin. (1) lît. a) defineşte "creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă".

Pentru a considera că această protecţie este una efectivă, creditorii de asigurări, cum este cazul său, trebuie să fie păziţi de consecinţele intrării în faliment a asigurătorului. Or, dacă s-ar admite că doar plata unora dintre despăgubiri se înscrie în sfera protecţiei oferite de lege si de FGA, dar "nu, şi plata penalităţilor de întârziere care însoţesc aceste despăgubiri (fiind accesoriii) atunci această protecţie ar fi parţial lispită de conţinut. Nu poate fi primită o astfel de interpretare a scopului pentru care a fost creat FGA, cu atât mai puţin cu cât nu se pot găsi astfel de limtări ale protecţiei acordate creditorilor din asigurări nici în Legea 213/2015, nici in Norma 16/2015, ambele în vigoare la momentul naşterii creanţei şi aplicabile cauzei deduse judecăţii.

Consideră că este criticabilă soluţia primei instanţe prin care aceasta înţelege că penalităţile de întârziere la care ar putea fi obligată B. reprezintă obligaţii civile care nu ar avea legătură cu raportul de asigurare, rezultând din comportamentul ilicit al asigurătorului, motiv pentru care partea nu ar fi îndreptăţită la plata acestora de către FGA - fondul care garantează plata despăgubirilor la care ar fi ţinută B. dacă nu s-ar fi aflat în faliment.

Susţine astfel că, în primul rând raportul juridic între recurent şi B. este un raport de asigurare, întemeiat pe contractul reprezentând poliţă de asigurare obligatorie RCA, în temeiul acestui raport de asigurare, societăţii asigurătoare îi revine obligaţia de plată a debitului principal, obligaţie care a fost deja onorată de către B. înainte de a intra în procedura falimentului.

În al doilea rând, potrivit aceluiaşi raport de drept izvorând din contractul de asigurare, societăţii de asigurare ii revine obligaţia de plată aacesoriilor reprezentând penalităţi de întârziere. Temeiul juridic pentru aceste accesorii se regăseşte în chiar cuprinsul Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, respectiv în art. 21 alin. (5) care stabileşte fără echivoc că lire..] dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile (n.n de plată a despăgubirilor) în termenul prevăzut la alin. (4) sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere"

În plus, art. 22 alin. (1) din Norma 16/2015 prevede că " . . . . . . . . . .indemnizaţiile/despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice şi/sau juridice, potrivit condiţiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment". Or, penalitatea de 0.2% face parte din conţinutul contractului de asigurare în temeiul legii, fiind fără relevanţă faptul că părţile contractante au înţeles sau nu să o stipuleze expressis verbis.

Mai mult decât atât, cuantumul acestor penalităţi de întârziere prevăzute de lege şi parte integrantă din contractul de asigurare, a fost recunoscut de B. şi confirmat de Autoritatea de Supraveghere Financiară prin adresa nr. x

Faţă de aceste considerente apreciază ca fiind evident că obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere stabilită în sarcina B. este corelativă creanţei de asigurări, fiind fără temei orice alte susţineri care pretind că izvorul creanţei ar fi altul.

În continuare susţine că, raportat la rolul Fondului de Garantare a Asiguraţilor - acela de a plăti despăgubirile rezultate din contractele de asigurare în cazul falimentului asigurătorului- solicită a se observa caracterul nelegal al argumentaţiei cu privire la faptul că penalităţile de întârziere pretinse de parte ar putea fi pretinse doar de la B., în mod evident această argumentaţie este vădit nefondată din moment ce singura condiţie pentru ca suma să poată fi pretinsă de la fondul de garantare este ca aceasta să fie datorată de societatea de asigurare - adică să fie o creanţă de asigurări. Nu există nicio distincţie în Legea nr. 213/2015 sau Norma 16/2015 cu privire la faptul că ar exista anumite creanţe pe care creditorul de asigurări ar putea să le valorifice doar împotriva societatăţii de asigurare şi nu împotriva Fondului de garantare. Orice distincţie în acest sens ar fi artificială şi ar îngrădi nepermis dreptul creditorul de asigurări de a-şi valorifica creanţa din fondul de garantare.

Nicăieri în cuprinsul legislaţiei relevante menţionată până acum nu se regăseşte vreo normă care să excludă penalităţile din sfera despăgubirilor pe care asigurătorul şi, implicit FGA, le-ar putea datora către credirorii de asigurări cum este cazul său.

Singura limitare prevăzută de lege în ceea ce priveşte creanţa de asigurări a creditorilor este că aceasta e plafonată la 450.000 RON. De aici rezultă că orice creanţă calificată drept creanţă de asigurări în înţelesul legii va putea fi pretinsă de la Fondul de garantare. Cum a arătat anterior, recurentul are o creanţă care izvorăşte din contractul de asigurare care se încadrează în plafonul prevăzut de lege.

În plus, orice interpretare în sensul ca penalităţile de întârziere ar excede noţiunii de despăgubiri ar face doar să adauge nepermis la textul legal şi să limiteze drepturile creditorilor de asigurări recunoscute de lege.

În ceea ce priveşte posibilitatea FGA prevăzuta de lege de a recupera penalităţile de întârziere in insolventa, recurentul susţine că un argument în plus care relevă greşita apreciere a primei instanţe cu privire la faptul că penalităţile de întârziere nu ar putea să fie pretinse de către parte de la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, îl constituie posibilitatea prevăzută de lege pe care FGA o are de a recupera aceste penalităţi de întârziere în procedura de faliment de la societatea de asigurări.

Astfel, art. 25 alin. (3) din Norma 16/2015 prevede că Fondul este îndreptăţit să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, orice sume achitate creditorilor de asigurări, precum şi orice dobânzi şi/sau cheltuieli efectuate din disponibilităţile Fondului cu titlu de creanţe de asigurări. Acelaşi lucru îl prevede şi art. 18 din Legea 213/2015.6

Or, daca Fondul nu ar avea obligaţia sa plătească aceste dobânzi (penalităţi) sau alte cheltuieli (cum sunt cheltuile de judecată) efectuate cu titlu de creanţe de asigurări, sau dacă aceste penalităţi nu ar fi considerate creanţe din asigurări, atunci nici nu i s-ar putea recunoaşte Fondului posibilitatea legală de a pretinde aceste plăţi în cursul procedurii de faliment. A admite o teză contrară ar goli de sens prevederile menţionate mai sus şi ar face ca acestea să nu producă niciun efect juridic, ceea ce cu siguranţă nu a fost intenţia legiuitorului.

Invocând dreptul potestativ al creditorului din asigurări de a participa în procedura

Falimentului, recurentul arată că prima instanţă apreciază că partea are deschisă posibilitatea de a recupera penalităţile datorate de B. participând în procedura falimentului asigurătorului, astfel cum prevede art. 17 din Legea nr. 213/2015, motiv pentru care penalităţile de întârziere nu ar putea fi solicitate Fondului.

Cu privire la această interpretare a instanţei, recurentul consideră că aceasta reprezintă o înţelegere greşită a normelor de drept aplicabile în speţă. Într-adevăr, legea recunoaşte creditorilor de asigurări posibilitatea de a urma separat şi procedura de faliment a asigurătorului, dar acest lucru nu înseamnă că ar exista o obligativitate din partea creditorilor de a urma această procedură sau că legea le suprimă prin acest articol dreptul de recupera creanţa prin tocmai modalitatea la care se referă legea în întregul ei - de la Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Din contră, art. 17 din Legea nr. 213/2015 conferă un mijloc suplimentar de protecţie pentru creditorii creanţelor de asigurări în situaţia în care creanţa lor depăşeşte plafonul de 450.000 de RON stabilit de lege per creditor. 9 în termeni practici, dacă creanţa subsemnatului ar fi fost mai mare de 450.000 de RON (deşi în realitate ea este de 26.869 Iei), după îndestularea din Fondul de Garantare, aş fi putut să folosesc procedura falimentului pentru restul de creanţă care ar fi depăşit această sumă; la fel de bine aş fi putut să aleg recuperez întreaga creanţă doar în procedura falimentului.

Prin urmare, interpretarea primei instanţe care se referă la faptul că penalităţile de întârziere ar putea fi cerute doar urmând procedura falimentului este contrară dispoziţiilor invocate anterior, singura limitare împotriva Fondului fiind situaţia că creditorii de asigurări nu ar putea pretinde o creanţă care excede plafonului de 450.000 RON.

Mai susţine recurentul că, pentru aceleaşi considerente nici cheltuielile de judecată efectuate de creditorii de asigurări în vederea recupării creanţei acestora nu pot fi excluse din sfera despăgubirilor la care aceştia sunt îndreptăţiţi, deoarece acestea izvorăsc tot din contractul de asigurare, fiind deci creanţe de asigurări1 motiv pentru care hotărârea primei instanţe este neîntemeiată şi sub acest aspect.

Pe cale de consecinţă, solicită casarea hotărârii recurate, urmând a se constata şi nelegalitatea Deciziei nr. 10119/19.10.2017 emisă de pârâta Fondul de Garantare a Asiguraţilor, sens în care solicită anularea acesteia şi pe cale de consecinţă să fie obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asicuaraţilor să plătească suma de 26.869 RON din Fondul de garantare constituit în baza Legii nr. 213/2015.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de reclamant, intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a formulat întâmpinare, ci doar Concluzii Scrise, solicitând respingerea recursului şi menţinerea hotărârii recurate, ca legală şi temeinică.

Procedura de soluţionare a recursului

În această etapă procesuală s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 18.05.2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând cauza spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii dedusă judecăţii.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A., este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele în continuare arătate:

Reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 10119/19.10.2017 prin care pârâtul a soluţionat cererea acestuia de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/20.07.2016.

Prin această cerere de plată recurentul - reclamant a solicitat plata sumei în cuantum de 26.869 RON, reprezentând penalităţi de întâziere aferente despăgubirii în cuantum de 75.961,14 RON

Prin Decizia nr. 10119/19.10.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost respinsă cererea de plată cu privire la penalităţile de întârziere, întrucât despăgubirile solicitate nu se circumscriu noţiunii de creanţă de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Prin sentinţa recurată a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., menţinându-se decizia emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Recurentul a criticat sentinţa instanţei de fond, arătând că are calitatea de creditor de asigurare, iar penalităţile sunt creanţe de asigurări.

Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile recurentului şi că soluţia primei instanţe de respingere a cererii, ca neîntemeiată, este legală, aceasta fiind dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente litigiului pendinte.

Prin motivul de casare invocat prin cererea de recurs, reclamantul a formulat critici referitoare la aplicarea şi interpretarea greşită dată de curtea de apel dispoziţiilor art. 2 alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, respectiv art. 2214 C. civ., prezentând propria interpretare a acestor dispoziţii legale, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le examineze împreună şi să le răspundă prin argumente comune raportat la finalitatea lor concretă.

Astfel, Înalta Curte reţine că art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) Norma ASF nr. 16/2015 prevăd ca, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Totodată, potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv "(3) Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Înalta Curte mai reţine ca fiind relevante şi dispoziţiile art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (în vigoare la data încheierii contractului de asigurare între societatea reclamantă şi asigurător):

"Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.", iar potrivit art. 38:

"Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător."

Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că:

"În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite.", iar potrivit art. 2217 din acelaşi cod:

"Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată."

Din coroborarea tuturor acestor prevederi legale, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale unor accesorii (penalităţi de întârziere, dobânzi legale) stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent. Prevederile C. civ., anterior citate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În ceea ce priveşte culpa în stabilirea creanţei, privind penalităţile de întârziere Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015, "Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurenţa sumelor pe care le-a plătit din disponibilităţile sale. Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b)din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale. În condiţiile alin. (1) şi (2), Fondul este îndreptăţit să înregistreze şi să recupereze, în cadrul procedurii falimentului societăţii de asigurare/reasigurare debitoare, toate sumele achitate creditorilor, pe măsura plăţilor efectuate, ca urmare a producerii riscurilor asigurate după momentul deschiderii procedurii falimentului."

Potrivit dispoziţiilor art. 25 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor: "(1) Conform prevederilor art. 266 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, creditorii de asigurări care au încasat indemnizaţiile/despăgubirile cuvenite de la Fond nu au dreptul să solicite încasarea creanţelor de asigurări în cadrul procedurii falimentului societăţii de asigurare debitoare decât pentru sumele care depăşesc plafonul de garantare prevăzut de lege.

(2) Toate despăgubirile/indemnizaţiile plătite din disponibilităţile Fondului, împreună cu dovada plăţii acestora, se înregistrează cu titlu de creanţe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat pe rolul instanţei judecătoreşti competente. Recuperarea creanţelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor şi/sau a drepturilor şi veniturilor societăţii de asigurare debitoare, în condiţiile Legii nr. 213/2015, ale Legii nr. 85/2014 şi ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare. Creanţele Fondului reprezintă creanţe de asigurări conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 şi se achită cu prioritate faţă de alte creanţe, imediat după achitarea sumelor prevăzute la art. 161 pct. 1 din Legea nr. 85/2014. Reprezintă creanţe de asigurări ale Fondului şi sumele avansate de acesta prestatorilor de servicii pentru instrumentarea şi lichidarea dosarelor de daună, conform art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

(3) Fondul este îndreptăţit să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, orice sume achitate creditorilor de asigurări, precum şi orice dobânzi şi/sau cheltuieli efectuate din disponibilităţile Fondului cu titlu de creanţe de asigurări, conform art. 18 din Legea nr. 213/2015."

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 25 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări plătiţi, şi nu asigurătorilor in faliment, toate despăgubirile/indemnizaţiile plătite de FGA in cadrul procedurii administrative de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015 înregistrându-se cu titlu de creanţe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat împotriva asigurătorului falit, în cazul de faţă B.. Recuperarea creanţelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor şi/sau drepturilor şi veniturilor societăţii de asigurare debitoare, potrivit dispoziţiilor legale incidente.

Prin urmare, raportat şi la dispoziţiile art. 2214 din C. civ., anterior redate, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, asigurătorul poate datora penalităţile de întârziere solicitate nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamantul, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirii şi în demararea litigiului. Prin urmare, sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului.

În acelaşi sens dispun şi dispoziţiile art. 2223 C. civ. "În cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii faţă de terţele persoane prejudiciate şi pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil.".

Referitor la stabilirea noţiunii legale de despăgubiri, recurentul - reclamant nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, respectiv penalităţi a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborat cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Potrivit art. 36 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, "(6) În situaţia în care dosarul de daună conţine toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire şi cuantificării daunei, despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la completarea dosarului, dar nu mai târziu de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat", iar potrivit art. 37, "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere."

Recurentul - reclamant nu pretinde plata prejudiciului, respectiv contravaloarea pierderii suferite, ci daune-interese moratorii, respectiv dobânda legală, respectiv suma de 26.869 RON, a cărei cauză este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, în condiţiile în care daunele la care a fost obligată partea S.C. B. S.A., au fost achitate de aceasta.

Însă, legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamantul nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie şi penalităţile de întârziere, dobânzile legale şi alte creanţe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii, şi a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenţei.

În concluzie, dobânzile legale datorate de asigurător pentru plata cu întârziere a despăgubirii nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligaţia de a le plăti din disponibilităţile sale.

Prin urmare, în mod corect instanţa de fond a reţinut că sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere pentru achitarea cu întârziere a penalităţilor societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului S.C. B. S.A., cauza juridică a acordării acestor sume fiind prin urmare diferită, hotărârea fiind pronunţată, aşadar, cu interpretarea şi aplicarea normelor legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Reţinând, aşadar, că dobânda pretinsă de recurentul - reclamant, pentru plata cu întârziere a despăgubirilor la care a fost obligat asigurătorul B., nu este creanţă de asigurări, respectiv că intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este răspunzător de producerea pagubei şi nici nu are calitatea de succesor în obligaţiile asigurătorului, obligaţia FGA fiind aceea de garant pentru despăgubirile datorate de asigurătorul falit, iar nu de continuator al obligaţiilor contractuale ale acestuia, Înalta Curte constată netemeinicia criticilor recurentului, nefiind decelat vreun motiv de nelegalitate care să condusă la reformarea sentinţei recurate.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că în cauză criticile recurentului sunt nefondate iar dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente speţei.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 3207 din 4 iulie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 18 mai 2021.