Appeal against annulment of tax security measures dismissed for lack of specific danger justification

Şedinţa publică din data de 12 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 24.06.2019 pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele ANAF - Direcţia Regională a Finanţelor Publice Galaţi - AJFP Constanţa - Serviciul administrare venituri contribuabili mijlocii - Compartimentul executare silită, insolvabilitate şi răspundere solidară contribuabili mijlocii şi ANAF - Direcţia Regională a Finanţelor Publice Galaţi, în temeiul dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/2019 (înregistrată sub nr. x/07.06.2019) până la soluţionarea prezentei cauze şi anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/2019 (înregistrate sub nr. x/07.06.2019).

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 199/CA din 16 octombrie 2019, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - A.J.F.P. Constanţa - Serviciul Administrare Venituri Contribuabili Mijlocii - Compartimentul Executare Silită, Insolvabilitate şi Răspundere Solidară Contribuabili Mijlocii, A.N.A.F. - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi şi A.N.A.F. - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi;

A dispus anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/2019 (54805/07.06.2019) ca nelegală;

A respins cererea de suspendare a aceluiaşi act administrativ, ca rămasă fără obiect.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 199/CA din 16 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin mandatar Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate şi respingerea în tot a acţiunii.

În motivarea recursului arată, în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că instanţa a avut în vedere exclusiv susţinerile intimatei-reclamante, nu a analizat cauza sub toate aspectele şi în raport cu toate probele existente la dosar, referitoare la situaţia de fapt şi de drept din litigiu.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că în speţă nu se poate reţine o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actelor administrative fiscale atacate; că instanţa de fond nu a plecat de la raţionamentul şi mijloacele propuse de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - AJFP Constanţa şi nu a apreciat pertinenţa şi concludenţa mijloacelor şi raţionamentelor propuse de către aceasta, litigiul dintre părţi nefiind tranşat în mod judicios.

Consideră că instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material fiscal, soluţia instanţei fiind întemeiată exclusiv pe afirmaţiile intimatei-reclamante, fără a se arăta motivele pentru care s-au înlăturat susţinerile pârâtei.

Susţine că sentinţa recurată încalcă dispoziţiile art. 213 alin. (1)-(2), art. 22, art. 154 alin. (1) Codul de procedură fiscală, având în vedere că societatea intimată a făcut obiectul unei inspecţii fiscaleîn ceea ce priveşte verificarea impozitului pe profit şi a taxei pe valoarea adăugată pentru perioadele 01.01.2012-31.12.2017 şi 01.12.2012-31.12.2017; inspecţia fiscală s-a realizat parţial, conform art. 115 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură fiscală, în ceea ce priveşte verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale şi/sau operaţiunilor relevante, a corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor în legătură cu stabilirea bazelor de impozitare privind impozitul pe profit.

În ceea ce priveşte impozitul pe profit, arată că pentru perioada supusă inspecţiei fiscale, ianuarie 2012 - decembrie 2017, organele de control fiscal au constatat că reclamanta a declarat impozit pe profit zero, iar la data de 31 decembrie 2017, a înregistrat o pierdere fiscală cumulată în sumă totală de 6.941.266 RON, motiv pentru care organele de inspecţie fiscală au procedat la reîncadrarea tranzacţiilor reprezentând reabilitări/modernizări efectuate pentru bunuri aparţinând domeniului public, care au fost predate Primăriei Municipiului Constanta şi nerecuperate de la aceasta, conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 227/2015.

Astfel, s-a procedat la stabilirea suplimentară a profitului impozabil şi a impozitului pe profit, conform art. 17 şi 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, stabilind că reclamanta datorează, la data de 31 decembrie 2017, un impozit pe profit suplimentar în sumă totală de 3.697.597 RON.

Referitor la taxa pe valoare adăugată, arată că intimata-reclamantă este persoană impozabilă, obligată la plata taxei pe valoarea adăugată pentru perioada supusă controlului, conform art. 150 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 şi art. 269 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 227/2015, organele de control stabilind că reclamanta datorează la data de 31 decembrie 2017, taxa pe valoarea adăugată în sumă totală de 41.312.749 RON, iar în urma reîncadrării tranzacţiilor, conform art. 11 din Codul fiscal, au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare reprezentând impozit pe profit şi TVA în cuantum total de 45.010.346 RON.

Precizează că, date fiind aceste aspecte, AJFP Constanţa a emis Decizia de impunere nr. x/25.03.2019 pentru suma de 45.010.346 RON, iar pentru neplata la scadenţă a obligaţiilor fiscale din această decizie de impunere, au fost calculate dobânzi şi penalităţi, fiind emise Deciziile de calcul accesorii nr. 3690/11.01.2019, nr. 36163/11.04.2019 (pentru suma de 29.576.573 RON) şi nr. 36163/11.04.2019 (pentru suma de 2.955.264 RON).

Întrucât obligaţiile fiscale au ajuns la suma de 78.184.128 RON, a fost emisă Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/07.06.2019, organul fiscal urmărind protejarea creanţei foarte mari pe care debitoarea o datorează bugetului de stat general consolidat, cu atât mai mult cu cât valoarea totală a bunurilor din patrimoniul debitoarei este mult mai mică decât totalul obligaţiilor fiscale restante ale acesteia.

Consideră că societatea s-a sustras de la plata obligaţiilor către bugetul general consolidat prin încălcarea prevederilor Codul fiscal, ceea ce a condus la creşterea valorii obligaţiilor fiscale în sarcina sa, ceea ce constituie o suficientă dovadă că se impunea luarea măsurilor asigurătorii. Invocă comportamentul fiscal constant neadecvat al intimatei-reclamante în scopul obţinerii de avantaje fiscale prin intermediul unor operaţiuni ce s-au dovedit a fi fără conţinut economic.

Critică cele reţinute de către instanţa de fond în sensul că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu respectă dispoziţiile legislaţiei fiscale, nefiind arătat pericolul, câtă vreme situaţia fiscală dovedeşte o conduită fiscală neadecvată.

Apreciază că pericolul este dovedit prin simpla sustragere de la plată în termen legal a obligaţiilor fiscale şi efectuarea de operaţiuni fără conţinut economic, sens în care invocă Hotărârea pronunţată de CJUE în Cauza 255/02 Halifax & alţii, în care s-a reţinut că orice artificiu care are drept scop esenţial doar obţinerea unui avantaj fiscal, operaţiunea neavând conţinut economic, va fi ignorat şi situaţia anterioară artificiului respectiv va fi restabilită.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că soluţia instanţei este întemeiată exclusiv pe concluziile intimatei-reclamante, fără a se arăta motivele pentru care s-au înlăturat susţinerile pârâtei; că instanţa de fond s-a limitat în a reţine doar lipsa pericolului la momentul emiterii Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, fără o motivare proprie care să evidenţieze eventuala bună-credinţă a societăţii.

Consideră că hotărârea recurată nu este suficient motivată, sens în care invocă jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi faptul că obligaţia motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, fiind prevăzută de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 alin. (1) din CEDO. Mai arată că sentinţa atacată încalcă dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât în motivare instanţa trebuie să se refere atât la împrejurările de fapt, cât şi la cele de drept, să corespundă imperativelor logicii, respectiv să ofere părţilor şi instanţelor de control judiciar o înlănţuire logică a faptelor şi regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv. Mai mult, ea nu poate fi implicită, ci trebuie să poarte asupra tuturor criticilor formulate şi asupra tuturor argumentelor de fapt şi de drept invocate.

Concluzionând, recurenta-pârâtă susţine că nu se relevă elemente de nelegalitate cu privire la actul administrativ atacat.

4. Apărările intimatei-reclamante

Intimata - reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, apreciind că prima instanţă a reţinut în mod corect că decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nu este motivată sub aspectul pericolului ce a determinat luarea măsurii contestate.

Susţine că instituirea măsurilor asiguratorii este o măsură de excepţie, luată în cazuri excepţionale, ce se impunea a fi motivată de către organul fiscal.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta A. S.R.L. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele ANAF - Direcţia Regională a Finanţelor Publice Galaţi - AJFP Constanţa - Serviciul administrare venituri contribuabili mijlocii - Compartimentul executare silită, insolvabilitate şi răspundere solidară contribuabili mijlocii şi ANAF - Direcţia Regională a Finanţelor Publice Galaţi, în temeiul dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/2019 (înregistrate sub nr. x/07.06.2019) până la soluţionarea prezentei cauze, precum şi anularea aceleiaşi decizii.

Prima instanţă a admis acţiunea reclamantei, a anulat Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/2019 (54805/07.06.2019) şi a respins cererea de suspendare a aceluiaşi act administrativ, ca rămasă fără obiect, reţinând în esenţă că organul fiscal nu a indicat şi dovedit pericolul ca reclamanta să se sustragă, să se ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, îngreunând colectarea sumelor stabilite în sarcina sa, iar nemotivarea actului administrativ fiscal reprezintă o cauză de nulitate a acestuia.

Împotriva sentinţei instanţei de fond a formulat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin mandatar Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă critică în esenţă faptul că instanţa de fond a avut în vedere exclusiv susţinerile intimatei-reclamante, nu a analizat cauza sub toate aspectele şi în raport cu toate probele existente la dosar, referitoare la situaţia de fapt şi de drept din litigiu; că instanţa de fond s-a limitat în a reţine doar lipsa pericolului la momentul emiterii Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, fără o motivare proprie care să evidenţieze eventuala bună-credinţă a societăţii; că instanţa trebuie să se refere atât la împrejurările de fapt, cât şi la cele de drept.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul cauzei a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, a indicat textele de lege aplicabile, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia că actul administrativ fiscal atacat în prezenta cauză nu îndeplineşte cerinţele art. 213 din Codul de procedură fiscală, în sensul că nu este indicată şi nici dovedită ipoteza prevăzută de acest articol, care să evidenţieze pericolul sustragerii, ascunderii ori risipirii patrimoniului.

În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 parag. 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa consolidată a instanţei supreme şi cum a antamat şi recurenta-pârâtă prin cererea de recurs, că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză şi de conţinut, instanţa nefiind obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, ci pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, iar faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentei nu poate atrage casarea hotărârii.

În acest sens, Înalta Curte reţine cele statuate în parag. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei, iar împrejurarea că recurenta-pârâtă nu este de acord cu soluţia pronunţată prin hotărârea recurată nu este de natură să conducă la concluzia încălcării dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Ca urmare, acest prim motiv de recurs este nefondat.

Referitor la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că prin Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/07.06.2019 (dosar fiscal nr. x/2019), emisă de Serviciul administrare venituri contribuabili mijlocii - Compartimentul executare silită, insolvabilitate şi răspundere solidară contribuabili mijlocii din cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Constanţa, s-a dispus instituirea sechestrului asigurător pe anumite bunuri identificate în decizia atacată, pe sumele urmăribile datorate de către terţe persoane, precum şi pe conturile de disponibilităţi şi depozite la bămcile la care acestea sunt deschise, totalul sumelor supuse măsurilor asiguratorii fiind în cuantum de 96.258.905 RON, respectiv mult mai mari decât creanţa totală supusă executării.

Potrivit art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015:

"se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispoziţiile art. 231 rămân aplicabile", iar conform alin. (5) al aceluiaşi articol:

"decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent."

Din analiza textului de lege de mai sus rezultă că măsurile asiguratorii sunt măsuri excepţionale, iar luarea acestora trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credinţă a persoanei vizate, care poate consta, de exemplu, în golirea conturilor societăţii sau vânzarea activelor cu scopul de a se sustrage de la plata obligaţiilor fiscale care îi incumbă.

De asemenea, dispunerea unor asemenea măsuri trebuie motivată, în considerarea aceluiaşi caracter de excepţie al acestora.

Examinând Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii ce face obiectul prezentei cauze, Înalta Curte constată, în acord cu instanţa de fond, că organul fiscal nu a motivat şi nici nu a dovedit existenţa cazului excepţional, în sensul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Astfel, se constată că prin decizia ce face obiectul cauzei de faţă, organul fiscal a menţionat că s-a constatat existenţa pericolului ca debitorul să se sustragă de la urmărire, să ascundă ori să-şi ripipească patrimoniul, fără a arăta în concret argumentele pentru care a concluzionat în acest mod.

Prima instanţă a reţinut în mod corect că actul administrativ contestat este nelegal, în lipsa unei motivări corespunzătoare a măsurii cu caracter de excepţie adoptate, nefiind indicate aspecte concrete care să probeze că societatea reclamantă ar intenţiona să îşi ascundă sau risipească în mod fraudulos patrimoniul în scopul de a zădărnici executarea, astfel că aspectele evidenţiate în decizia atacată reprezintă doar o motivare generică.

Instanţa de control judiciar constată că aprecierea pericolului nu este subiectivă şi că se impune justificarea pericolului în situaţia instituirii măsurilor asigurătorii prin raportare la conţinutul declaraţiilor fiscale şi al situaţiei financiare a debitorului, la istoria comportamentului fiscal al contribuabilului, al reprezentanţilor legali şi al asociaţilor/acţionarilor majoritari, astfel cum rezultă din prevederile punctului 5.1.1 şi 5.6 lit. f) din Ordinul nr. 2605/2010.

Pericolul despre care se face vorbire în art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 nu este prezumat, ci trebuie să rezulte din anumite elemente menţionate expres de organul de control, astfel că, în mod eronat, a apreciat recurenta-pârâtă că organul fiscal emitent a motivat prin decizia atacată existenţa pericolului ca debitorul să se sustragă ori să îşi risipească patrimoniul.

Or, o asemenea susţinere nu poate fi primită câtă vreme Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/07.06.2019 din dosarul fiscal nr. x/2019, emisă de Serviciul administrare venituri contribuabili mijlocii - Compartimentul executare silită, insolvabilitate şi răspundere solidară contribuabili mijlocii din cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Constanţa, nu cuprinde justificarea concretă a dispunerii măsurilor asiguratorii, astfel cum prevede art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

În acest sens, Înalta Curte apreciază că argumentele recurentei-pârâte din motivele de recurs, referitoare la comportamentul fiscal constant neadecvat al intimatei-reclamante în scopul obţinerii de avantaje fiscale prin intermediul unor operaţiuni ce s-au dovedit a fi fără conţinut economic, nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, în condiţiile în care decizia de instituire a măsurilor asigurătorii este condiţionată de îndeplinirea cerinţei privind motivarea măsurilor dispuse.

De asemenea, Înalta Curte constată că necesitatea instituirii unor asemenea măsuri trebuia motivată prin chiar Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, astfel cum prevăd în mod expres dispoziţiile art. 213 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, conform cărora:

"(5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent."

Dincolo de aceste aspecte, Înalta Curte constată că nu pot fi primite nici susţinerile recurentei-pârâte referitoare la faptul că valoarea totală a bunurilor din patrimoniul debitoarei este mult mai mică decât totalul obligaţiilor fiscale restante ale acesteia, în condiţiile în care din decizia de instituire a măsurilor asigurătorii rezultă că în speţă sumele estimate suplimentar ca obligaţii de plată sunt în sumă de 78.184.128 RON, iar valoarea totală bunurilor sechestrate este în cuantum de 96.258.905 RON, prin urmare debitoarea, la momentul emiterii deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii deţinea bunuri care să acopere creanţa stabilită în sarcina sa.

Pe de altă parte, instanţa de recurs constată că art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, care prevede condiţiile în care se instituie măsurile asigurătorii nu face nicio referire la cuantumul creanţei bugetare, ci doar la existenţa pericolului ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Or, recurenta-pârâtă nu a motivat decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, respectiv nu a arătat în concret în ce constă pericolul la care face referire textul de lege de mai sus, motiv pentru care actul atacat este nelegal.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurenta-pârâtă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin mandatar Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, împotriva sentinţei civile nr. 199/CA din 16 octombrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin mandatar Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, împotriva sentinţei civile nr. 199/CA din 16 octombrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 12 mai 2022.