Appeal dismissed in challenge to administrative termination of EU-funded project contracts and restitution of financing

Şedinţa publică din data de 08 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanta A. - Filiala Călăraşi a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, solicitând instanţei să constate nelegalitatea deciziei de reziliere nr. 5/07.06.2016, precum şi a deciziei de reziliere nr. 6/07.06.2016, a Contractului de finanţare nr. x/30.07.2009 şi a Contractului de cofinanţare nr. x/30.07.2009 şi, ca atare, să dispună anularea în integralitate a acestora, iar în subsidiar, să anuleze în parte Deciziile de reziliere, în sensul înlăturării obligaţiei de plată a sumelor de bani indicate în cuprinsul acestora.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1296 din 20 martie 2018, a respins excepţia tardivităţii formulării acţiunii şi, totodată, a respins acţiunea formulată de reclamanta A.-Filiala Călăraşi, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta A.-Filiala Călăraşi a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că instanţa de fond a aplicat în mod nelegal dispoziţiile art. 997, art. 982 şi art. 1020 din vechiul C. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.).

Pentru a respinge acţiunea, instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile art. 15 alin. (1), alin. (4) lit. a) şi alin. (5) din Contractul de finanţare şi art. 2 alin. (2), art. 15 alin. (1) alin. (3) şi alin. (4) din Contractul de cofinanţare reglementează un pact comisoriu de gradul II care ar fi permis pârâtei ca în mod legal să dispună rezilierea contractelor fără a mai fi necesară intervenţia instanţei. Dispoziţiile art. 15 alin. (1) şi alin. (3) din Contractul de cofinanţare sunt identice cu cele de la art. 15 alin. (1) şi alin. (4) din Contractul de finanţare.

În opinia recurentei, acest raţionament este nelegal deoarece, clauzele avute în vedere de pârâtă pentru a dispune rezilierea contractelor sunt pacte comisorii de grad I, nu de gradul II, cum în mod nelegal s-a reţinut.

Pactul comisoriu de grad 1 este descris în doctrină ca fiind o clauză conform căreia în caz de neexecutare a contractului de către una dintre părţi contractul se desfiinţează. De asemenea, s-a mai arătat că "o asemenea clauză nu face decât să repete prevederile art. 1020 C. civ. şi, aşa fiind, va trebui să dea curs tuturor regulilor prevăzute pentru rezoluţiunea judiciară, cu posibilitatea de apreciere recunoscute instanţei judecătoreşti, inclusiv posibilitatea de acordare a unui termen de gratie".

Altfel spus, pactul comisoriu de grad I este acea clauză care dă persoanei interesate posibilitatea de a solicita instanţei de judecată să dispună rezoluţiunea/rezilierea unui contract ca urmare a unei neexecutări.

Dispoziţiile privind temeiul rezilierii reprezintă o simplă transpunere a art. 1020 vechiul C. civ., sens în care sancţiunea şi solicitarea sumelor deja plătite intervine pentru o serie de situaţii particulare care pot apărea pe parcursul desfăşurării Proiectului.

Recurenta consideră că, în cauză, urmează a se reţine următoarele:

- Formulările generice precum "poate conduce la" şi "are dreptul să înceteze... cu o procedură prealabilă", sunt simple transpuneri particularizate ale dispoziţiilor art. 1020 vechiul C. civ., potrivit cărora orice creditor poate solicita încetarea contractului în măsura în care debitorul său nu îşi execută obligaţiile;

- instaurarea unei proceduri prealabile de conciliere (care de altfel îşi găseşte corespondent în dispoziţiile art. 7 din Legea 554/2004 - forma aplicabilă la momentul încheierii contractului) nu este de natură a înlătura necesitatea intervenţiei instanţei.

Decizia unilaterală de încetare a contractului prin reziliere, fără intervenţia instanţei, este caracteristică doar pactelor comisorii de gradul II, III şi IV, acestea fiind caracterizate prin expresii precum: ..contractul se consideră desfiinţat de drept", "în caz de neexecutare/încălcare, contractul se consideră desfiinţat de plin drept, fără intervenţia instanţei", etc. În cazul pactului comisoriu de grad II, deşi nu este necesară intervenţia instanţei pentru a pronunţa rezilierea, intervenţia instanţei este solicitată totuşi pentru constatarea intervenirii acesteia dacă una dintre părţi nu este de acord (acţiune constatare pozitivă) -astfel rolul instanţei nu este întrutotul înlăturat.

Astfel, particularitatea celorlalte pacte comisorii, faţă de pactul de grad I, este aceea că părţile au inserat o exprimare clară cu privire la necesitatea intervenirii instanţei ori modalitatea de încetare a contractului, precum:

- Rezilierea operează de drept;

- Contractul se consideră desfiinţat de drept;

- Rezilierea operează fără a fi necesară intervenţia instanţei;

- Orice alte derivări neechivoce ale exprimărilor de mai sus.

Se observă astfel că niciuna dintre exprimările de mai sus, sau echivalente ale acestora, nu se regăsesc în dispoziţiile privind Temeiul rezilierii.

Astfel, urmează a se reţine că potrivit art. 15 alin. (1) şi (4)/art. 15 alin. (1) şi (3), autoritatea administrativă avea doar dreptul de a solicita instanţei rezilierea şi despăgubirea, iar nu de a dispune. Mai mult, având în vedere că art. 15 alin. (4) lit. a) face trimitere la noţiunea de executare "corespunzătoare", respectiv o apreciere asupra gravităţii faptelor, doar instanţa de judecată ar fi putut stabili printr-o hotărâre dacă implementarea proiectului a fost corespunzătoare sau nu.

În caz contrar, autoritatea administrativă ar avea un drept discreţionar de a decide care este o executare corespunzătoare şi, pe cale de consecinţă, ar avea un drept discreţionar de a dispune rezilierea.

Recurenta consideră că dispoziţiile art. 15 (1) şi (4), art. 15 (1) şi (3) au fost calificate în mod nelegal ca fiind pacte comisorii de gradul II, acestea fiind pacte comisorii de gradul I.

În subsidiar, în măsura în care se apreciază că instanţa de fond a calificat în mod legal dispoziţiile din contract care au stat la baza rezilierii ca fiind pacte comisorii de gradul II, recurenta precizează că hotărârea instanţei este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. -încălcarea principiului disponibilităţii şi limitelor investirii instanţei de judecată (art. 488 lin. 1 pct. 5 C. proc. civ.).

Altfel spus, urmărind rezilierea contractelor, în situaţia în care partea adversă nu îşi însuşea măsura (ceea ce FDCL a şi făcut), partea interesată (Ministerul) avea la îndemână o acţiune în constatare pozitivă prin care să se constate intervenirea rezilierii.

Recurenta mai susţine că a refuzat să consimtă la notificarea de reziliere (aspect care rezultă fără echivoc din faptul că a contestat procedura administrativă urmată de autoritate) - indicând printre altele că potrivit contractelor, emiterea deciziilor de reziliere nu echivalează cu încetarea Contractelor.

Cu toate acestea, instanţa de fond, efectuând o calificare juridică a clauzelor din Contract, şi-a depăşit limitele investirii, sens în care a constatat printre altele, că în baza unui pact comisoriu de gradul II, au fost reziliate contractele.

Pe cale de consecinţă, procedând la constatarea intervenirii rezilierii de drept într-o acţiune care avea ca obiect anularea unor acte administrative, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

Recurenta mai arată că instanţa de fond a încălcat art. 15 alin, (1) şi (4)/alin, (1) şi (3) pin contractele pe finanţare/cofinanţare - emiterea deciziilor pe reziliere pupa încetarea contractelor (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.).

Ministerul a dispus încetarea, prin reziliere, a unor contracte care erau deja finalizate.

Or, esenţa rezilierii, ca modalitate de încetare a contractului, este aceea că necesită un contract cu executare succesivă care nu a ajuns încă la termen, sau să nu fi fost desfiinţat pe altă cale.

Rezilierea, ca modalitate de încetare a contractului cu executare succesivă, operează doar pentru viitor, deci este lipsită de efect faţă de un contract ale cărui executări deja au încetat.

Nu există nicio normă de drept care să permită rezilierea unui contract deja încetat. De altfel, nici instanţa de fond nu a indicat o normă de drept, ci pur şi simplu s-a referit la o normă din contract (art. 2 alin. (4) care privea obligaţia de păstrare a documentelor - nu executarea contractului).

Cu toate acestea, parata-intimata a emis şi comunicat Deciziile de reziliere cu mult după data încetării Contractelor de finanţare/cofinanţare, ca efect al împlinirii termenului (comunicate la 14.06.2016).

De asemenea, recurenta consideră că în mod nelegal au fost primite apărările MDRAP, conform căruia Deciziile de reziliere a Contractelor de (co)finanţare începând cu data de 14.06.2016 sunt legale deoarece sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (4) din Contracte, respectiv obligaţia de a menţine pe perioada de implementare a proiectului şi pentru o perioada de 3 ani după închiderea oficială a programului, toate documentele proiectului, inclusiv inventarul activelor dobândite ca urmare a utilizării fondurilor.

Nelegalitatea Deciziilor de reziliere în ceea ce priveşte obligaţia de restituire a finanţării constă în efectul retroactiv pe care acestea îl generează.

În primul rând urmează a se reţine că rezilierea, spre deosebire de rezoluţiune şi nulitate, operează doar pentru viitor, aspect cunoscut şi reluat de întreaga doctrină şi jurisprudenţă naţională.

Astfel, rezilierea este de plano incompatibilă cu restituirea prestaţiilor pentru că produce efecte doar pentru viilor, prestaţiile anterioare fiind câştigate părţilor.

Potrivit art. 6 alin. (1) şi alin. (2) din Contractul nr. x/30.07.2009 şi art. 6 din Contractul nr. x/30.07.2009, orice plată/rambursare/avans efectuat(ă) de pârâtă a avut la bază o cerere de rambursare însoţită de documente justificative şi rapoarte privitoare la evoluţia Proiectului, astfel orice plată/rambursare/avans efectuat(ă) are o contraprestaţie pe care pârâta deja a acceptat-o şi de care se foloseşte.

Astfel, potrivit contractului procedura pentru rambursarea cheltuielilor era următoarea:

- recurenta efectua cheltuieli în vederea implementării proiectului,

- ulterior, FDCL se adresa pârâtei cu o cerere de rambursare care era însoţită de toate documentele justificative necesare,

- în urma analizei eligibilităţii sumelor, pârâta emitea o decizie de plată în baza căreia se rambursau cheltuielile.

Recurenta mai consideră că în mod nelegal instanţa de fond a indicat că dacă nu este atins scopul principal al Proiectului, nu ar avea niciun drept asupra sumelor deja încasate pentru care a livrat deja către Minister- informaţii pe care Ministerul le-a utilizat mai departe.

Or, o astfel de interpretare încalcă principiul proporţionalităţii care, în esenţă, indică că orice sancţiune ar trebui să fie proporţională cu prejudiciul şi că pentru o executare parţială a unui contract se impune o plată parţială.

În aceste condiţii urmează a se reţine şi culpa MDRAP în executarea contractului, acesta opunându-se în mod constant la orice adaptare a contractului care ar fi permis îndeplinirea proiectului şi a tuturor indicatorilor, chiar şi în situaţia aplicării corecţiei de 25%.

Contrar susţinerilor MDRAP, potrivit căruia proiectul nu ar mai fi putut fi finalizat, recurenta precizează că la întâlnirea din 25.09.2015 s-a emis adresa nr. x/25.09.2015 cu privire la implementarea proiectului din care reiese modalitatea de îndeplinire a acestuia.

Astfel, deşi la 25.09.2015 aceasta a demonstrat posibilitatea realizării proiectului (şi a şi continuat executarea acestuia), MDRAP nu a dorit decât recuperarea finanţării, aspect care denota reaua-voinţă cu privire la reuşita şi executarea proiectului.

De asemenea, nu s-a avut în vedere că autoritatea administrativă a încălcat dispoziţiile art. 7 alin. (4) din Contractele de (co) finanţare -"are obligaţia să răspundă la orice solicitare scrisă adresată în termen de 30 de zile de la data comunicării"-, motiv pentru care culpa neexecutării contractului este în sarcina sa.

În argumentarea celor susţinute, recurenta precizează următoarele:

- în urma întâlnirii de conciliere, FDCL a depus adresa nr. x/05.10.2015 prin care a propus continuarea şi adaptarea Proiectului astfel încât să fie îndeplinite toate obiectivele;

- ca urmare a lipsei oricărui răspuns şi a depăşirii termenului de 30 de zile, FDCL a depus adresa nr. x/10.11.2015 prin care a solicitat comunicarea răspunsului la adresa nr. x/05.10.2015;

- prin adresa nr. x/10.11.2015 MDRAP a arătat că cererea de rambursare nr. x este suspendată până la data la care se va decide cu privire la rezilierea Contractului de Finanţare;

- prin adresa nr. x/24.11.2015 MDRAP arată că soluţia propusă prin adresa nr. x/05.10.2015 nu asigură atingerea obiectivelor propuse şi nu poate fi acceptată, însă fără să dispună cu privire la rezilierea contractelor, creând astfel o stare de incertitudine;

- prin adresa nr. x/30.03.2016. MDRAP a comunicat recurentei decizia de continuare a procedurii de reziliere.

Astfel, neexecutarea contractului s-a datorat în parte şi modului culpabil în care MDRAP nu şi-a respectat obligaţiile prevăzute de Contractul de finanţare, or, atâta timp cât se reţine existenţa unei culpe comune, nu se poate stabili ca doar o parte să suporte întregul prejudiciu.

Ministerul, pentru a emite Deciziile de reziliere, s-a raportat la stadiul activităţilor neimplementate la data demarării procedurii de reziliere (31.07.2015), astfel cum se poale observa şi în întâmpinarea depusă, deci MDRAP nu a avut în vedere totalul indicatorilor realizaţi.

În acest sens, faţă de menţiunile reţinute în Raportul nr. x care viza perioada 07.03.2015 - 31.07.2015, a rezultat că au fost îndeplinite o serie de indicatori şi obiective, proiectul aflându-se la momentul emiterii Deciziilor de reziliere la un stadiu final.

În opinia recurentei, măsura adoptării Deciziilor de reziliere a fost una excesivă, fiind dată cu încălcarea principiului proporţionalităţii, deoarece:

- proiectul a fost realizat în proporţie majoritară cu o eficienţă extraordinară în execuţia financiară;

- toate rapoartele şi studiile efectuate de FDCL până în prezent în vederea executării Proiectului şi atingerii obiectivelor acestuia sunt în continuare la dispoziţia autorităţii administrative şi, mat mult, aceasta chiar le foloseşte în continuare.

Se mai arată că în baza Proiectului a fost realizat site-ul www.x.ro unde au fost încărcate toate studiile şi statisticile realizate, acestea fiind în continuare liber accesibile oricărei persoane interesate.

Mai mult decât atât, chiar şi cu sancţiunile aplicate de autoritate şi în măsura în care MDRAP nu ar fi temporizat executarea contractului existau şanse foarte mari ca Proiectul să fi fost îndeplinit în proporţie de 100%

În susţinerea recursului sunt citate şi redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:

"când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii"

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece casarea unei hotărâri, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate obţine când este vorba de încălcarea unei norme de procedură de natură imperativă sau dispozitivă, sancţiunea fiind nulitatea absolută sau nulitatea relativă.

Înalta Curte constată că susţinerile recurentei sunt neîntemeiate pe acest aspect, în cauză nefiind încălcate regulile de procedură.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că între Ministerul Dezvoltării Regionale şi Locuinţei - în calitate de Autoritate de Management pentru Programul de Cooperare Transfrontalieră România - Bulgaria 2007-2013 şi A. - Filiala Călăraşi, în calitate de Partener Principal (Leading Partner - LP) s-a încheiat contractul de finanţare nr. x/30.07.2009, privind implementarea proiectului MIS ETC 56, cu titlul "Starea socio-economică şi evaluarea zonei transfrontaliere Romania-Bulgaria între 2009- 2015".

Proiectul a fost finanţat prin Fondul European de Dezvoltare Regională în cadrul Programului de Cooperare Transfrontalieră România - Bulgaria 2007-2013.

Potrivit art. 3 - Bugetul Proiectului din Contractul de finanţare nr. x/30.07.2009, valoarea totală eligibilă a Proiectului este de 5.979.460 euro (finanţare nerambursabilă şi contribuţia partenerului), din care: - 5.071.777,98 euro - fonduri FEDR, reprezentând 84,82 % din costul total al proiectului; - 777.329,79 euro - cofinanţare de la bugetul de stat, reprezentând 13 % din costul total al proiectului; - 130.352,23 euro - contribuţia proprie a partenerilor, reprezentând 2,18 % din costul total al proiectului.

Potrivit art. 2 - Durata contractului, perioada de implementare a proiectului a fost de 78 luni, dar nu mai târziu de 31.12.2015.

De asemenea, între Ministerul Dezvoltării Regionale şi Locuinţei, în calitate de Autoritate de Management pentru Programul de Cooperare Transfrontalieră România - Bulgaria 2007-2013, şi A. - Filiala Călăraşi, în calitate de Partener, s-a încheiat contractul de cofinanţare nr. x/30.07.2009, privind implementarea proiectului MIS ETC 56, cu titlul "Starea socio-economică şi evaluarea zonei transfrontaliere Romania-Bulgaria între 2009- 2015".

Proiectul a fost finanţat prin Fondul European de Dezvoltare Regională în cadrul Programului de Cooperare Transfrontalieră România - Bulgaria 2007-2013.

Perioada de implementare a proiectului s-a finalizat în data de 31.12.2015, iar liderul nu a reuşit să finalizeze obiectivele propuse, respectiv să realizeze toate activităţile şi să atingă indicatorii stabiliţi prin proiect.

Obiectivul proiectului viza dezvoltarea unui set de instrumente de evaluare a situaţiei socio-economice şi evoluţia acesteia în zona transfrontalieră, şi anume metodologia, set de indicatori şi baze de date, creşterea capacităţii administrative a AM, AN, STC prin utilizarea instrumentelor care sunt create special, asigurându-se astfel premisele pentru realizarea obiectivului de cooperare teritorială al politicii de coeziune, precum şi îmbunătăţirea nivelului de înţelegere privind proiectele cetăţenilor finanţate din fonduri europene CBC.

Secretariatului Tehnic Comun al Programului, prin adresele nr. x/05.08.2015 şi nr. y/05.08.2015, a informat Autoritatea de Management cu privire la propunerea de reziliere a Proiectului, respectiv a Contractului de finanţare nr. x/30.07.2009 şi a Contractelor de cofinanţare nr. x/30.07.2009 şi nr. y/30.07.2009.

Astfel, s-a apreciat că rezilierea contractului se impunea deoarece activităţile nu au fost îndeplinite, iar obiectivele proiectului nu puteau fi atinse până la 31.12.2015, iar din aprilie 2014 nu s-a constatat niciun progres în activităţile proiectului.

În considerarea adreselor STC nr. x/05.08.2015 şi nr. y/05.08.2015, Direcţia Generală Programe Europene - Direcţia Monitorizare din cadrul autorităţii pârâte a propus, prin adresa nr. x/25.08.2015, iniţierea procedurii de reziliere a Contractului de finanţare nr. x/30.07.2009 şi a Contractelor de cofinanţare nr. x/30.07.2009 şi nr. y/30.07.2009, propunere care a fost aprobată de şeful de AM PCT. RO-BG.

În data de 25.09.2015, a avut loc întâlnirea de conciliere, ocazie cu care beneficiarul a solicitat un nou termen în vederea depunerii de noi materiale relevante stadiului implementării proiectului.

Prin adresa nr. x/24.11.2015, AM a comunicat rezultatul analizei documentelor către liderul A., recurenta-reclamantă fiind atenţionată încă o dată asupra întârzierilor extrem de mari acumulate în derularea proiectului, întârzieri ce nu mai puteau fi recuperate în timpul rămas la dispoziţie, concluzionându-se că soluţia de continuare a derulării proiectului în condiţiile propuse nu putea fi considerată acceptabilă.

Pe cale de consecinţă, potrivit adresei nr. x/21.01.2016 a Direcţiei Generale Programe Europene din cadrul MDRAPFE, s-a decis continuarea procedurii de reziliere a Contractului de finanţare nr. x/30.07.2009 şi a Contractelor de cofinanţare nr. x/30.07.2009 şi y/30.07.2009, aferente proiectului 2444 "Socio-economic condition and evaluation of the Romania-Bulgaria Cross-Border Area between 2009-2015".

Astfel fiind, s-au emis cele două decizii de reziliere, fiind notificată recurenta-reclamantă, cu privire la acest aspect.

Recurenta-reclamantă a contestat deciziile de reziliere, iar instanţa de fond a constatat legalitatea acestora.

Înalta Curte împărtăşeşte soluţia pronunţată de instanţa de fond constatând că în mod temeinic s-a reţinut legalitatea actelor administrative atacate.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei potrivit cărora Deciziile de reziliere au fost emise după "încetarea contractelor", Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor contractului de finanţare nr. x/30.07.2009, art. 2 Duration of the contract, alin. (3), "Perioada de implementare a proiectului este de 78 luni", iar conform alin. (5) al aceluiaşi articol, "Contractul de finanţare expiră/se termina în 5 ani de la data de încheiere a perioadei stipulate în paragraful 3 al acestui articol".

Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, interpretarea contractului se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor. Astfel, din analiza prevederilor art. 15 din Contractul de finanţare, reiese fără putinţă de tăgadă faptul că sub termenul de "reziliere" au fost cuprinse mai multe cazuri de ineficacitate a contractului şi de restituire a sumelor plătite, inclusiv pentru situaţii intervenite la mai mult timp după încheierea perioadei de implementare.

Înalta Curte reţine că, în cauză, contractul a fost reziliat în baza art. 15 alin. (4) din Contract, conform cărora "AM are dreptul să înceteze acest contract, cu o procedură de conciliere prealabilă şi să ceară returnarea sumelor plătite deja".

Recurenta precizează faptul că a realizat în mare parte activităţile proiectului ce face obiectul contractului de finanţare nr. x/30.07.2009 însă nu are în vedere că principala activitate a proiectului, aceea de realizare a unui studiu şi prezentarea de rapoarte privind situaţia socio-economică a zonei transfrontaliere nu a fost implementată, aşa cum s-a angajat prin cererea de finanţare aprobată, anexă a contractului de finanţare.

Activităţile pe care recurenta le menţionează sunt activităţi conexe, reprezentând suport pentru această activitate de realizare a studiului/prezentarea de rapoarte.

Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a reţinut că relevant pentru a considera proiectul implementat, este realizarea obiectivului general al proiectului, acela de a livra o imagine de ansamblu a condiţiilor socio-economice şi a evoluţiei zonei transfrontaliere România - Bulgaria 2009-2015.

Măsura de reziliere şi de solicitare a plăţilor deja efectuate este în măsură să asigure apărarea interesului public, în condiţiile în care sumele deja plătite reprezintă contribuţii ale UE ce vor fi cerute, în aceste condiţii în care proiectul nu a produs rezultatele asumate prin contract, de la statul român care va trebui să le plătească din fonduri publice.

Susţinerile recurentei vizând reaua credinţă, în ceea ce priveşte posibilitatea continuării implementării proiectului, nu pot fi primite, având în vedere că, în urma vizitei de monitorizare efectuate de către Secretariatul Tehnic Comun în data de 31.07.2015, s-a consemnat că activitatea principală a proiectului "Producing reports according to the methodology" nu a înregistrat progrese din luna aprilie 2014, raport asumat şi de reprezentantul legal al recurentei.

În urma acestui raport, Secretariatul Tehnic Comun al Programului a transmis propunerea de reziliere a proiectului prin adresa nr. x/05.08.2015, iar ulterior Autoritatea de Management a demarat procedura de reziliere a contractului ce a presupus o şedinţă de conciliere pe cale amiabilă la care s-a oferit posibilitatea beneficiarului de a aduce dovezi şi argumente în favoarea sa tocmai pentru a nu fi luată o decizie "cu exces de putere".

Astfel, s-a avut în vedere că obiectivul proiectului nu a fost atins, iar afirmaţia recurentei potrivit căreia proiectul nu trebuia încheiat deoarece s-au realizat anumite activităţi în procent de 100%, iar altele în procent de mai mult de 50%, în mod corect nu a fost primită deoarece conform art. 1 alin. (3) din contractul de finanţare "PP acceptă finanţarea şi va implementa partea proiectului pentru care este responsabil în timpul stabilit conform prevederilor prezentului contract şi conform legislaţiei naţionale şi europene", deci recurenta trebuia să îndeplinească toate activităţile ce îi reveneau aşa cum au fost descrise în aplicaţia care a obţinut finanţarea.

Prin urmare, în mod corect instanţa de fond a reţinut că, în cauză, corecţiile financiare pe care le-a primit beneficiarul au reprezentat consecinţe directe ale modului defectuos şi culpabil în care acesta a derulat procedura de achiziţie a serviciilor de elaborare studiu şi rapoarte, în condiţiile în care, în conformitate cu prevederile contractului de finanţare, beneficiarul şi-a asumat răspunderea pentru respectarea prevederilor legale şi contractuale cu privire la derularea procedurilor de achiziţie în cadrul proiectului.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că actele administrative sunt legal întocmite, instanţa de fond în mod corect reţinând legalitatea acestora.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A.-Filiala Călăraşi împotriva sentinţei civile nr. 1296 din 20 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 08 aprilie 2022.