Taxpayer’s appeal to suspend tax execution rejected for unmet statutory conditions; prior ruling upheld.

Şedinţa publică din data de 08 aprilie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii D.G.R.F.P. Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş şi A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, a solicitat anularea, în parte, ca netemeinice şi nelegale, a Deciziei nr. 61/23.02.2021 emisă de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care a fost soluţionată contestaţia înregistrată la acest organ sub nr. x/2020, a Deciziei de Impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x din 29.07.2020 şi a Raportului de inspecţie fiscală x din 29.07.2020 emise de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, Administraţia Judeţeană a Finanţelor publice Timiş, Activitatea de inspecţie fiscală; obligarea Direcţiei Generale de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală la soluţionarea capetelor de cerere din Contestaţie cu privire la suma totală de 3.005.622 RON, compusă din: 556.730 impozit profit; 1.821.896 RON T.V.A.; 626.996 RON - impozit pe veniturile din alte surse; exonerarea de la plata obligaţiilor fiscale stabilite cu titlu suplimentar în cuantum total de 815.601 RON, după cum urmează: suma de 635.667 RON reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar; suma de 179.934 RON reprezentând 24.556 impozit pe profit stabilit suplimentar şi suma de 155.378 RON reprezentând T.V.A. stabilită suplimentar.

Totodată, a solicitat şi suspendarea parţială a executării Deciziei de Impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice, emisă sub nr. F-TM 364 din 29.07.2020 de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, Administraţia Judeţeană a finanţelor publice Timiş - Activitatea emisă în baza R.I.F. F-TM359 din 29.07.2020 emis de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, Administraţia Judeţeană a finanţelor publice Timiş, Activitatea de inspecţie fiscală cu privire la suma totală de 3.891.293 RON, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din data de 8 octombrie 2021, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ANAF Bucureşti, excepţia autorităţii de lucru judecat precum şi cererea de suspendare a executării, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii D.G.R.F.P. Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, şi A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi a dispus restituirea cauţiunii în sumă de 17.321 RON, consemnată de reclamantă la dispoziţia Curţii de Apel Timişoara prin recipisa nr. x/02.09.2021, eliberată de B..

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs principal, iar pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor recurs incident.

3.1. În recursul principal, reclamanta S.C. A. S.R.L. susţine că aparenţa de nelegalitate a actului administrativ-fiscal ce face obiectul cauzei rezultă din nerespectarea dispoziţiilor legale imperative privind perioada inspecţiei fiscale şi intervenţia prescripţiei dreptului de a fi stabilite în sarcina sa obligaţii fiscale.

Recurenta-reclamantă mai susţine că nu s-a putut apăra în nici un fel cu privire la alegaţiile organului de inspecţie fiscală referitoare la constatările acestuia, din moment ce din autoturismul contabilului societăţii, la data de 11.07.2020, au fost sustrase 2 laptopuri conţinând bazele de date informatice ale contabilităţii societăţii, alături de documentele primare -facturi, chitanţe, etc. Ori, organele fiscale au ignorat acest aspect, respectiv imposibilitatea obiectivă de a pune la dispoziţie documentele şi înregistrările în discuţie.

În opinia recurentei-reclamante, instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că aparenţa de nelegalitate a actului administrativ este determinată şi de încălcarea dispoziţiilor legale privind folosirea datelor cu caracter personal chestiune condamnată de Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în afacerea C-201/14, Bara; de încălcarea principiului legalităţii şi aplicării unitare a legislaţiei fiscale; de invocarea şi aplicarea de către organul fiscal ca temei legal a unor dispoziţii legale în mod arbitrar prin motivarea nedeductibilităţii TVA în baza prevederilor legale ce reglementează impozitul pe profit şi invers; de considerarea ca artificiale a achiziţiilor societăţii pentru care organele fiscale au identificat valorificarea acestora; de complinirea lipsei temeiurilor legale şi a celorlaltor critici aduse Deciziei de impunere prin intermediul deciziei de soluţionare a contestaţiei.

Ori, din decizia de suspendare a soluţionării contestaţiei nu rezultă care sunt indiciile săvârşirii unei infracţiuni cu privire la mijloacele de probă în legătură cu stabilirea bazei de impozitare ci doar faptul că nedeclararea/neimpozitarea (totală sau parţială) a tranzacţiilor de către unii furnizori reprezintă o faptă prevăzută şi pedepsită de legea penală.

Recurenta mai precizează că situaţia financiară este critică tocmai din cauza obligaţiilor imense de plată şi a creditelor bancare aflate în derulare.

De asemenea, se mai arată că are de efectuat plata salariilor unui număr de aproximativ 80 de persoane aflate în raporturi de muncă în mod direct şi indirect precum şi plata furnizorilor şi a obligaţiilor curente către bugetul de stat, etc.

În acelaşi sens, invocă Recomandarea nr. R/89/8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privitoare la protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă care prevede, ca principiu, tocmai posibilitatea conferită celui ce se consideră vătămat de a solicita suspendarea executării unui act administrativ, suspendare pe care instanţa o poate acorda atunci când, din ansamblul circumstanţelor şi intereselor, se apreciază că executarea actului administrativ ar fi de natură a crea pagube semnificative, dificil sau chiar imposibil de înlăturat.

Aşadar, recurenta precizează că încă la momentul formulării acţiunii introductive avea un deficit financiar de peste 2.000.000 de RON, deficit în continua creştere, în condiţiile în care situaţia economică actuală este deosebit de dificilă, iar insolvenţa unui mare asigurător de pe piaţă- C.- a adâncit şi mai tare dezechilibrul balanţei de încasări şi plăţi.

În opinia recurentei, continuarea executării actului administrativ fiscal contestat va duce la sistarea plăţilor, iniţierea măsurilor de executare silită are cauza pagube însemnate, având în vedere că majoritatea bunurilor, precum şi viitoarele venituri, sunt necesare desfăşurării activităţii, plăţii salariilor şi achitării obligaţiilor curente la bugetul de stat şi către entitatea bancară care a finanţat proiectele societăţii.

3.2. Pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, prin recursul incident arată că nu poate fi reţinută motivarea instanţei de fond potrivit căreia, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală este neîntemeiată, dat fiind că pârâta A.N.A.F. este chemată în judecată în calitatea sa de organ care a soluţionat contestaţia administrativă, iar nu în calitate de organ fiscal emitent al raportului şi deciziei de impunere.

În prezenta cauză, în ceea ce priveşte cererea de suspendare parţială a deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x din 29.07.2020 emisă de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, nu are nicio relevanţă calitatea instituţiei de emitentă a deciziei de soluţionare a contestaţiei, aşa cum în mod nelegal a apreciat instanţa de fond.

De asemenea, se mai susţine că nu există nicio prevedere legală care să stabilească calitatea procesuală pasivă a organului de soluţionare a contestaţiei în cauza care are ca obiect cererea de suspendare a executării deciziei de impunere, organul de soluţionare nefiind emitentul deciziei de impunere şi neavând, potrivit legii, atribuţii legate de punerea în executare a respectivei decizii de impunere.

4. Apărările formulate în cauză

Părţile au formulat întâmpinări reciproce prin care au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurente, a apărărilor expuse în întâmpinărilor depuse la dosar, Înalta Curte apreciază că atât recursul principal cât şi recursul incident sunt nefondate, motiv pe care le va respinge.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Conform dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit cărora:

"în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond".

Suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

La modul concret, conform legislaţiei naţionale, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanţa este limitată la a cerceta, după verificarea condiţiei de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.

Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanţa nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi oportunitate ale actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond, învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare.

Condiţia existenţei cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a analiza, pe fond conţinutul actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenţei dreptului.

Înalta Curte apreciază că, în cauză, recurenta-reclamantă nu a prezentat suficiente elemente care să conducă la existenţa unor îndoieli serioase în ceea ce priveşte legalitatea actului administrativ a cărui suspendare se solicită.

Instanţa constată că nu este suficient ca reclamantul să afirme existenţa unor motive de nelegalitate, ci trebuie să ofere unele elemente probatorii care, fără o cercetare aprofundată, să permită formarea unui dubiu serios asupra legalităţii actului, un stadiu incipient al convingerii că, în final, este posibil ca prezumţia de legalitate să fie răsturnată. Indiciile de nelegalitate trebuie să fie evidente, să poată fi identificate cu uşurinţă, la nivelul aparenţelor.

Înalta Curte costată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că o parte din apărările formulate nu se referă la decizia de impunere, a cărei suspendare se solicită, ci la decizia de soluţionare a contestaţiei, iar cealaltă parte, deşi se referă la decizia de impunere, constituie apărări de fond (cu excepţia susţinerii nemotivării actului). Aceste apărări necesită interpretarea dispoziţiilor legale şi administrarea unui vast probatoriu, care să urmărească traseul bunurilor şi serviciilor achiziţionate, folosirea acestora în scopul desfăşurării activităţii economice a reclamantei, corectitudinea calculelor matematice etc.

În soluţionarea unei cereri de suspendare, nu pot fi analizate înseşi criticile de nelegalitate ce fac şi obiectul acţiunii de fond, ci doar acele împrejurări de fapt şi (sau) de drept care pot naşte în mod vădit o îndoială serioasă cu privire la prezumţia de legalitate de care se bucură actul administrativ (ca de exemplu necompetenţa organului emitent, aplicarea unor texte de lege abrogate ori declarate neconstituţionale, lipsa totală a motivării actului).

Deci, nu există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conţinutului şi legalităţii actului administrativ contestat.

De asemenea, instanţa de control judiciar consideră că şi cerinţa pagubei iminente ce s-ar produce recurentei-reclamante în cazul executării imediate nu este îndeplinită în cauză.

Conform art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Aşadar, paguba iminentă presupune o anumită urgenţă pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.

Soluţia suspendării actului administrativ până la pronunţarea instanţei se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităţilor administrative prin care se impun particularilor o serie de obligaţii.

În mod temeinic şi legal a reţinut instanţa de fond că deşi reclamanta a probat existenţa unor contracte de credit şi existenţa unor contracte de muncă, în derularea cărora ar putea înregistra dificultăţi în caz de executare, totuşi, la acest moment, nu există riscul unui prejudiciu viitor, previzibil. Şi aceasta întrucât reclamanta beneficiază de eşalonarea la plata a obligaţiilor fiscale neachitate, în baza deciziilor de eşalonare depuse la dosar, precum şi de amânarea la plată a penalităţilor de întârziere şi a penalităţilor de nedeclarare.

De asemenea, în mod corect s-a constatat că dacă s-ar aprecia că este îndeplinită condiţia pagubei iminente, acest lucru ar fi fost lipsit de relevanţă, întrucât cele două condiţii reglementate de dispoziţiile art. 14 din Legea contenciosului administrativ, cazul bine justificat şi paguba iminentă, trebuie îndeplinite în mod cumulativ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a respins cererea de suspendare reţinând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte recursul incident formulat de pârâtă, Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat atât anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei, emisă de ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, cât şi anularea şi suspendarea deciziei de impunere emisă de AJFP Timiş.

Recurenta-pârâtă a invocat excepţia prin raportare la calitatea sa de emitent a unui singur act administrativ din cele atacate, fiind autoritatea care a soluţionat contestaţia administrativă.

Înalta Curte costată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că pârâta ANAF, prin Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, a emis doar decizia de soluţionare a contestaţiei, raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere fiind emise de AJFP Timiş, care are de asemenea calitate de pârâtă.

Astfel, s-a reţinut că excepţia este neîntemeiată, dat fiind că pârâta ANAF este chemată în judecată în calitatea sa de organ care a soluţionat contestaţia administrativă, iar nu în calitate de organ fiscal emitent al raportului şi deciziei de impunere.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge atât recursul incident, cât şi recursul principal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. şi recursul incident formulat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, ambele formulate împotriva încheierii din data de 8 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 aprilie 2022.