Lawfulness of entry ban for EU citizen based on national security threats under O.U.G. 102/2005

Şedinţa publică din data de 8 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Oradea şi Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, a solicitat anularea refuzului intrării la frontieră nr. 03/08/10.03.2016 emis de ITPF Oradea- Punctul de trecere a frontierei Borş, precum şi anularea deciziei de restrângere a dreptului de liberă circulaţie, sub forma nepermiterii intrării pe teritoriul României, măsură dispusă de pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, în temeiul art. 27 din O.U.G. nr. 102/2005, obligarea pârâţilor la plata sumei de 3.000 euro cu titlu de daune morale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 425 din 16.06.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, judecând cauza în fond după casare, a respins excepţia nulităţii acţiunii, pentru netimbrare, excepţia lipsei de interes şi acţiunea reclamantului A., formulată în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră şi Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Oradea, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva hotărârii instanţei de fond recurentul-reclamant A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că sentinţa atacată contrazice hotărârile judecătoreşti obţinute în cauze similare, care deja au consacrat că decizia trebuie comunicată imediat după luarea măsurii, nicidecum la prezentarea persoanei la frontieră, contravenind cu desăvârşire aplicării în mod unitar a legislaţiei pe teritoriul României.

Expulzarea cetăţenilor Uniunii şi a membrilor familiilor lor din motive de ordine publică sau de siguranţă publică este o măsură care poate afecta grav persoanele care, folosindu-se de drepturile şi libertăţile conferite prin tratat, s-au integrat în mod real în statul membru gazdă.

Domeniul de aplicare al unor asemenea măsuri trebuie prin urmare să fie restrâns, în conformitate cu principiul proporţionalităţii, pentru a se ţine seama de gradul de integrare al persoanelor în cauză, de durata şederii acestora în statul membru gazdă, de vârstă, de starea lor de sănătate, de situaţia lor familială şi economică, precum şi de legăturile lor cu ţara de origine.

Recurentul mai arată că decizia nu detaliază aceste aspecte, adică proporţionalitatea măsurii luate cu gravitatea faptelor concrete, pe care le-ar fi comis, care nu i-au fost aduse la cunoştină. Inspectoratul pur şi simplu afirmă că "măsura ... a fost instituită urmare a actelor derulate pe teritoriul României, care se constituie în ameninţări la adresa ordinii publicii şi securităţii naţionale în sensul prevederilor Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată".

În opinia recurentului, în conformitate cu prevederile legislative în vigoare, adoptarea de către organele competente a oricărei decizii de restrângere a dreptului la libera circulaţie, în special a celor cu privire la îndepărtarea de pe teritoriul României, dispuse în condiţiile legii, se face numai cu luarea în considerare a duratei efective a şederii persoanei în cauză pe teritoriul României, a vârstei acesteia, a stării de sănătate, a situaţiei familiale şi economice, a gradului de integrare socială şi culturală în România şi a asigurării menţinerii legăturilor sale cu ţara de origine.

În acelaşi timp orice măsură de restricţionare poate fi luată numai pe perioadă determinată, a dreptului la libera circulaţie.

Se mai susţine că orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită. Orice acuzat are, în special, dreptul: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa; b). să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloace necesare pentru a plăti un apărător, să poate fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer: d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră a formulat întâmpinare prin care a solicitat anularea recursului nemotivare.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent a apărărilor expuse în întâmpinare, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce priveşte motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6, şi 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deşi sunt invocate aceste motive de recurs nu sunt însoţite de argumentele prin care să se demonstreze în care dintre ipotezele reglementate de textele legale mai sus menţionate s-ar încadra criticile de nelegalitate.

Potrivit art. 486 C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, alături de celelalte menţiuni prevăzute cu caracter imperativ, şi motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea ca motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Prin textul art. 488 C. proc. civ., legiuitorul a reglementat mai multe ipoteze de nelegalitate, de natură să atragă casarea unei hotărâri judecătoreşti, însă simpla invocare a acestui articol nu este de natură a conduce la concluzia că cerinţa imperativă a dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. a fost îndeplinită de către recurentul-reclamant.

Pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita la o simplă indicare "de formă" a textului art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 7 C. proc. civ., cerinţa legală a "dezvoltării motivelor" implicând determinarea criticilor punctuale şi indicarea pretinselor greşeli de judecată săvârşite de instanţă, cerinţă nerespectată de către recurent, ceea ce conferă susţinerilor recurentului doar o aparenţă de motivare, însă nu reprezintă un argument suficient pentru a provoca o analiză de legalitate a hotărârii recurate pe aceste motive de recurs.

Prin urmare, sancţiunea prevăzută de normele procedurale în vigoare, pentru lipsa oricăreia dintre menţiunile la care se referă art. 486 alin. (1) lit. a) şi c), este nulitatea, astfel cum prevăd dispoziţiilor art. 488 alin. (3) teza întâi, C. proc. civ.

Astfel fiind, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii recursului şi, pe cale de consecinţă, va anula recursul din perspectiva motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 7 C. proc. civ., în raport cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră a instituit măsura interzicerii intrării în România, pentru o perioadă de 3 ani, ca modalitate de restrângere a dreptului la liberă circulaţie pe teritoriul României, în conformitate cu prevederile art. 6, alin. (1), lit. c) coroborat cu art. 27, alin. (1) şi (5) şi art. 29 lit. a) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene, Spaţiului Economic European şi a cetăţenilor Confederaţiei Elveţiene, în urma solicitării Serviciului Român de Informaţii nr. x din 07.03.2016.

Ca urmare a prezentării recurentului la punctul de trecere a frontierei pentru a intra în România, în data de 10.03.2016, lucrătorii I.T.P.F. Oradea au înmânat acestuia Refuzul intrării la frontieră nr. 03/80/10.03.2016, unde se specifică că este refuzată intrarea în temeiulart. 6 din O.U.G. nr. 102/2005, privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale UE, Spaţiului Economic European şi a cetăţenilor Confederaţiei Elveţiene, pentru că există indicii temeinice că persoana în cauză constituie o ameninţare reală şi prezentă la ordinea publică, securitatea naţională sau sănătatea publică.

Astfel, măsura de nepermitere a intrării pe teritoriul României a recurentului-reclamant a constituit o modalitate de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulaţie pe teritoriul României, având ca efect nepermiterea intrării în România, pe perioada 10.03.2016- 10.03.2019, fundamentată pe săvârşirea de către acesta a unor activităţi care reprezintă ameninţări la securitatea naţională a României, în sensul art. 3, lit. a), h) şi l) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată.

Ulterior, la împlinirea perioadei de trei ani pentru care a fost instituită măsura nepermiterii intrării pe teritoriul României, în bazele de date ale poliţiei de frontieră recurentul-reclamant nu mai figurează cu interzicerea intrării pe teritoriul ţării, ca efect al împlinirii termenului pentru care a fost dispusă măsura în cauză.

În ceea ce priveşte critica recurentului referitoare la faptul că nu i s-au comunicat motivele pentru care s-a instituit refuzul de a intra în ţară, refuzul intrării s-a datorat faptului că împotriva acestuia a fost dispusă interdicţia de a intra pe teritoriul României, în conformitate cu dispoziţiile art. 27, alin. (1) din O.U.G. nr. 102/2005.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că recurentului-reclamant i s-a adus la cunoştinţă care este motivul pentru care nu i se permite intrarea în România, neindicarea unei situaţii de fapt concrete şi detaliate datorându-se necesităţii protejării interesului public.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului în legătură cu principiul garantării dreptului la liberă circulaţie a persoanei în cauză, Înalta Curte constată că atât Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, cât şi I.T.P.F. Oradea, au procedat, în conformitate cu prevederile art. 25 şi următoarele din H.G. nr. 445/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O. U. G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, coroborate cu prevederile art. 27 şi următoarele din O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene, Spaţiului Economic European şi a cetăţenilor Confederaţiei Elveţiene, la instituirea măsurii de nepermitere a intrării pe teritoriul României faţă de recurent pentru acte care se constituie ameninţări la adresa ordinii publice şi securităţii naţionale, în sensul prevederilor O.U.G. nr. 102/2005, cu modificările şi completările ulterioare.

Având în vedere pretenţiile recurentului privind garantarea dreptului la apărare şi respectarea principiului nevinovăţiei, măsura de nepermitere a intrării pe teritoriul României are caracterul unui act administrativ adoptat ca şi consecinţă a încălcărilor grave ale normelor privind securitatea naţională a Românie.

Înalta Curte apreciază că instanţa de fond în mod corect a constatat că recurentul organizează şi utilizează instrumente specifice democraţiei (dreptul la întrunire, libertatea de circulaţie) în scopuri ilicite, respectiv împotriva unor valori fundamentale pentru statul român, astfel cum acestea sunt prevăzute de dispoziţiile art. 1, alin. (1) din Constituţia României şi art. 3 lit. a) din Legea nr. 51/1991 - privind securitatea naţională a României, referitoare la suveranitate, unitate şi indivizibilitate.

De asemenea, Înalta Curte reţine că este de necontestat faptul că oricare cetăţean al Uniunii Europene se bucură de drepturile şi privilegiile garantate de legislaţia europeană, respectiv tratatele asumate de statele membre, însă la fel de evident este şi faptul că, prin valorificarea acestor drepturi, sub nici o formă nu este permis să încalci drepturile celorlalţi cetăţeni, ori, mai grav decât atât, să utilizezi aceste instrumente în scopuri ilicite.

Înalta Curte constată că în mod temeinic s-a reţinut şi faptul că este nelegală participarea recurentului-reclamant la organizarea pe teritoriul României a unor acţiuni politice care să urmărească obţinerea autonomiei teritoriale pe criterii etnice pentru o regiune ce face parte din teritoriul naţional, aprecierile instanţei fiind bazate chiar pe afirmaţiile prezentate în scris de către recurentul-reclamant, nu doar pe simple interpretări.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepţia nulităţii motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 7 C. proc. civ., va constata nulitatea acestora în raport cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi, totodată, va respinge recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4,6 şi 7 C. proc. civ., excepţie invocată prin întâmpinare.

Constantă nulitatea motivelor de recurs întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 4,6 şi 7 C. proc. civ., în raport cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 425 din 16 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 08 aprilie 2022.