Start of the 90-day preclusive period for claims against the Insurance Policyholders' Guarantee Fund: accident date versus repair invoice date

Şedinţa publică din data de 18 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 18.10.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat contestaţie împotriva Deciziei 9321/27.09.2017 emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, si prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună:

- Anularea deciziei 9321/27.09.2017 emisa de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor;

- Obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei de 7643,28 RON, actualizata cu indicele inflaţiei până la data achitării efective, constând în contravaloarea reparaţiilor autoturismului Dacia Logan, nr. x, conform facturii x/27.09.2016 din dosarul de dauna.

Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1608 din 03.04.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis cererea formulată de reclamantul reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, s-a anulat Decizia nr. 9321/27.09.2017 emisă de pârât, fiind obligat pârâtul să emită o nouă deciziei reclamantului, cu analizarea pe fond a cererii acestuia.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1608 din 03.04.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor a declarat recurs, invocând motivele de nelegalitate pevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, să se constate că decizia FGA este legală şi temeinică, în cazul dedus judecăţii data de la care începe să curgă termenul de decădere fiind data producerii evenimentului asigurat, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 663 C. proc. civ.

Fără a dezvolta critici distincte în raport de fiecare caz de casare invocat, recurentul a susţinut în esenţă că motivarea instanţei de fond este contradictorie.

Astfel, pe de o parte se afirmă că, la data producerii accidentului creanţa nu era certă, existenţa ei fiind îndoielnică, de unde se deduce că această creanţă s-a născut o dată cu producerea evenimentului asigurat, certitudinea acesteia nefiind deloc îndoielnică, producerea evenimentului asigurat fiind certă, iar pe de altă parte, consideră instanţa de fond că, la data producerii accidentului lipsea şi caracterul lichid al creanţei, întrucât obiectul acesteia nu era determinat, de unde rezultă că instanţa recunoaşte că respectiva creanţă s-a născut la data producerii evenimentului asigurat, dar nu era lichidă, ceea ce este un nonsens.

A menţionat recurentul că o factură stabileşte că o creanţă este certă, lichidă şi exigibilă dau nu consfinţeşte că este şi aşa, decât dacă este reucnoscută de debitor sau există o hotărâre judecătorească în acest sens, cu atât mai mult cu cât o factură nu poate fi titlu executoriu pentru a deveni aplicabile dispoziţiile art. 663 C. proc. civ., cum în mod eronat a apreciat instanţa de fond.

Astfel, instanţa de fond a apreciat greşit că termenul de decădere începe să curgă de la data emiterii facturii, iar nu de la data producerii evenimentului asigurat.

A mai arătat recurentul că, în cazul dedus judecăţii, deşi prescripţia este de doi ani, în materia asigurărilor termenul de prescripţie este cel general de trei ani şi nu cel de 2 ani.

În cazul dedus judecăţii, termenul prevăzut de art. 14 alin. (1) teza finală din Legea 213/2015 este de decădere, fiind evident că acestui termen nu îi sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la repunerea în termenul de prescripţie.

A concluzionat recurentul că ar fi trebuit ca reclamanta să fi formulat cererea de plată în termenul prevăzut de lege.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a formulat întâmpinare intimatul -reclamant A., în cadrul căreia, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi, pe cale de consecinţă, menţinerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică şi legală.

Susţine în esenţă intimatul - reclamant că motivele de recurs sunt contradictorii şi neclare.

Arată astfel că se insinueazäă, prin motivele de recurs că, în mod gresit, instanţa fondului ar fi considerat termenul de 90 de zile prevăzut de dispozitiile art. 14 alin. (1) teza a 11-a din Legea 213/2015, ca fiind un termen de prescriptie,.

Din lecturarea motivarii sentintei atacate, însă, nu se desprinde de nicaieri ipoteza sustinuta de catre recurent, ci instanta fondului a făcut referire numai la aspectul nasterii creantei.

Or, motivarea instantei de fond sub aspectul mai sus aratat are o importanţă deosebita atâta vreme cât înseşi prevederile aliniatului (1) din articolul 14 din Legea 213/2015 prevăd că "orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresatä Fondului în termen de 90 de zile de la data t...] nasterii dreptului de creanţă."

În ceea ce priveste Decizia nr. 2592/15.09.2004 a ICCJ, aceasta are în vedere termenul de prescriptie de 2 ani, iar NU termenul special de decădere prevazut de art. 14 alin. (1) teza a 11-a din Legea 213/2015.

Pe fondul cauzei, recurentul FGA se află în totala eroare privitor la depăsirea termenului de 90 de zile, prevăzut de art. 14 alin. (1) teza a 11-a din Legea 213/2015, cererea fiind depusa in data de 05.10.2016.

Trebuie avut in vedere că, prin dispoziile art. 14 alin. (1) teza a 11-a din Legea 213/2015 se prevede clar şi direct data [...] naşterii dreptului de creanţă.

Or, naşterea unui drept de creanta este prevăzută în cuprinsul art. 663 noul C. proc. civ. conform căruia o creanţă este născuta atunci cand aceasta este certă, lichidă si exigibilă.

Astfel, la data producerii accidentului, creanta nu era certa, existenţa ei fiind îndoielinică.

De asmenea, la data producerii accidentului lipsea si caracterul lichid al creantei, întrucat obiectul acesteia nu era determinat.

Cu alte cuvinte, abia la data emiterii facturii creanţa a devenit certa, lichidă si exigibila, acesteia cunoscându-i-se astfel întinderea.

Ca este asa se explică si prin faptul ca la momentul producerii accidentului nu se pot cunoaste toate daunele cauzate autovehiculelor, întrucat numai prin demontarea reperelor avariate se pot constata si avariile ascunse, şi abia în urma unei inspecţii amănunţite urmate de un deviz, se stabileste pretul fiecarei piese ce urmeaza a fi înlocuite în urrna accidentului.

Cu alte cuvinte, partea nu poate cunoaste intinderea creantei, întrucât nu poate cunoaste toate piesele aviariate si nici pretul fiecăreia în parte.

In alta ordine de idei, susţine recurentul că, la momentul producerii accidentului nu se poate stabili cu exactitate nici persoana vinovată, astfel încât sa se poata stabili persoana îndreptătita sa solicite despagubirea.

Prin urmare, data de la care a inceput curgerea termenului de 90 de zile prevazut de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea 213/2015, a curs de la data emiterii facturii, adică data de 27.09.2016, iar cererea de despagubiri catre FGA, a fost formulată înlăuntrul termenului, respectiv 05.10.2016 (la 8 zile dupa emiterea facturii).

Mai mult decât atât, din actele prezente la dosarul de daună reiese că petentul a depus la timp toate cerererile conform celor solicitate prin lege.

Astfel, cu cererea nr. x, reclamantul a depus cererea de deschidere a dosarului de dauna (anexa 3), conform art. 13 din Norma ASF 16/2015, la data de 06.07.2016.

De asemenea, la data de 11.07.2016, ora 14, reclamantul a depus si declaratia privind evenimentul, conform art. 15 alin. (1) lit. b) din Norma mai sus aminitita.

Astfel, consideră ca recurenta cu rea-credinta a respins ca tardiva cererea de plată, întrucât, este adevărat că aceasta a fost înregistrata, de acesta la data de 05.102017 cu nr. x, cu toate acestea, data la care a fost completată şi depusă cererea de catre reclamant este 16.09.2017, asa cum reiese din continutul cererii, data depunerii fiind completata in dreptul semnaturii, în stanga.

Asadar, susţine intimatul că, deşi s-ar socoti începutul curgerii termenului, ca fiind data accidentului - 24.062016 - reclamantul s-ar incadra in termenul de 90 de zile, întrucât acesta s-ar fi implinit pe 24.09.2016, iar reclamantul a depus cererea de Plata la data de 16.09.2016, deci înlăuntrul termenului socotit conform ipotezei paratului.

In concluzie, solicită respingerea recursului formulat de recurentul Fondul de Garantare a Asiguraţilor si prin hotărârea ce se va pronunta sa se dispună respingerea, ca nefondată, a cererii de recurs formulată şi mentinerea sentintei civile recurate, ca fiind temeinică şi legală.

Procedura de soluţionare a recursului

În această etapă procesuală s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 18.05.2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând cauza spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii dedusă judecăţii.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele expuse în continuare.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată critica expusă în contextul acestui motiv de recurs, întrucât sentinţa nu cuprinde motive contradictorii în sensul invocat de recurentul-pârât.

În argumentarea acestui caz de casare, recurentul-pârât a arătat că instanţa de fond, pe de o parte afirmă că, la data producerii accidentului creanţa nu era certă, existenţa ei fiind îndoielnică, de unde se deduce că această creanţă s-a născut o dată cu producerea evenimentului asigurat, certitudinea acesteia nefiind deloc îndoielnică, producerea evenimentului asigurat fiind certă, iar pe de altă parte, consideră că, la data producerii accidentului lipsea şi caracterul lichid al creanţei, întrucât obiectul acesteia nu era determinat, de unde rezultă că instanţa recunoaşte că respectiva creanţă s-a născut la data producerii evenimentului asigurat, dar nu era lichidă.

Înalta Curte apreciază că nu se poate susţine indicarea unor motive contradictorii de către instanţă în cuprinsul sentinţei atacate, întrucât, în realitate, nemulţumirea recurentului vizează o pretinsă interpretare şi aplicare greşită a legii, aspect ce se subsumează cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizat din această perspectivă.

Verificând considerentele hotărârii recurate, din perspectiva dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a explicat în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că a analizat în mod adecvat situaţia de fapt şi susţinerile părţilor, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

În cauză, hotărârea pronunţată de instanţa de fond satisface cerinţele prevăzute de dispoziţiile legale menţionate, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei cu privire la soluţia pronunţată, permitând astfel exercitarea controlului judiciar al instanţei superioare asupra sentinţei pronunţate de prima instanţă, fără a se identifica considerente contradictorii.

Prin urmare, nefiind identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond, sub aspectul invocat de recurentul - pârât, critica de nelegalitate grefată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este nefondată, urmând a fi înlăturată ca atare.

În schimb, Înalta Curte constată ca fiind întemeiate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reţinând că hotărârea a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Argumente de fapt şi de drept relevante

La data de 24.06.2016 s-a produs un eveniment rutier din culpa conducătorului autovehiculului cu nr. de înmatriculare x care circulând pe şos. Pipera nu a păstrat o distanţă corespunzătoare în mers faţă de autoturismul care circla în faţa sa, cu nr. x, intrând în coliziune cu acesta.

La data evenimentului, autoturismul cu nr. x era asigurat RCA la asiguratorul B. S.A., conform Poliţei de Asigurare seria x nr. x/17.08.2015, perioada de valabilitate a poliţei fiind 17.08.2015- 16.08.2016.

Urmare a avizării daunei s-a deschis dosarul de dauna nr. x.

Prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/05.10.2016, petentul - reclamant A. a solicitat plata creanţei din disponibilităţie fondului, creanţă reprezentând contravaloarea reparaţiilor autoturismului proprietate personală, avariat la data de 24.06.2016.

În soluţionarea cererii pârâtul a emis Decizia nr. 9321/27.09.2017 prin care a respins cererea de plată formulată a reclamantului A., ca fiind tardiv formulată, reţinând că aceasta a fost depusă cu nerespectarea termenului de 90 de zile stabilit de Legea nr. 213/2015 şi Norma ASF nr. 16/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 1608 pronunţată la data de 03.04.2018 instanţa de fond, reţinând în esenţă că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015, curge de la data emiterii facturii, adică de la data de 27.09.2016, a constatat că soluţia de respingere, ca tardivă a cererii de plată, dată de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin Decizia nr. 9321/27.09.2017, este nelegală, cererea de despăgubiri fiind formulată în interiorul termenului legal. Astfel, a admis acţiunea reclamantului, anulând Decizia nr. 9321/27.09.2017, corelativ cu obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii, cu analizarea pe fond a cererii reclamantului.

Soluţia primei instanţe nu este împărtăşită de instanţa de control judiciar, pentru că a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015, prin raportare la circumstanţele de fapt ale litigiului, în cauză fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru a răspunde criticilor formulate de pârât, Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de 90 de zile, instanţa de fond s-a raportat la data emiterii facturii fiscale privitoare la valoarea totală a reparaţiilor, apreciind că doar la acel moment creanţa a devenit certă, lichidă şi exigibilă, cunoscându-i-se întinderea.

Astfel, judecătorul de primă jurisdicţie a avut în vedere data de 27.09.2016, fiind data la care a fost emisă factura seria x nr. x, în raport de care se afla în termenul de depunere a cererii la 05.10.2016.

Contrar raţionamentului instanţei de fond, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 11 din Legea 213/2015 "Fondul asigură efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de prezenta lege", art. 13 alin. (3) prevăzând că "în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale."

Dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 statuează că "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor stipulează că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări (...)"

Aşadar, pentru a se putea naşte pentru pârâtul FGA obligaţia de plată a unei creanţe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanţe de asigurare are obligaţia formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile. Înalta Curte constată că acest termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuţie (art. 2545 alin. (2) C. civ.). Aşadar termenul în discuţie nu este un termen de prescripţie, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.. Nefiind un termen de prescripţie, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privinţa datei de la care începe să curgă, nici în privinţa suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.).

Art. 14 alin. (1) din legea nr. 213/2015 mai prevede că acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Astfel, legiuitorul a stabilit în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu cele ale art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, reglementând, în mod precis, conduita pe care orice creditor de asigurare trebuie să o adopte, fiind inserate condiţiile şi termenele în care un astfel de creditor îşi poate exercita dreptul de a obţine despăgubirile la care se consideră îndreptăţit.

Aşadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanţă fiind născut anterior), fie data naşterii dreptului de creanţă, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Ca atare, dispoziţiile legale sunt clare asupra datei de începere a curgerii termenului de decădere prevăzut de textul de lege indicat şi nu poate fi primită o altă interpretare, care ar putea extinde începutul termenului în discuţie.

Înalta Curte constată că prin încheierea de şedinţă din data de 03.12.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII a civilă în dosarul nr. x/2015, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului B. S.A. şi desemnarea lichidatorului judiciar C., iar la data de 28.04.2016 a rămas definitivă hotărârea de deschidere a procedurii de faliment a B. S.A.

Cum evenimentul rutier s-a produs la data de 24.06.2016, deci, ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, cele 90 de zile s-au împlinit la data de 23.09.2016, aceasta fiind data limită până la care putea fi înregistrată cererea de plată.

În condiţiile în care cererea de plată formulată de intimatul - reclamant a fost depusă la data de 05.10.2016, deci, după data de 23.09.2016, fiind înregistrată de Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x, instanţa de fond, făcând o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015, a constatat că cererea de despăgubiri a fost formulată de către reclamant înlăuntrul termenului, reţinând eronat că data naşterii dreptului de creanţă nu este data producerii evenimentului rutier, ci data emiterii facturii fiscale conţinând valoarea totală a reparaţiilor.

Instanţa de control nu-şi poate înşuşi argumentul primei instanţe, în sensul că dreptul de creanţă pretins s-ar fi născut la momentul emiterii facturii de către unitatea reparatoare, întrucât la această dată nu s-a născut o creanţă împotriva asigurătorului, astfel cum prevede art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, ci o creanţă dintre unitatea reparatoare şi clientul său, reclamantul din prezenta cauză. Data emiterii facturii nu are nicio relevanţă din perspectiva stabilirii momentului naşterii dreptului de creanţă al reclamantului, întrucât acesta coincide cu data producerii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii (accidentul rutier), în conformitate cu principiul consacrat de art. 1381 alin. (2) C. civ. (". Dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat").

Aşa fiind, constată instanţa de recurs că, prin formularea cererii de plată cu depăşirea termenului prevăzut de lege, reclamantul nu a fost suficient de diligent pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de acesta în cererea de chemare în judecată, care a fost împărtăşită şi de prima instanţă, nu poate fi reţinută, termenele pentru exerciţiul drepturilor subiective ale părţilor având ca scop stimularea activităţii procesuale a acestora prin sancţiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este şi cazul de faţă.

Prin urmare, constatând că Decizia nr. 9321/27.09.2017 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte reţine că sentinţa recurată, prin care aceasta a fost anulată, este nelegală, motiv pentru care se impune reformarea acesteia de către instanţa de control judiciar, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte urmează a admite recursul, a casa hotărârea atacată şi, rejudecând cauza, va respinge acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

Deopotrivă, raportat la dispoziţiile art. 453 alin. (1) coroborat cu art. 451 alin. (1) din C. proc. civ. şi la soluţia ce se preconizează, Înalta Curte va obliga intimatul - reclamant A., ca parte care a pierdut procesul, la plata către recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, constând în taxa judiciară de timbru achitată pentru exercitarea acestei căi de atac, conform Ordinului de plată nr. x din data de 12.02.2019, ataşat în original la dosarul de recurs.

Soluţia instanţei de recurs. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Constatând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, va casa sentinţa civilă recurată şi, rejudecând, va respinge acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., va obliga intimatul-reclamant A. la plata către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a sumei de 200 Ron, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru aferentă recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1608 din 3 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa civilă recurată şi, rejudecând:

Respinge acţiunea, ca neîntemeiată.

Obligă intimatul - reclamant A. la plata către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a sumei de 200 Ron, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru aferentă recursului.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 18 mai 2021.