Appeal against insurance guarantee fund’s moral damages cap dismissed; cross-appeal rejected as tardy

Şedinţa publică din data de 30 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 07.05.2019, reclamanta A. a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 19747/10.04.2019 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, pe care o consideră ca fiind netemeinică în ceea ce priveşte art. 2:

"Respinge cererea de plata cu privire la diferenţa dintre suma solicitată şi cea acordată".

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 822 din 20 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, admiterea în parte a cererii de chemare în judecată prin acordarea sumei de 200000 lei cu titlu de daune morale.

În motivarea recursului, a prezentat situaţia de fapt, făcând referire la criteriile avute în vedere de instanţa de fond şi a ataşat decizia nr. 170/A/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2013, prin care persoanei vătămate i s-a acordat suma de 200000 RON daune morale. A arătat recurenta că situaţia acestei persoane este similară cu situaţia sa, numărul de îngrijiri medicale în cauză fiind de 110-120 de zile.

A apreciat recurenta că suma acordată de pârât şi menţinută de instanţa de fond este contrară dispoziţiilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011, potrivit cărora daunele morale se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

A arătat recurenta că, în raport de decizia invocată, înţelege să-şi reducă pretenţiile materiale la suma de 200000 RON.

A mai susţinut că a fost criticată decizia emisă de pârât în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirii care trebuie să se raporteze la legislaţia şi jurisprudenţa în materie, iar faţă de decizia depusă la dosar, a apreciat recurenta că nu s-a realizat o cuantificare justă faţă de prejudiciul suferit. Nu poate exista o cuantificare a despăgubirilor egală pentru o persoană care suferă o vătămare corporală uşoară cu una pentru care se stabileşte o vătămare corporală gravă.

A mai arătat recurenta că motivarea primei instanţe a fost formală, nefiind realizată o analiză profundă a cauzei sub toate aspectele. Astfel, apar referiri la o cauză privind o persoană care solicită despăgubiri ca urmare a decesului unei rude şi, totodată, instanţa de fond nu avea cunoştinţă de vârsta reclamantei de la momentul producerii accidentului, respectiv de 54 de ani. Instanţa de fond nu a făcut o distincţie între situaţiile particulare ale petenţilor şi s-a raportat strict la criteriile stabilite prin normele interne de pârâtă, dar, a apreciat recurenta, la situaţii diferite sunt necesare soluţii diferite pentru a nu exista un regim discriminator.

4. Apărările formulate în cauză. Recursul incident

4.1 Intimatul-pârât a depus la dosarul cauzei o primă întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală. Totodată, a apreciat intimatul că recursul este nul întrucât nu se aduc critici de nelegalitate sentinţei atacate, ci se invocă în mod expres netemeinicia hotărârii.

4.2 Odată cu a doua întâmpinare depusă la dosarul cauzei prin care a reiterat în esenţă aceleaşi apărări, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a declarat şi recurs incident, solicitând admiterea acestuia, casarea în parte a sentinţei atacate şi respingerea contestaţiei ca urmare a prescrierii dreptului la despăgubire.

În motivare, recurentul a arătat că instanţa de fond a soluţionat cauza cu încălcarea dispoziţiilor art. 2517 C. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

4.3 Intimata-reclamantă a depus întâmpinare faţă de recursul incident, solicitând respingerea acestuia ca tardiv formulat, iar în subsidiar ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând cu prioritate, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului principal invocată de intimatul-pârât, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată şi urmează să o respingă, având în vedere că motivele de nelegalitate invocate de recurentă pot fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul principal este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 19747/10.04.2019 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care acesta a admis, în parte, cererea sa de despăgubire şi a stabilit un cuantum al acesteia în valoare de 84.000 RON (120 zile x 700 RON), respingând restul pretenţiilor, astfel cum rezultă din art. 2 al acesteia.

Soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Recurenta-reclamantă a criticat sentinţa instanţei de fond, apreciind, în esenţă, că suma acordată de pârât şi menţinută de instanţa de fond este contrară dispoziţiilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011, potrivit cărora daunele morale se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România. A ataşat decizia nr. 170/A/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2013, prin care persoanei vătămate i s-a acordat suma de 200000 RON daune morale şi a arătat că situaţia acestei persoane este similară cu situaţia sa, numărul de îngrijiri medicale în cauză fiind de 110-120 de zile. Instanţa de fond nu a făcut o distincţie între situaţiile particulare ale petenţilor şi s-a raportat strict la criteriile stabilite prin normele interne de pârâtă, dar, a apreciat recurenta, la situaţii diferite sunt necesare soluţii diferite pentru a nu exista un regim discriminator.

Relativ la criticile invocate prin cererea de recurs ce privesc soluţia primei instanţe prin prisma greşitei reţineri a situaţiei de fapt şi a aprecierii greşite asupra probelor administrate, Înalta Curte reţine că, în actuala reglementare a procedurii civile, recursul nu poate privi temeinicia unei hotărârii judecătoreşti sau reaprecierea mijloacelor de probă.

Recursul este reglementat în Titlul II - Căile de atac, Capitolul III - Căile extraordinare de atac, Secţiunea 1, iar dispoziţiile art. 456 din C. proc. civ. precizează că recursul este o cale extraordinară de atac, alături de contestaţia în anulare şi revizuire, ceea ce presupune că poate fi exercitată numai în condiţiile legii şi pentru motivele prevăzute expres şi limitativ de lege.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, având în vedere că nu are drept consecinţă rejudecarea fondului pricinii, spre deosebire de calea de atac devolutivă (în actuala reglementare, apelul este cale de atac devolutivă), ce are ca rezultat o nouă judecată asupra fondului. Caracterul nedevolutiv al recursului decurge din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., ce vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate.

În concluzie, Înalta Curte reţine că în privinţa criticilor recurentei ce vizează netemeinicia hotărârii, respectiv a celor referitoare la stabilirea situaţiei de fapt, acestea exced controlului instanţei de recurs.

A mai susţinut recurenta că motivarea primei instanţe a fost formală, nefiind realizată o analiză profundă a cauzei sub toate aspectele. Astfel, a menţionat aceasta, apar referiri la o cauză privind o persoană care solicită despăgubiri ca urmare a decesului unei rude şi, totodată, instanţa de fond nu avea cunoştinţă de vârsta reclamantei de la momentul producerii accidentului, respectiv de 54 de ani.

Înalta Curte apreciază aceste susţineri ca fiind neîntemeiate. Hotărârea instanţei de fond răspunde cerinţei argumentării soluţiei adoptate, considerentele acesteia conţinând analiza complexă şi detaliată a motivelor de nelegalitate a actului administrativ contestat, cu luarea în considerare a apărărilor părţilor, nefiind vorba despre o motivare formală, referirile la cauza privind o persoană care solicită despăgubiri ca urmare a decesului unei rude fiind simple erori materiale.

În aceste condiţii, motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este fondat.

În ceea ce priveşte daunele morale, Înalta Curte reţine că în mod corect s-a reţinut că stabilirea cuantumului acestora nu poate fi realizată prin raportare la parametri exacţi, astfel că determinarea acestui cuantum implică o marjă de apreciere a autorităţii învestite cu cererea petenţilor, ce poate fi analizată în concret prin prisma consecinţelor negative suferite de cel vătămat în plan fizic şi/sau psihic, precum şi de importanţa valorilor sociale lezate, măsura în care au fost lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, iar în lipsa unor criterii şi limite legale, intimatul-pârât a stabilit corect cuantumul daunelor morale, raportându-se la un criteriu obiectiv şi rezonabil.

Astfel, s-au avut în vedere consecinţele negative suferite de reclamantă, atât pe plan fizic, cât şi pe plan psihic, vârsta reclamantei, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-au fost afectate viaţa socială şi familială, criteriul echităţii, care presupune existenţa unei corespondenţe între prejudiciul încercat şi dimensiunea despăgubirii.

Cât priveşte cuantumul daunelor morale acordate, pe care recurenta-reclamantă îl consideră insuficient, Înalta Curte reţine că, spre deosebire de prejudiciul material, a cărui întindere nu poate fi stabilită decât pe baza unui suport probator, în privinţa daunelor morale nu pot fi produse probe materiale în vederea cuantificării pierderii suferite. De aceea, judecătorul are dreptul să aprecieze, în raport cu toate circumstanţele cauzei, asupra unei sume globale, care să constituie o reparaţie echitabilă în raport cu efectele faptei generatoare de prejudicii. Daunele morale corespund atingerii aduse cinstei, onoarei, imaginii publice ori prestigiului profesional al persoanei, scopul lor fiind unul compensatoriu, care să nu constituie însă o penalitate excesivă pentru cel care a produs dauna.

În mod evident, nu se poate pretinde că acordarea de despăgubiri morale, oricare ar fi cuantumul acestora, este în măsură să conducă la înlăturarea suferinţei produse recurentei-reclamante, o astfel de pierdere neputând fi cuantificată în bani. Ceea ce se intenţionează prin acordarea daunelor morale este în primul rând recunoaşterea caracterului vătămător al faptei, precum şi recunoaşterea faptului că aceasta a fost de natură a produce persoanelor vătămate suferinţe psihice/emoţionale imposibil de cuantificat.

Aşadar, scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensaţie persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenţia însă ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii, acesta fiind motivul pentru care regulile de evaluare a cuantumului acestora sunt diferite de modalitatea de stabilire a daunelor materiale.

De asemenea, se reţine că în procedura de evaluare a despăgubirilor morale, intimatul-pârât FGA a procedat la aplicarea Procedurii interne aprobate prin Decizia FGA nr. 74/2018, dat fiind că nu există dispoziţii legale exprese cu privire la modalitatea în care trebuie evaluat cuantumul despăgubirilor morale, iar această procedură utilizată de intimatul-pârât FGA în evaluarea daunelor morale reprezintă un criteriu obiectiv de evaluare a prejudiciului, în condiţiile în care acest act intern a fost elaborat la rândul său prin raportare la evoluţia practicii judiciare în materie.

Înalta Curte reţine şi dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora:

"Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5"

Rezultă aşadar, din textul legii, că în aplicarea dispoziţiilor legale, intimatul-pârât FGA are dreptul de a stabili proceduri interne privind modul de cuantificare a daunelor morale şi, dat fiind că aceste proceduri reprezintă rezultatul cercetării jurisprudenţei în materie, Înalta Curte observă că Procedura aprobată prin Decizia nr. 74/2018 reprezintă un criteriu obiectiv în stabilirea cuantumului daunelor morale.

Din această perspectivă, nu se poate stabili, în prezenta cauză, vreun motiv de nelegalitate în ceea ce priveşte sentinţa recurată sau actul administrativ atacat, prin care s-au stabilit despăgubiri morale în cuantumul menţionat, având în vedere că din cererea de plată depusă de reclamantă şi înscrisurile doveditoare depuse nu rezultă că aceasta s-ar afla într-o situaţie diferită de petenţi cărora li s-au acordat despăgubiri în cuantum similar şi nu poate pretinde o situaţie mai favorabilă faţă de alte persoane îndreptăţite la despăgubiri din partea FGA.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 49 pct. 1) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, stabilirea despăgubirilor pentru daune morale se face în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

În ceea ce priveşte legislaţia din România, astfel cum reiese din art. 1381 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie, iar potrivit art. 1385 alin. (1) din C. civ., repararea prejudiciului trebuie să fie integrală, fără însă ca acordarea despăgubirii să ducă la îmbogăţirea fără justă cauză a victimei.

Astfel, faptul că pârâtul a elaborat o procedură internă de cuantificare a daunelor morale, pentru a realiza o stabilire echitabilă raportat la alte persoane vătămate în incidente similare nu conduce nici la obligativitatea acestei proceduri în faţa instanţei de judecată, dar nici la considerarea ca fiind derizorii a sumelor stabilite prin aplicarea acestei proceduri. Având în vedere, din perspectiva autorităţii administrative, necesitatea existenţei unor repere care să poată fi cuantificate raportat la multitudinea şi varietatea cererilor de despăgubiri, Înalta Curte nu poate însă să dea întâietate sumelor stabilite automat şi formalist conform acestei proceduri, în măsura în care într-o anumită cauză se aduc argumente solide ce antamează criterii din practica judiciară relevantă a stabilirii şi acordării daunelor morale şi denotă greşita stabilire a acestui cuantum.

Însă, în cauza de faţă, Înalta Curte nu poate reţine existenţa unei astfel de situaţii, aspectele teoretice invocate de către reclamantă cu privire la diferitele sume acordate de instanţe în cuantificarea daunelor morale nereprezentând un argument solid care să determine destabilizarea finului echilibru pe care autoritatea pârâtă încearcă să îl stabilească în cadrul soluţiilor date multiplelor cereri cu care este învestită.

Cu alte cuvinte, practica internă administrativă a pârâtului este un reper de avut în vedere, care, chiar dacă este un reper relativ, nu a fost răsturnat prin administrarea de probe în faţa instanţei de judecată, în sensul că în mod evident şi neîndoielnic, sumele stabilite de pârât sunt derizorii, reclamanta depunând la dosar în sprijinul susţinerilor sale o singură decizie, respectiv decizia nr. 170/A/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2013, prin care persoanei vătămate i s-a acordat suma de 200000 RON daune morale.

Concluzionând, instanţa de control judiciar apreciază că nu este fondat nici motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi că instanţa de fond a realizat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente cauzei.

În ceea ce priveşte recursul incident formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, examinând cu prioritate excepţia tardivităţii acestuia, conform dispoziţiilor art. 248 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că această excepţie este întemeiată, iar recursul incident este tardiv formulat.

Recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost depus la dosar la data de 25.05.2020, odată cu a doua întâmpinare formulată faţă de recursul principal al reclamantei A., cale de atac ce i-a fost comunicat acestei părţi litigante la data de 20.03.2020.

Potrivit prevederilor art. 491 alin. (1) din C. proc. civ., "Recursul incident şi recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 şi 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispoziţiile art. 488 rămân aplicabile.".

Termenul de depunere a recursului incident este cel în care poate fi depusă întâmpinarea la recursul principal, după cum se arată în dispoziţiile art. 474 alin. (1) din C. proc. civ., la care face trimitere alin. (2) al art. 491 din C. proc. civ.

Prin urmare, comunicarea recursului principal la data de 20.03.2020 îndreptăţea partea adversă să depună la dosar recursul său incident până la data de 20.04.2020, ultima zi în care mai era în termen calea de atac exercitată de Fondul de Garantare a Asiguraţilor. În atare condiţii, înregistrarea la dosar a recursului incident la data de 22.05.2020 s-a realizat în afara termenului pentru depunerea întâmpinării, astfel încât sancţiunea decăderii operează pentru recursul incident depus de aceeaşi parte litigantă.

În consecinţă, va fi respins acest recurs ca tardiv declarat.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul principal formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 822 din 20 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Va respinge recursul incident formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca tardiv formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului principal.

Respinge recursul principal formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 822 din 20 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca tardiv formulat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 30 martie 2022.