University fails to establish ownership of state public property; claim for attestation certificate rejected, Government's appeal inadmissible.

Şedinţa publică din data de 8 aprilie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanta Universitatea de Vest din Timişoara, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Ministerul Educaţiei Naţionale, Ministrul Educaţiei Naţionale şi Municipiul Timişoara, a solicitat ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să se constate, în principal, pe cale de excepţie, nelegalitatea parţială a H.G. nr. 1016/2005 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 977/2002 privind atestarea domeniului public al Judeţului Timiş, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din Judeţul Timiş, respectiv nelegalitatea poziţiei 1769 din Anexa la Hotărâre, iar pe fond, să fie obligaţi pârâţii de rang 1 şi 2 la eliberarea unul certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilelor reprezentate de:

- terenul în suprafaţă de 4687 mp, înscris în CF nr. x Timişoara (CF vechi nr. x Timişoara), având nr. cadastral/topografic Top: x, teren situat în Municipiul Timişoara, Str. x, Jud. Timiş;

- casă cu 2 etaje, înscrisă în CF nr. x Timişoara (CF vechi nr. x Timişoara), având nr. cadastral/topografic Cad: CI, Top: x, casă situată în Municipiul Timişoara, Str. x, Jud. Timiş.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 57 din 12 martie 2020, a respins excepţia de nelegalitate parţială a H.G. nr. 1016/2005, excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Guvernul României, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministrul Educaţiei Naţionale, cu consecinţa respingerii acţiunii formulată de reclamantă în contradictoriu cu acest pârât ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi, totodată, a respins acţiunea formulată de reclamanta Universitatea de Vest din Timişoara, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Educaţiei Naţionale, Guvernul României şi Municipiul Timişoara -prin Primar.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta Universitatea de Vest din Timişoara a declarat recurs principal, iar Guvernul României recurs incident.

3.1. Reclamanta Universitatea de Vest din Timişoara, prin recursul formulat susţine că judecătorul fondului face o serie de confuzii între regimul de proprietate publică şi privată şi, raportat la elementele contradictorii reţinute, aplică greşit normele de drept material incidente în cauză.

Singurul motiv pentru care judecătorul de primă instanţă respinge, pe fond, cererea introductivă este faptul că, potrivit art. 3 din Legea nr. 213/1998, bunurile, în discuţie, ar face parte din domeniul public al statului.

Recurenta susţine că instanţa de fond în mod greşit a considerat că singura modalitate în care acestea ar putea ajunge în proprietatea sa ar fi ca, iniţial, bunurile să fie transferate din domeniul public al statului în domeniul privat al statului şi, ulterior, transmise către Universitatea de Vest din Timişoara.

Potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 "Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele prevăzute la pct. I din anexa, precum şi din alte bunuri de uz sau de interes public naţional, declarate ca atare prin lege".

În opinia sa, bunurile în discuţie nu fac parte din domeniul public al statului, ele nefiind enumerate nici în art. 135 alin. (4) din Constituţie, nici la pct. I din anexa la Legea nr. 213/1998 şi nici declarate ca atare prin lege organică.

Practic, în privinţa bunurilor reprezentate de casa şi terenul situate pe Str. x, în Municipiul Timişoara, operează prevederile art. 166 din Legea cu nr. 84/1995, bunurile fiind parte din baza materială a instituţiei de învăţământ superior, astfel cum este aceasta definită de art. 166 alin. (2) din acelaşi act normativ. Legea cu nr. 84 a apărut anterior Legii cu nr. 213, la acel moment fiind deja tranşată chestiunea dreptului de proprietate al recurentei. Bunul a fost tot timpul în baza materială şi nu a făcut niciodată parte din domeniul public al statului, reţinerile judecătorului nefiind în acord cu normele legale incidente.

Se mai susţine că la o atentă analiză asupra alin. (3) al art. 166 din Legea nr. 84/1995 se observă faptul că "Baza materială aferentă procesului de instruire şi de educaţie, menţionată la alin. (2) şi realizată din fondurile statului sau din fondurile instituţiilor şi întreprinderilor de stat în perioada anterioară datei de 22 decembrie 1989, se reintegrează, fără plată, în patrimoniul Ministerului Educaţiei Naţionale, al instituţiilor şi unităţilor de învăţământ şi de cercetare ştiinţifică din sistemul învăţământului de stat. Predarea-preluarea se face pe bază de protocol".

Astfel fiind, bunurile în discuţie nici nu puteau ajunge în domeniul public al Statului Român.

La momentul intrării în vigoare a Legii cu nr. 84/1995, prin art. 166 alin. (4) s-a stabilit faptul că "Baza materială a instituţiilor de învăţământ superior de stat şi de cercetare ştiinţifică universitară este de drept proprietatea acestora. Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării este împuternicit să emită certificate de atestare a dreptului de proprietate pentru instituţiile de învăţământ superior şi de cercetare ştiinţifică, pe baza documentaţiei înaintate de acestea", doar că certificatul de atestare nu a fost niciodată solicitat. Cu toate acestea, dreptul de proprietate al Universităţii s-a născut de drept, prin efectul legii, certificatul emis de Ministerul Educaţiei Naţionale fiind doar un act constatator al acestui drept şi nu act cu caracter constitutiv.

De asemenea, se mai arată că art. 226 alin. (7) din Legea cu nr. 1/2011 a educaţiei naţionale stabileşte faptul că "Universităţile de stat au drept de proprietate asupra bunurilor existente în patrimoniul lor la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Ministerul Educaţiei Naţionale este împuternicit să emită certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru universităţile de stat pe baza documentaţiei înaintate de acestea".

În aceste condiţii este foarte clar faptul că Universităţii de Vest din Timişoara îi poate fi emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate, în condiţiile în care cele două imobile au făcut parte din baza materială a acestei instituţii de învăţământ superior încă din timpul Legii cu nr. 84/1995 şi, potrivit art. 166 alin. (4) din conţinutul acestui din urmă act normativ, această bază materială era de drept proprietatea Universităţii.

Prin urmare, Legea nr. 84/1995 a instituit o soluţie legislativă în considerarea căreia orice bun aflat ori ajuns într-un fel sau altul în administrarea, posesia sau folosinţa legitimă a unei instituţii de învăţământ superior putea face obiectul unei cereri pentru eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, sub condiţia ca respectivul bun să fi fost inclus, cu ocazia atribuirii în administrare, în posesie sau în folosinţă, în sfera bazei materiale a respectivei instituţii.

3.2. Guvernul României, prin recursul incident, arată că atât timp cât chiar reclamanta a precizat cadrul procesual cu privire la fondul litigiului prin indicarea expresă a pârâţilor Ministerul Educaţiei Naţionale şi ministrul educaţiei naţionale şi chiar instanţa de judecată a apreciat că pârâtul nu a fost împrocesat cu privire la fondul litigiului, totuşi reţine necesitatea participării acestei autorităţi pentru contradictorialitate.

Poziţia instanţei este contradictorie şi prin aceea că reţinând că pârâtul a fost împrocesat doar ca urmare a invocării excepţie de nelegalitate a H.G. nr. 1016/2005 şi respingând excepţia de nelegalitate, a respins totodată şi fondul cauzei în contradictoriu cu Guvernul României, deşi tot instanţa a reţinut că pârâtul nu a fost împrocesat cu privire la fondul cauzei.

Recurentul consideră că, respingând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa de fond a aplicat greşit pe de o parte, dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi, pe de altă parte, pe cele ale art. 102 şi art. 108 din Constituţie, republicată, art. 14 şi urm. din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ cât şi pe cele ale art. 2 alin. (1) lit. a)-c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Guvernul României nu are printre atribuţii şi pe aceea de a emite certificate de atestare a dreptului de proprietate, în sensul celor solicitate de recurenta-reclamantă.

Dispoziţiile legale speciale invocate de reclamantă - art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995 şi art. 226 alin. (7) din Legea nr. 1/2011 - dau această competenţă organului de specialitate al administraţiei publice centrale, respectiv Ministerului Educaţiei Naţionale (în prezent Ministerul Educaţiei şi Cercetării).

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii au formulat întâmpinări reciproce prin care au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a apărărilor expuse în întâmpinări, Înalta Curte apreciază că recursul principal este nefondat, iar recursul incident este inadmisibil.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Recursul reclamantei Universitatea de Vest din Timişoara

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") invocate ca temei al cererii de recurs, Înalta Curte constată că, deşi este invocat, acest motiv de recurs nu este însoţit de argumentele prin care să se demonstreze în care dintre ipotezele reglementate de textul legal mai sus menţionat s-ar încadra critica de nelegalitate.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, alături de celelalte menţiuni prevăzute cu caracter imperativ, şi motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea ca motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Prin textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., legiuitorul a reglementat mai multe ipoteze de nelegalitate, de natură să atragă casarea unei hotărâri judecătoreşti, însă simpla invocare a acestui articol nu este de natură a conduce la concluzia că cerinţa imperativă a dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. a fost îndeplinită în cauză de către recurenta-reclamantă.

Pentru a conduce la casarea hotărârii atacate pe acest motiv de critică, recursul nu se poate limita la o simplă indicare "de formă" a textului art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cerinţa legală a "dezvoltării motivelor" implicând determinarea criticilor punctuale şi indicarea pretinselor greşeli de judecată săvârşite de instanţă, cerinţă nerespectată de către recurent cu ocazia invocării acestui prim motiv de recurs, ceea ce conferă susţinerilor recurentului doar o aparenţă de motivare, însă nu reprezintă un argument suficient pentru a provoca o analiză de legalitate a hotărârii recurate pe acest motiv de recurs.

Prin urmare, sancţiunea prevăzută de normele procedurale în vigoare, pentru lipsa oricăreia dintre menţiunile la care se referă art. 486 alin. (1) lit. a) şi c), este nulitatea, astfel cum prevăd dispoziţiilor art. 488 alin. (3) teza întâi C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii recursului şi, pe cale de consecinţă, va anula recursul din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în raport cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că potrivit evidenţelor actualizate de carte funciară imobilele înscrise în CF nr. x Timişoara, nr. cadastral/topografic Cad: C1, Top. x, teren şi casă, situate în Timişoara, str. x, jud. Timiş, sunt proprietatea Statului Român, domeniul public, iar prin H.G. nr. 1302/2000 dreptul de administrare asupra acestor imobile a fost transmis de la Ministerul Apărării Naţionale la Ministerul Educaţiei Naţionale pentru Universitatea de Vest din Timişoara.

Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă, invocă faptul că bunurile imobile descrise mai sus, nu fac parte din domeniul public al statului, ele nefiind enumerate nici în art. 135 alin(4) din Constituţie, nici la pct. I din anexa la Legea nr. 213/1998 şi nici declarate ca atare prin lege organică.

Recurenta susţine că, în cauză, operează prevederile art. 166 din legea nr. 84/1995, bunurile fiind parte din baza materială a instituţiei de învăţământ superior, că nu a făcut parte niciodată din domeniul public al statului, iar reţinerile instanţei de fond nu sunt în acord cu normele legale incidente .

Înalta Curte constată că potrivit art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 1302/2000 privind efectuarea unui schimb de drept de administrare a unor imobile între Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Educaţiei Naţionale, pentru Universitatea de Vest din Timişoara, s-a încheiat protocolul de predare-preluare prin care s-a aprobat transmiterea imobilului, ce face obiectul prezentului dosar, proprietate publică a statului, din administrarea Ministerului Apărării Naţionale în administrarea Ministerului Educaţiei Naţionale (în prezent Ministerul Educaţiei si Cercetării), pentru Universitatea de Vest Timişoara, iar un alt imobil proprietate privată a statului, aflat în administrarea Ministerului Educaţiei Naţionale, a fost transmis Ministerului Apărării Naţionale.

Astfel, s-a dat Universităţii de Vest din Timişoara, dreptul de administrare asupra imobilului aflat în domeniul public al statului, compus din teren în suprafaţă de 4.687 mp, clădirea "Pavilion Administrativ", având suprafaţa construită de 1.510 mp şi suprafaţa desfăşurată de 6.040 mp şi clădirea " 1/2 Pavilionul F1 -magazie", având suprafaţa construită de 232 mp şi suprafaţa desfăşurată de 232 mp.

Dreptul de proprietate publică este dreptul de proprietate care aparţine exclusiv statului şi unităţilor administrativ- teritoriale asupra bunurilor care fac parte din domeniul public şi ale cărei prerogative se exercită în regim de drept public, acesta fiind inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.

De asemenea, dreptul de proprietate publică se exercită direct şi nemijlocit de către autorităţile publice competente, în calitate de titulari ai dreptului, fie se realizează prin intermediul unor alte subiecte de drept.

În situaţia de faţă, dreptul de administrare este constituit în favoarea unor persoane juridice de drept public ca principală modalitate de exercitare a dreptului de proprietate publică.

Dreptul de administrare în speţa dedusă judecăţii a luat naştere prin hotărâre de Guvern având în vedere faptul că bunul face parte din domeniul public al statului.

Potrivit prevederilor art. 166 alin(l) din Legea învăţământului nr. 84/1995:

"Baza materială a învăţământului de stat constă în întregul activ patrimonial al Ministerului Educaţiei şi Cercetării, al instituţiilor şi unităţilor de învăţământ şi de cercetare ştiinţifică din sistemul de învăţământ existent la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum şi în activul patrimonial redobândit sau dobândit ulterior".

Conform alin. (3) din art. 166, al aceluiaşi act normativ " (3) Baza materială aferentă procesului de instruire şi de educaţie, prevăzută la alin. (2) şi realizată din fondurile statului sau din fondul instituţiilor şi întreprinderilor de stat în perioada anterioară datei de 22 decembrie 1989 se reintegrează fără plată în patrimoniul Ministerului Educaţiei şi Cercetării, al instituţiilor şi unităţilor de învăţământ şi de cercetare ştiinţifică universitară şi, după caz, în domeniul public al comunelor, oraşelor, municipiilor, respectiv al sectoarelor municipiului Bucureşti, al consiliilor judeţene şi al Consiliului General al Municipiului Bucureşti, cu excepţia bunurilor care au intrat în proprietatea agenţilor economici privaţi. Predarea-preluarea se face pe bază de protocol, în aceleaşi condiţii se reintegrează fără plată şi imobilele care, conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, cu modificările ulterioare, au trecut în patrimoniul unor societăţi comerciale, indiferent de statutul capitalului social al acestora. Reintegrarea se face pe bază de protocol de predare-preluare. Justa despăgubire se acordă, pentru fiecare caz, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Educaţiei şi Cercetării şi a Ministerului Finanţelor Publice, în termen de 60 de zile de la data semnării protocolului de predare-preluare. Cuantumul despăgubirii se stabileşte în termen de 30 de zile de la data semnării protocolului de predare-preluare, de către o comisie de evaluare formată din reprezentanţi ai Ministerului Educaţiei şi Cercetării, Ministerului Administraţiei şi Internelor, Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului şi ai Ministerului Finanţelor Publice, constituită prin ordin comun".

Înalta Curte constată că textele de lege menţionate sunt de strictă aplicare şi interpretare, făcând trimitere în mod expres la baza materială aferentă procesului de instruire şi de educaţie, existentă după 22 decembrie 1989 şi până la data intrării în vigoare a Legii nr. 84/1995, care se reintegrează în patrimoniul unităţilor de învăţământ şi de cercetare ştiinţifică universitară.

În cauza de faţă, transmiterea imobilelor în discuţie s-a realizat la nivelul anului 2000, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1995.

După intrarea în vigoare a Legii învăţământului nr. 84/1995 şi în conformitate cu prevederile legale privind bunurile proprietate publică, imobilele care constituie baza materială a unităţilor de învăţământ pot fi în domeniul public al statului, respectiv terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea ministerele şi instituţiile publice subordonate acestora şi, pot fi în domeniul privat al acestora, respectiv bunurile care nu fac parte din domeniul public al statului şi sunt finanţate din veniturile proprii ale acestor instituţii.

Având în vedere motivele recurentei-reclamante Universitatea de Vest din Timişoara, prin care solicită emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, în raport de dispoziţiile legale în vigoare la data efectuării schimbului de imobile între Ministerul apărării Naţionale şi Ministerul Educaţiei Naţionale (actual Ministerul Educaţiei şi Cercetării), Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod temeinic şi legal a apreciat că recurenta-reclamantă dă o interpretare eronată prevederilor legale, deoarece prevederile art. 166 alin. (4), coroborate cu prevederile art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995, se referă la baza materială aflată în folosinţa instituţiilor şi unităţilor de învăţământ şi de cercetare ştiinţifică universitară aflată anterior intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 84/1995.

Prin urmare, hotărârea pronunţată este temeinică şi legală, instanţa de fond în mod corect reţinând că doar prin hotărâre a Guvernului bunurile din domeniul public al statului pot fi trecute în domeniul privat al statului şi transmise în proprietatea universităţilor de stat, în condiţiile legii, astfel că pârâtul, văzând că bunul face parte din domeniul public al statului şi nu a fost trecut în domeniul privat, nu a transmis în proprietatea reclamantei, universitate de stat, imobilele în litigiu şi nu a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate, în condiţiile ari. 226 alin. (7) din Legea nr. 1/2011, respectiv art. 166 alin(4) coroborat cu alin. (3) din Legea învăţământului nr. 84/1995 (în prezent abrogată), refuzul pârâtului nefiind deci unul nejustificat.

Înalta Curte, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, constată că recurentul avea un drept de administrare asupra imobilelor proprietate de stat, transmis prin H.G. nr. 1302/2000, acestea fiind afectate uzului public şi făcând prin urmare parte din domeniul public al statului, faţă de dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 213/1998.

De asemenea, temeinic şi legal s-a reţinut că universităţile de stat pot fi titularele unor bunuri imobile prin certificate de atestare emise de către ministerul de resort, doar dacă respectivele imobile sunt bunuri din domeniul privat al statului, însă în ipoteza în care fac parte din domeniul public al statului, ele nu pot face obiectul unei drept de administrare, de folosinţă, de concesiune ori de închiriere, în condiţiile legii.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

Recursul incident formulat de Guvernul României

Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil, pentru considerentele în continuare arătate

Din examinarea motivelor invocate, Înalta Curte constată că deşi este intitulat recurs incident, acesta este de fapt un recurs formulat împotriva modului prin care instanţa de fond a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Guvernului României.

Or, aceste aspecte şi considerente pe care instanţa de fond le-a avut în vedere când s-a pronunţat pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, nu au fost atacate, instanţa de control judiciar nefiind sesizată sub acest aspect.

Prin urmare, aşa zisul recurs incident este inadmisibil, motiv pentru care Înalta Curte va admite excepţia invocată din oficiu şi, pe cale de consecinţă, va respinge recursul ca inadmisibil.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepţia nulităţii motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocată din oficiu, în ceea ce priveşte recursul formulat de recurenta-reclamantă Universitatea de Vest din Timişoara şi va constata nulitatea recursului formulat din perspectiva acestui motiv de recurs, în raport cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge ca fiind nefondat recursul din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite excepţia inadmisibilităţii recursului incident declarat de recurentul-pârât Guvernul României invocată din oficiu şi va respinge recursul incident declarat de recurentul-pârât Guvernul României, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocată din oficiu, în ceea ce priveşte recursul formulat de recurenta-reclamantă Universitatea de Vest din Timişoara.

Constată nul recursul formulat de recurenta-reclamantă Universitatea de Vest din Timişoara din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în raport cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Respinge ca fiind nefondat recursul din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., formulat de recurenta-reclamantă Universitatea de Vest din Timişoara, împotriva sentinţei civile nr. 57 din 12 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Admite excepţia inadmisibilităţii recursului incident declarat de recurentul-pârât Guvernul României, excepţie invocată din oficiu.

Respinge recursul incident declarat de recurentul-pârât Guvernul României împotriva sentinţei civile nr. 57 din 12 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 08 aprilie 2022.