Judicial calculation of sectoral reference value and exclusion of doctorate bonus due to prior compensatory sum inclusion in salary framework.

Şedinţa publică din data de 29 martie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18.08.2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, plângere împotriva refuzului pârâtului de a soluţiona cererea privind modificarea Ordinului de salarizare nr. 1474 din data de 24.05.2017 şi a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin prin care să recalculeze indemnizaţia de încadrare şi drepturile salariale, inclusiv sporurile care se raportează la această indemnizaţie (pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi de confidenţialitate, de doctorat, şi pentru condiţii vătămătoare sau periculoase) fiecare în cuantum de 15% din indemnizaţia de încadrare, începând cu data de 03.12.2013 şi până la 01.12.2015, la valoarea de referinţă sectorială din acel moment în cuantum de 405 RON, iar cu începere din data de 01.12.2015, pe baza unei valori de referinţă sectorială de 445,5 RON (405 RON, majorate cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015). Totodată, reclamantul a solicitat actualizarea sumelor cuvenite în funcţie de indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală calculată de la data scadenţei până la data plăţii efective.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2758 din data de 12 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii şi excepţia prescripţiei, invocate de pârât, ca neîntemeiate. Totodată, prima instanţă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei şi a anulat parţial Ordinul nr. 1474/24.05.2018. Pe cale de consecinţă, prima instanţă a obligat pârâtul să emită un nou ordin de încadrare salarială în vederea recalculării indemnizaţiei emise de Ministerul Justiţiei în privinţa reclamantului menţionat în cuprinsul acestuia, în partea ce priveşte elementele componente ale venitului total brut ce nu corespund nivelului maxim recunoscut de lege. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a obligat pârâtul să emită, pentru reclamant, ordin de încadrare salarială în vederea recalculării indemnizaţiei cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON începând din 09.04.2015-sumă ce majorată cu 10% având în vedere Legea nr. 293/2015, actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi a dobânzilor legale calculate de la data exigibilităţii până la data plăţii, respingând, în rest cererea, ca neîntemeiată.

3. Căile de atac exercitate în cauză

3.1. Împotriva sentinţei civile nr. 2758 din data de 12 iunie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs atât reclamantul A., cât şi pârâtul Ministerul Justiţiei.

Invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute art. 488 alin. (1), pct. 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., reclamantul A. a solicitat casarea în parte a hotărârii recurate şi, în rejudecarea cauzei, admiterea, în integralitate, a cererii sale de chemare în judecată, în sensul obligării pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de salarizare, prin care să recalculeze indemnizaţia de încadrare şi drepturile salariale, inclusiv sporurile care se raportează la această indemnizaţie (pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi de confidenţialitate, de doctorat, şi pentru condiţii vătămătoare sau periculoase), fiecare în cuantum de 15% din indemnizaţia de încadrare, la valoarea da referinţă sectorială de 405 RON, începând cu data de 03.12.2013 şi până la cea de 01.12.2015, iar cu începere din data de 01.12.2015, pe baza unei valori de referinţă sectorială de 445,5 RON (405 RON, majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015). Totodată, recurentul a solicitat actualizarea sumelor cuvenite în funcţie de indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală calculată de la data scadenţei până la data plăţii efective.

În susţinerea căii de atac promovate, recurentul a învederat că, în cauză, este incident motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât prima instanţă a admis acţiunea sa doar în parte, fără a motiva de ce nu a dat eficienţă, pentru pretenţiile sale ce vizau perioada 03.12.2013-09.04.2015, hotărârilor judecătoreşti ce îl priveau în mod direct, mai precis sentinţei civile nr. 1566 din 22.11.2007 a Tribunalului Mureş, irevocabilă prin decizia nr. 252/R/12.03.2008 a Curţii de Apel Târgu-Mureş şi încheierii de lămurire din data de 20 ianuarie 2016, a Tribunalului Mureş, irevocabilă prin decizia nr. 191/27.04.2016 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, ori sentinţei civile nr. 860/22.05.2008, pronunţată de Tribunalul Harghita în dosarul civil nr. x/2008, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1489/R/20.08.2009 pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş şi lămurită prin sentinţa civilă nr. 1034/23 iunie 2016 a Tribunalului Harghita, irevocabilă prin decizia nr. 379/R/9 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Târgu-Mureş.

În opinia recurentului, pentru perioada 03.12.2013-09.04.2015, instanţa de fond nu a realizat o analiză prin prisma hotărârilor judecătoreşti indicate şi a motivelor invocate de recurent prin cererea de chemare în judecată, privind nerespectarea de către pârât, la emiterea ordinului atacat, a unor astfel de hotărâri judecătoreşti.

Maniera în care prima instanţă a soluţionat pretenţiile reclamantului aferente perioadei 03.12.2013-09.04.2015 a fost criticată de recurent şi prin invocarea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., apreciind recurentul că, prin soluţia pronunţată, de neacordare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON şi pentru o astfel de perioadă, judecătorul fondului a încălcat autoritatea de lucru judecat ataşată sus indicatelor hotărâri judecătoreşti.

Totodată, recurentul a invocat că, prin maniera de soluţionare a cererii sale ce viza anularea Ordinului nr. 1474/24.05.2017 şi obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de salarizare prin care să fie recalculată indemnizaţia de încadrare şi drepturile salariale, inclusiv sporurile pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi de confidenţialitate, de doctorat, şi pentru condiţii vătămătoare sau periculoase, pentru perioada 03.12.2013-09.04.2015 la valoarea de referinţă sectorială din acel moment în cuantum de 405 RON, judecătorul fondului a aplicat eronat prevederile de drept material, fiind astfel, incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În opinia recurentului, întrucât beneficiază de titluri executorii, prin care s-a dispus obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale primite şi cele cuvenite, prin raportare la o indemnizaţie majorată cu 18%, ţinându-se seama de majorările de 5%, 2% şi 11% (VRS de 405 RON), dispuse prin sentinţa civilă nr. 1566 din 22.11.2007 a Tribunalului Mureş irevocabilă prin decizia nr. 252/R/12.03.2008 a Curţii de Apel Târgu-Mureş şi încheierea de lămurire din data de 20 ianuarie 2016, a Tribunalului Mureş, irevocabilă prin decizia nr. 191/27.04.2016 a Curţii de Apel Târgu-Mureş şi de sentinţa civilă nr. 860/22.05.2008 pronunţată de Tribunalul Harghita în dosarul civil nr. x/2008, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1489/R/20.08.2009 pronunţată de Curtea de Apel Târgu - Mureş şi lămurită prin sentinţa civilă nr. 1034/23 iunie 2016 a Tribunalului Harghita, irevocabilă prin decizia nr. 379/R/9 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, valoarea de referinţă sectorială în raport de care trebuiau să fie calculate drepturile sale salariale trebuia să fie cea de 405 RON inclusiv pentru perioada 03.12.2013 - 09.04.2015. Recurentul a invocat, în acest sens, o încălcare a prevederilor art. 3 lit. c) din Legea nr. 330/2009 şi art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, făcând, totodată, trimitere la jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti pronunţată în cauze similare precum şi la aspecte statuate prin Decizia nr. 36/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Printr-un alt set de critici, recurentul a apreciat că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este incident şi în raport de modul în care prima instanţă a dezlegat chestiunea sporului de doctorat solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Din această perspectivă, recurentul a învederat că aspectul deferit soluţionării primei instanţe a fost cel al modului de calcul al sporului de doctorat, mai precis faptul că o astfel de sumă nu putea fi calculată în raport de indemnizaţia de încadrare din anul 2009 şi de valoarea sectorială din acel moment, ci în raport de valoarea de referinţă sectorială de la momentul dobândirii titlului de doctor, mai precis de la data de 03.12.2013. Din această perspectivă, recurentul a apreciat că pentru întreaga perioadă învederată în cererea de chemare în judecată, era îndreptăţit la acordarea unui spor de doctorat în cuantum de 15%, calculat la o valoare de referinţă de 405 RON începând cu data de 03.12.2013 şi până la data de 01.12.2015, respectiv la o valoare de referinţă sectorială de 445,5 RON, cu începere din data de 01.12.2015. În acest sens, recurentul a invocat prevederile art. 4 alin. (1) şi art. 5 din Capitolul VIII al Anexei VI a Legii nr. 284/2010 şi pe cele ale art. 19 indice 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2016, precum şi practică judiciară.

3.2. Prin notele de şedinţă din data de 2 martie 2022, recurentul-reclamant A. a învederat că, în ceea ce priveşte sporul de doctorat, înţelege să îşi restrângă pretenţiile la perioada 09.04.2015 şi până la data intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, renunţând la judecarea cererii în privinţa pretenţiilor sale privind acordarea unui astfel de spor pentru perioada 03.12.2013-08.04.2015.

3.3. În cauză a formulat cale de atac şi pârâtul Ministerul Justiţiei (intitulată de acesta "apel"), prin care a solicitat schimbarea sentinţei civile nr. 2758 din data de 12 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în sensul admiterii excepţiei rămânerii fără obiect şi respingerii, în consecinţă, a acţiunii, precum şi în cel al constatării lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei în ceea ce priveşte plata drepturilor, cu consecinţa respingerii acestui capăt de cerere formulat în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei.

Printr-un prim set de critici, pârâtul a învederat că instanţa de fond a admis în mod eronat solicitările reclamantului ce vizau acordarea unei indemnizaţii de încadrare cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON, în condiţiile în care, la data de 24.05.2018, a fost emis OMJ nr. 2066/C/2018, care prevedea că judecătorii beneficiază de o indemnizaţie de încadrare brută lunară calculată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,36 RON pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015, iar pentru perioada 01.12.2015-31.12.2017, de o indemnizaţie de încadrare stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 463,5 RON, pentru ca începând cu 01.01.2018, în aplicarea Legii cadru nr. 153/2017, drepturile salariale pentru judecătorii să se recalculeze.

De asemenea, Ministerul Justiţiei a învederat că în baza OMJ nr. 2066/C/2018 a fost emis OMJ nr. 95/C/2019 care viza drepturile reclamantului, în calitatea acestuia de judecător în cadrul instanţelor de judecată din circumscripţia Curţii de Apel Târgu Mureş, iar un astfel de aspect generează rămânerea fără obiect a cererii de chemare în judecată.

Printr-un alt set de critici, Ministerul Justiţiei a invocat lipsa calităţii sale procesuale pasive în ceea ce priveşte plata drepturilor solicitate de reclamant, învederând că nu are atribuţii în privinţa plăţii diferenţelor salariale. Din această perspectivă, recurentul a învederat că atribuţia ministrului justiţiei este doar cea de a stabili indemnizaţia de încadrare a reclamantului, potrivit art. 8 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, concretizată prin emiterea ordinelor de salarizare, iar a Ministerului Justiţiei de a asigura fondurile necesare, la solicitarea ordonatorilor de credite, iar nu cea de a efectua plata în concret a diferenţelor salariale solicitate. În opinia recurentului, o astfel de obligaţie incumbă Tribunalului Mureş, instanţă cu personalitate juridică, al cărei preşedinte este ordonator terţiar de credite, întrucât reclamantul îşi desfăşoară activitatea ca judecător la Tribunalul Mureş. În susţinerea unor astfel de aspecte, recurentul a invocat prevederile Legii nr. 500/2002 şi pe cele ale art. 6 punctul VII subpunctul 3 din cuprinsul H.G. nr. 652/2009.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea depusă, recurentul - reclamant A. a invocat, în principal, inadmisibilitatea căii de atac a apelului promovată de pârâtul Ministerul Justiţiei, iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. Din perspectiva chestiunii rămânerii fără obiect a cauzei, recurentul - reclamant a învederat că solicitările sale, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, vizează perioada ce debutează cu data de 03.12.2013 şi în continuare, iar ordinele indicate de recurentul - pârât privesc doar perioada ce debutează cu data de 09.04.2015. Totodată recurentul a făcut trimitere la hotărârile judecătoreşti în care a figurat drept parte şi care i-au recunoscut drepturi salariale. De asemenea, recurentul - reclamant a apreciat nefondate şi susţinerile recurentului - pârât privind lipsa calităţii sale procesuale pasive, învederând că astfel de aspecte, ce nu au fost invocate la fond, nu vizează nici aspectele solicitate de recurentul - reclamant prin cererea de chemare în judecată şi nici soluţia instanţei de fond. Totodată, recurentul -reclamant a reiterat, în apărare, aspectele evocate prin cererea sa de recurs.

4.2. În cauză a formulat întâmpinare şi recurentul - pârât Ministerul Justiţiei, prin care a solicitat respingerea recursului promovat de recurentul - reclamant A., ca nefondat, reiterând, din perspectiva criticilor aduse de recurentul - reclamant manierei de soluţionare a chestiunii valorii de referinţă sectorială, aspectele invocate de Ministerul Justiţiei prin cale sa de atac. În ceea ce priveşte chestiunea sporului de doctorat, recurentul - pârât a evocat prevederile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurentul - pârât Ministerul Justiţiei a solicitat calificarea căii sale de atac drept recurs, învederând totodată că aspectul lipsei calităţii sale procesuale pasive reprezintă o chestiune de ordine publică, ce poate fi invocată oricând şi că apărările formulate de recurentul - reclamant prin întâmpinare sunt neîntemeiate.

6. Procedura de soluţionare a recursurilor

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 5 februarie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 16 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate şi de renunţarea reclamantului, în recurs, la judecarea petitului cererii de chemare în judecată referitor la obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin în vederea acordării sporului de doctorat pentru perioada 03.12.2013 - 08.04.2015, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei este nefondat, în timp ce, în aplicarea prevederilor art. 406 C. proc. civ., recursul reclamantului A. se impune a fi admis în limitele şi pentru motivele ce vor fi expuse în cele ce urmează.

A. În ceea ce priveşte calea de atac promovată de recurentul - pârât Ministerul Justiţiei (recalificată de instanţa de control judiciar drept recurs), Înalta Curte constată că pârâtul nu a încadrat, în drept, motivele de nelegalitate invocate, însă acestea vizează, în esenţă, maniera în care prima instanţă a interpretat şi aplicat normele de drept procesual, fiind, astfel, încadrabile în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Din analiza lor, Înalta Curte observă că pot fi grupate şi rezumate după cum urmează:

- argumente prin care recurentul - pârât evocă teza rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, urmare a emiterii Ordinului nr. 2066/C din data de 24.05.2018;

- argumente prin care Ministerul Justiţiei invocă lipsa calităţii sale procesuale pasive în ceea ce priveşte solicitarea de obligare la plata diferenţelor salariale.

În ceea ce priveşte primul set de critici aduse de recurentul - pârât hotărârii atacate, Înalta Curte constată că lipsa de obiect a acţiunii a fost susţinută de pârât prin raportare la emiterea Ordinului nr. 2066/C din data de 24.05.2018, prin care a fost recunoscut dreptul reclamantului la calcularea indemnizaţiei lunare brute prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,63 RON, pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, începând cu data de 01.12.2015.

Obiectul acţiunii deduse judecăţii în cauza pendinte este reprezentat, printre altele, de pretenţia reclamantului de a-i fi recunoscute drepturile salariale, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării sale de anulare a Ordinului de salarizare nr. 1474 din data de 24.05.2017 şi de emitere a unui nou ordin de salarizare.

Înalta Curte reţine că Ordinul colectiv nr. 2066/C/2018, de care se prevalează recurentul-pârât, a fost emis la 24.05.2018, ulterior datei de 17.04.2018, când instanţa de fond a închis dezbaterile în dosarul nr. x/2017 şi a rămas în pronunţare asupra cauzei (pronunţare amânată ulterior la datele de 02.05.2018, 09.05.2018, 16.05.2018, 29.05.2018 şi 12.06.2018).

Prin urmare, obiectul acţiunii exista atât la data introducerii cererii, cât şi la data închiderii dezbaterilor, respectiv 17.04.2018, motiv pentru care Înalta Curte apreciază că emiterea Ordinului nr. 2066/C/2018 nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acţiunea, instanţa de fond realizând o corectă verificare a condiţiilor de exercitare a acesteia, prin aplicarea corectă a prevederilor art. 32 din C. proc. civ.. Totodată, emiterea ordinului ulterior închiderii dezbaterilor, în mod parţial în sensul celor solicitate de reclamant, poate fi calificată drept un act de achiesare.

Din perspectiva fondului cererii, recurentul-pârât a precizat faptul că Ordinul nr. 2066/C/2018 a fost emis în baza Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, în baza O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 71/2015, în baza O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, în baza dispoziţiilor art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi ale art. 74 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ţinând seama de Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale precum şi de Ordinul nr. 75/15.03.2018 emis de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Or, dispoziţiile legale în baza cărora a învederat recurentul-pârât că a fost emis ordinul prin care s-a recalculat cuantumul indemnizaţiei de încadrare cuvenită reclamantului sunt tocmai cele avute în vedere de instanţa de fond în considerentele hotărârii recurate.

Cât priveşte susţinerile recurentului - pârât privind lipsa calităţii sale procesuale pasive în ceea ce priveşte obligarea sa la plata directă a diferenţelor de drepturi salariale, Înalta Curte apreciază, contrar celor invocate de recurentul - reclamant prin întâmpinare, că acestea vizează aspecte absolute şi peremptorii, ce pot fi invocate în orice stare a procesului, deci şi direct în recurs. Pe de altă parte, instanţa de control judiciar constată că prin cererea de chemare în judecată reclamantul nu a formulat un petit în sensul celor învederate de recurentul - pârât, iar prin sentinţa civilă nr. 2758 din data de 12 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal nu a stabilit în sarcina pârâtului Ministerul Justiţiei o obligaţie de plată directă a unor diferenţe salariale.

Astfel, prin hotărârea pronunţată, prima instanţă a anulat în parte Ordinul nr. 1474/24.05.2018 şi a obligat pârâtul să emită un nou ordin de încadrare salarială.

Înalta Curte observă că potrivit prevederilor punctului 49 din Decizia nr. 13/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii:

"În măsura în care pretenţiile deduse judecăţii vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuţie atribuţiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze".

Interpretând per a contrario sus indicatele dezlegări date problemei de drept în discuţie, rezultă că ordonatorul principal de credite (în speţa de faţă recurentul Ministrul Justiţiei) poate avea calitate procesuală pasivă în cauzele în care sunt puse în discuţie atribuţiile legal reglementate ale unui astfel de ordonator de credite.

Or, prin soluţia pronunţată, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut în sarcina pârâtului doar obligaţia de a emite ordinul de încadrare, potrivit prevederilor art. 8 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, ce intră în categoria atribuţiilor recurentului - pârât, fără ca prima instanţă să oblige Ministerul Justiţiei şi la realizarea unei plăti efective şi directe către reclamant.

Prin urmare, nu se poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prima instanţă interpretând şi aplicând corect normele de drept procedural incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse mai sus, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 2758 din data de 12 iunie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

B. În ceea ce priveşte manifestarea de voinţă a reclamantului A. de renunţare la judecarea petitului cererii de chemare în judecată referitor la obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin în vederea acordării sporului de doctorat pentru perioada 03.12.2013 - 08.04.2015, Înalta Curte reţine următoarele:

Legea recunoaşte reclamantului, ca expresie a principiului disponibilităţii, dreptul de a renunţa la cererea pe care a introdus-o fără a fi obligat să justifice motivele care au stat la baza deciziei sale. Renunţarea la judecată apare, aşadar, ca un act de procedură de dispoziţie, unilateral, specific reclamantului, prin care acesta îşi exprimă, în mod vădit, intenţia de a nu mai continua procesul început, putând interveni în orice moment al judecăţii şi în orice proces civil.

Sesizată fiind cu soluţionarea recursului declarat de recurentul - reclamant împotriva sentinţei civile nr. 2758 din data de 12 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte constată că, la data de 2 martie 2022, recurentul-reclamant A. a depus la dosar note de şedinţă prin care a învederat că, în ceea ce priveşte sporul de doctorat, înţelege să îşi restrângă pretenţiile la perioada 09.04.2015 şi până la intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, renunţând la judecarea cererii în privinţa pretenţiilor sale privind acordarea unui astfel de spor pentru perioada 03.12.2013-08.04.2015.

Dintr-o atare formulare rezultă voinţa recurentului - reclamant de a renunţa la judecarea petitului cererii de chemare în judecată prin care acesta a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin, prin care să recalculeze drepturile salariale, actualizate în funcţie de indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală calculată de la data scadenţei până la data plăţii efective, toate privite din perspectiva sporului de doctorat solicitat pentru perioada 03.12.2013-08.04.2015

Având de analizat cererea de renunţare, astfel cum a fost formulată, Înalta Curte reţine că manifestarea de voinţă, în sensul de a se renunţa la judecată, reprezintă o desistare, respectiv un act de dispoziţie al părţii care nu este supus cenzurii instanţei, conform art. 9 din C. proc. civ.

Potrivit alin. (2) şi (3) al sus indicatului text normativ, obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar partea poate oricând renunţa la judecarea cererii sale sau la însuşi dreptul pretins, în condiţiile legii.

În egală măsură, instanţa de control judiciar are în vedere şi dispoziţiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., republicat, care prevăd că: "Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

În conformitate cu prevederile art. 406 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă, iar conform alin. (5) al aceluiaşi text de lege, când renunţarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanţa va lua act de renunţare şi va dispune şi anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunţate în cauză.

Totodată, Înalta Curte observă că formularea cererii de renunţare în parte la judecată, a fost realizată în faza de judecată a recursului, respectiv ulterior primului termen la care părţile au fost legal citate în litigiul pendinte.

Potrivit prevederilor art. 406 alin. (4) C. proc. civ.: dacă reclamantul renunţă la judecată la primul termen la care părţile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunţarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părţi. Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunţă la judecată, instanţa va acorda pârâtului un termen până la care să îşi exprime poziţia faţă de cererea de renunţare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunţare.

În cauza de faţă, cererea antereferită a fost comunicată recurentului - pârât Ministerul Justiţiei la data de 11 martie 2022, însă aceasta nu a exprimat un punct de vedere cu privire la un atare act de voinţă al recurentului - reclamant, motiv pentru care Înalta Curte constată existenţa acordului tacit al recurentului - pârât la renunţare.

Faţă de considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 406 alin. (1), alin. (4) şi alin. (5) din C. proc. civ., Înalta Curte va lua act de renunţarea recurentului - reclamant A. la judecarea petitului cererii referitor la obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin în vederea acordării sporului de doctorat pentru perioada 03.12.2013 - 08.04.2015 şi va anula în parte sentinţa civilă nr. 2758 din data de 12 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, respectiv în ceea ce priveşte pretenţiile ce fac obiectul cererii de renunţare.

C. În ceea ce priveşte, însă, criticile aduse sentinţei civile nr. 2758 din data de 12 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal prin recursul promovat de recurentul - reclamant A. din perspectiva celorlalte aspecte deduse judecăţii, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, în raport de cererea de renunţare în parte la judecată, formulată de recurentul - reclamant, chestiunile ce fac, în continuare, obiectul cauzei privesc anularea Ordinului de salarizare nr. 1474 din data de 24.05.2017 şi obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin prin care să recalculeze indemnizaţia de încadrare şi drepturile salariale ale recurentului - reclamant începând cu data de 03.12.2013 şi până la 01.12.2015, la valoarea de referinţă sectorială din acel moment în cuantum de 405 RON, iar cu începere din data de 01.12.2015, pe baza unei valori de referinţă sectorială de 445,5 RON (405 RON, majorate cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015), inclusiv a sporurilor care se raportează la această indemnizaţie, respectiv sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică, de confidenţialitate şi pentru condiţii vătămătoare sau periculoase, iar pentru perioada ulterioară datei de 08.04.2015 şi sporul de doctorat, fiecare în cuantum de 15% din indemnizaţia de încadrare, toate actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi solicitarea de acordare a dobânzii legale, calculată de la data scadenţei până la data plăţii efective.

Prin sentinţa recurată, prima instanţă a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a anulat parţial Ordinul nr. 1474/24.05.2018, obligând pârâtul la emiterea, pentru reclamant, a unui ordin de încadrare salarială în vederea recalculării indemnizaţiei cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON începând din 09.04.2015 -sumă ce majorată cu 10% având în vedere legea nr. 293/2015 şi actualizată cu indicele de inflaţie- precum şi a dobânzilor legale calculate de la data exigibilităţii până la data plăţii. Restul pretenţiilor reclamantului au fost respinse, ca neîntemeiate.

Prin calea de atac promovată, recurentul a invocat incidenţa cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Răspunzând punctual criticilor evocate de recurent, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondate argumentele subsumate de recurent prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi care vizează, în fapt, doar maniera în care prima instanţă a soluţionat capetele de cerere ale cererii de chemare în judecată în privinţa perioadei 03.12.2013 - 09.04.2015.

Înalta Curte reţine că obligaţia de motivare a unei hotărâri judecătoreşti, conform prevederilor art. 425 C. proc. civ., se referă la prezentarea argumentelor părţilor, stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, expunerea unui raţionament propriu pentru care s-a ajuns la adoptarea soluţiei date în cauză, elemente ce se regăsesc în cuprinsul hotărârii supuse recursului în prezenta cauză. Instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care s-a ajuns la soluţia adoptată, fiind respectate prevederile art. 22 alin. (2) şi cele ale art. 425 C. proc. civ., fiind arătat silogismul logico-juridic ce a stat la baza sentinţei pronunţate.

În jurisprudenţa sa constantă, instanţa supremă a stabilit că "motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar". Înalta Curte a mai statuat că "motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului."

Se reţin a fi incidente în cauză argumentele statuate în jurisprudenţa CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunţată în cauza Gheorghe Mocuţa contra României):

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)".

Înalta Curte reţine caracterul nefondat al criticilor circumscrise acestui motiv de casare, întrucât hotărârea primei instanţe cuprinde argumente pe care şi-a fundamentat judecătorul fondului soluţia pronunţată, chiar dacă acestea sunt lapidar exprimate.

Soluţionând petitele cererii de chemare în judecată ce vizau perioada 03.12.2013 - 08.04.2015, prima instanţă a reţinut incidenţa unui impediment în soluţionarea favorabilă a solicitărilor reclamantului, generat de maniera în care acesta a înţeles să învestească instanţa, respectiv din lipsa unui capăt de cerere prin care să solicite anularea ordinelor de salarizare prin care s-au stabilit drepturile salariale ale reclamantului pentru sus indicata perioadă (03.12.2013 - 08.04.2015). Astfel, raţionamentul logico - juridic evocat de prima instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate a vizat o chestiune prealabilă unei analize pe fond a obligaţiei pârâtului de a emite un nou ordin de salarizare pentru perioada în discuţie (căreia reclamantul i-a opus, în susţinerea existenţei unui drept corelativ, hotărârile judecătoreşti indicate atât în cererea de chemare în judecată, dar şi în recurs) şi a privit limitele învestirii instanţei, coroborate cu natura litigiului pendinte şi cu efectele pe care actele administrative le produc.

Or, în raport de maniera de soluţionare a cererilor reclamantului ce vizau perioada 03.12.2013 - 08.04.2015 şi de raţionamentul logico - juridic evocat de prima instanţă, ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerinţa existenţei unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nefondate sunt şi criticile subsumate de recurentul - reclamant prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., neputând fi reţinută, în raport de maniera de soluţionare a pretenţiilor reclamantului pentru perioada 03.12.2013 - 09.04.2015, o încălcare a sentinţei civile nr. 1566 din 22.11.2007 a Tribunalului Mureş, irevocabilă prin decizia nr. 252/R/12.03.2008 a Curţii de Apel Târgu-Mureş ori a încheierii de lămurire din data de 20 ianuarie 2016, a Tribunalului Mureş irevocabilă prin decizia nr. 191/27.04.2016 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, sau a sentinţei civile nr. 860/22.05.2008, pronunţată de Tribunalul Harghita în dosarul civil nr. x/2008, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1489/R/20.08.2009 pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş şi lămurită prin sentinţa civilă nr. 1034/23 iunie 2016 a Tribunalului Harghita, irevocabilă prin decizia nr. 379/R/9 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Târgu-Mureş.

Făcând trimitere şi la aspectele expuse în paragrafele anterioare, Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a formulat plângere împotriva refuzului pârâtului de a soluţiona cererea privind modificarea Ordinului de salarizare nr. 1474 din data de 24.05.2017 şi a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin, prin care să recalculeze indemnizaţia de încadrare şi drepturile salariale, inclusiv sporurile care se raportează la această indemnizaţie (pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi de confidenţialitate, de doctorat şi pentru condiţii vătămătoare sau periculoase) fiecare în cuantum de 15% din indemnizaţia de încadrare, începând cu data de 03.12.2013 şi până la 01.12.2015, la valoarea de referinţă sectorială din acel moment, în cuantum de 405 RON, iar cu începere din data de 01.12.2015, pe baza unei valori de referinţă sectorială de 445,5 RON (405 RON, majorate cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015). Totodată, reclamantul a solicitat actualizarea sumelor cuvenite în funcţie de indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală calculată de la data scadenţei până la data plăţii efective.

În esenţă, prin maniera de formulare a acţiunii antereferite, reclamantul a învestit instanţa cu o cerere privind existenţa unui refuz nejustificat de anulare a Ordinului de salarizare nr. 1474 din data de 24.05.2017 şi cu o solicitare de obligare a Ministerului Justiţiei la emiterea unui nou ordin, în sensul celor solicitate de reclamant.

Ordinul nr. 1474/C/24.05.2017 a vizat, însă, doar stabilirea drepturilor salariale aferente perioadei 09.04.2015 - 31.07.2016 şi a celei începând cu data de 01.08.2016, iar reclamantul nu a solicitat şi anularea ordinelor emise de pârât potrivit art. 8 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, prin care au fost stabilite drepturile salariale ale reclamantului pentru perioada 03.12.2013 - 08.04.2015.

În raport de natura litigiului pendinte, ce intră în sfera contenciosului administrativ, relevante sunt prevederile Legii nr. 554/2004, ce reprezintă drept comun într-o astfel de materie. Contenciosul administrativ este definit de art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 ca fiind "activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publica, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim". Potrivit art. 52 alin. (1) din Constituţia României "Persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei". Prevederile art. 1 alin. (1) si (2), art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004 instituie un contencios subiectiv de plină jurisdicţie care nu se limitează la dimensiunea formală a legalităţii actului administrativ şi care trasează un anumit cadrul procesual obiectiv, diferit de cel din jurisdicţia secţiilor de litigii de muncă. Astfel, contenciosul de plină jurisdicţie, în cazul refuzului autorităţii, permite contribuabilului să introducă acţiune în contencios administrativ pentru a obţine verificarea pe fond a cauzei, însă atunci când autoritatea publica a emis deja un act administrativ considerat vătămător pentru reclamant, verificarea primară trebuie să vizeze legalitatea actului emis.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 (forma în vigoare la data învestirii instanţei), actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice reprezintă act administrativ, iar acesta se bucură de prezumţia de legalitate şi veridicitate ce poate fi răsturnată doar prin mecanismele reglementate de Legea nr. 554/2004.

În atare condiţii, în raport de limitele cadrului procesual obiectiv specific contenciosului administrativ, efectele produse de ordinele de salarizare emise de Ministrul Justiţiei pentru perioada 03.12.2013 - 08.04.2015 nu pot fi înlăturate într-o altă manieră decât cea prevăzută de legea contenciosului administrativ, motiv pentru care un petit precum cel prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de salarizare nu poate avea, în ipoteza specifică a litigiului pendinte, decât o natură subsidiară unui petit principal prin care s-ar solicita anularea actului administrativ deja emis (prin care au fost stabilite elementele raportului juridic privind salarizarea).

O atare chestiune reprezintă un element de analiză ce trebuie avut în vedere de instanţa învestită cu soluţionarea unei cereri precum cea a reclamantului, anterior soluţionării pe fond a pretenţiilor acestuia.

Pe cale de consecinţă, observând limitele învestirii sale, în mod corect prima instanţă, anterior unei analize de fond a existenţei sau inexistenţei unui drept al reclamantului de natură a genera obligaţia corelativă solicitată prin cererea de chemare în judecată (de obligare a pârâtului la emiterea unui nou ordin) şi a efectelor pe care hotărârile evocate de reclamant le produc în planul verificării unui astfel de drept, a reţinut că, prin cadrul procesual obiectiv stabilit, reclamantul nu a învestit instanţa cu o verificare a existenţei unui refuz nejustificat de anulare a ordinelor de salarizare prin care s-au stabilit drepturile salariale ale reclamantului pentru perioada 03.12.2013 - 08.04.2015, iar un astfel de aspect nu permite instanţei să ignore efectele acestora, în sensul de a soluţiona cererea de obligare a pârâtului la emiterea unui nou ordin de salarizare pentru o astfel de perioadă.

În raport de astfel de aspecte, întrucât chestiunea reţinută de prima instanţă în soluţionarea cererilor reclamantului ce vizează perioada 03.12.2013 - 08.04.2015 priveşte chiar limitele învestirii acesteia, fiind prioritară chestiunilor de fond, nu se poate reţine o desconsiderare, de către judecătorul fondului, a autorităţii de lucru judecat ataşată hotărârilor evocate de recurent, ce au relevanţă, în fapt, din perspectiva fondului dreptului pretins.

Pentru aceleaşi considerente sunt, de altfel, nefondate şi criticile recurentului -reclamant aduse, prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., manierei în care prima instanţă a soluţionat pretenţiile reclamantului ce vizau drepturile salariale aferente unui VRS de 405 RON pentru perioada 03.12.2013 - 08.04.2015. Contrar celor afirmate de recurent, aspectele dezlegate prin Decizia nr. 36/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu generează efecte în prezenta cauză, câtă vreme, pe de o parte, privesc maniera de interpretare a O.U.G. nr. 83/2014, modificată prin Legea nr. 71/2015, ce sunt incidente începând cu data de 09.04.2015, iar pe de altă parte vizează soluţia egalizării, aferentă fondului chestiunii deduse judecăţii, iar nu limitele învestirii instanţei or consecinţele unui anumit cadru procesual obiectiv trasat prin cererea de chemare în judecată.

În concluzie, nu se poate reţine, în privinţa pretenţiilor reclamantului ce vizează perioada 03.12.2013 - 08.04.2015, nici incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. şi nici cea a cazului de casare prevăzut de pct. 8 alin. (1) al aceluiaşi text normativ.

În ceea ce priveşte chestiunea sporului de doctorat pentru perioada începând cu data de 09.04.2015, deşi prin memoriul de recurs, recurentul învederează că aspectul supus analizei ar fi doar cel al modului de calcul (prin raportare la indemnizaţia de încadrare şi valoarea sectorială din 2013, iar nu din 2009 cum a procedat pârâtul), Înalta Curte reţine că şi în această privinţă prima instanţă a soluţionat un astfel de petit pentru considerente legate, în esenţă, de cadrul procesual obiectiv trasat de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, din analiza petitului acţiunii în contencios administrativ rezultă că reclamantul a solicitat anularea ordinului de salarizare şi, subsecvent, obligarea acestuia la emiterea unui nou ordin, solicitând însă, în planul drepturilor conferite acestuia de deţinerea titlului de doctor, acordarea unui spor în cuantum de 15%, calculat în raport de o indemnizaţie de încadrare până la data de 01.12.2015, în cuantum de 405 RON, iar cu începere din data de 01.12.2015, pe baza unei valori de referinţă sectorială de 445,5 RON, susţinând că un astfel de spor ar trebui calcul nu prin raportare la indemnizaţia de încadrare din 2009 şi valoarea sectorială de la acel moment, ci în funcţie de indemnizaţia de încadrare ce i se cuvenea la data de 03.12.2013, când a dobândit titlul de doctor.

Prima etapă a soluţionării unui astfel de petit (ce o precedă pe cea a identificării mecanismului de calcul, în sine) este cea a verificării existenţei unui drept al reclamantului la acordarea unui spor de doctorat.

Or, din această perspectivă, în privinţa perioadei începând cu data de 09.04.2015, în mod corect prima instanţă a reţinut că, în condiţiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010, nu este întemeiată solicitarea de acordare a unui spor, câtă vreme acestea reglementau dreptul la o sumă compensatorie, ce se introducea în elementul central de salarizare -indemnizaţia de încadrare brută lunară (fără ca prin acordarea acesteia să fie generate creşteri salariale altele decât cele prevăzute de un astfel de act normativ), iar nu la un spor, drept element secundar de salarizare.

Din această perspectivă, relevantă este evoluţia în timp a prevederilor normative cu impact asupra drepturilor conferite, în materia salarizării, de deţinerea titlului de doctor. Înalta Curte reţine că, prin O.U.G. nr. 27/2006, sistemul de salarizare a fost reglementat ca fiind compus din următoarele elemente: (i). o indemnizaţie de încadrare lunară brută, stabilită în raport cu nivelul instanţelor sau parchetelor, cu funcţia deţinută şi cu vechimea în magistratură prevăzută de art. 86 din Legea nr. 303/2004, majorată în raport de vechimea efectivă în funcţia de judecător/procuror, pe tranşe de vechime şi (ii) următoarele sporuri: de vechime în munca, de 5%, 10%, 15%, 20% sau 25%, în funcţie de transele de vechime in munca de 3-5 ani, 5-10 ani, 10-15 ani, 15-20 ani, peste 20 de ani, de condiţii grele, vătămătoare sau periculoase (toxicitate) de 15% din indemnizaţia de încadrare lunara majorată şi un spor pentru titlul ştiinţific de doctor de 15% din indemnizaţia de încadrare bruta lunară. Din luna mai 2009 ordonatorul principal de credite, mai precis Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti (la acea data) a acceptat, pe calea unor ordine de ministru, adăugarea la elementele de salarizare de mai sus, a încă doua noi elemente: un spor de confidenţialitate de 15% din indemnizaţia de încadrare lunară majorată şi un spor de risc şi suprasolicitare neuropsihica de 50% din indemnizaţia de încadrare lunară majorată.

Prin Legea nr. 330/2009 sistemul de salarizare a fost modificat, în sensul acordării, la nivelul familiilor ocupaţionale, cu începere din data de 01.01.2010, a unei ponderi mult mai mari elementului principal al sistemului de salarizare constând în salariu de bază/salariul funcţiei de bază/solda de funcţie/indemnizaţia lunară de încadrare, urmând ca sporurile să nu depăşească, cumulat, 30% din elementul de baza. Totodată, legiuitorul a prevăzut ca elementul principal de salarizare să fie stabilit pe baza unor coeficienţi de ierarhizare, cuprinşi între 1 şi 15, urmând ca unele sporuri să fie incluse în acest element de baza (inclusiv sporul de vechime), alte sporuri să fie acordate în continuare, în mod distinct, iar alte sporuri să fie eliminate.

Din perspectiva familiei ocupaţionale "Justiţie", salarizarea s-a realizat potrivit anexei nr. VI a Legii nr. 330/2009, ce conţine unele elemente particulare, determinate în special de cele două sporuri (confidenţialitate şi suprasolicitare neuropsihică), coroborate cu necesitatea respectării obiectivului de principiu din art. 30, alin. (5), teza introductivă din lege, potrivit căreia "în anul 2010, personalul aflat în funcţie la 31 decembrie 2009 îşi va păstra salariul avut, fără a fi afectat de masurile de reducere a cheltuielilor de personal din luna decembrie 2009".

În ceea ce priveşte sporul de doctorat, acesta nu s-a mai regăsit printre sporurile enumerate în anexa VI.

Ca atare, în privinţa acestui spor, a devenit aplicabil art. 30, alin. (6) din Legea nr. 330/2009, potrivit căruia:

"pentru persoanele ale căror sporuri cu caracter permanent acordate în luna decembrie 2009 nu se mai regăsesc în anexele la prezenta lege şi nu au fost incluse în (...) indemnizaţiile lunare de încadrare, sumele corespunzătoare acestor sporuri vor fi avute în vedere în legile anuale de salarizare, până la acoperirea integrală a acestora", mai exact de art. 6, alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010 potrivit căruia "în cazul în care drepturile salariale determinate în conformitate cu Legea-cadru nr. 330/2009 şi cu prezenta ordonanţă de urgenţă sunt mai mici decât cele stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului pentru funcţia respectivă pentru luna decembrie 2009 se acordă o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să acopere diferenţa, în măsura în care persoana îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Această sumă se include în salariul de bază, solda/salariul funcţiei de bază sau indemnizaţia lunară de încadrare, după caz, dar nu este luată în calcul la determinarea altor drepturi de natură salarială care se stabilesc în funcţie de acestea."

Prin Legea nr. 284/2010 a operat o nouă reformă a sistemului de salarizare a personalului bugetar, care a înlocuit sistemul stabilit prin Legea nr. 330/2009.

În art. 7 al legii s-a menţionat că "aplicarea prevederilor prezentei legi se realizează etapizat, prin modificarea succesiva (...) a indemnizaţiilor lunare de încadrare, prin legi speciale anuale de aplicare". În acest sens a fost adoptată Legea nr. 285/2010 care, în art. 1, alin. (1) şi (2) făcea trimitere la elementele de salarizare aflate în plată, printre care şi suma compensatorie pentru titlul de doctor. Prin actele normative ulterioare au fost reglementate diverse majorări ale elementelor salariale, fără însă ca suma compensatorie aferentă titlului de doctor să fie convertită în spor salarial.

Abia prin art. I, pct. 1 din Legea nr. 193/2016, în vigoare din 5 noiembrie 2016, a fost introdus, în conţinutul normativ al Legii nr. 284/2010, art. 191, prin care a fost reglementat un drept la un spor de doctorat de 15% din indemnizaţia de încadrare.

Conform, însă, unor astfel de prevederi normative: (1) Personalul care deţine titlul ştiinţific de doctor, indiferent de data obţinerii acestuia, beneficiază de un spor de 15% din salariul de bază/solda funcţiei de bază/salariul funcţiei de bază/indemnizaţia de încadrare, dacă îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

a) îşi desfăşoară activitatea în domeniul pentru care posedă titlul ştiinţific sau conducătorul instituţiei apreciază că pregătirea doctorală este utilă compartimentului în care îşi desfăşoară activitatea persoana respectivă;

b) nu a beneficiat de acordarea acestui spor sau nu i-a fost introdus în salariul de bază, potrivit reglementărilor legale anterioare, ca sumă compensatorie.

(2) Prevederile alin. (1) se aplică persoanelor care îndeplinesc condiţiile de acordare, începând cu luna următoare aprobării cererii."

Din interpretarea acestor prevederi legale, Înalta Curte reţine că acordarea unui astfel de spor a fost condiţionată, printre altele, de neintroducerea, în salariul de bază, potrivit reglementărilor legale anterioare, a sumelor compensatorii. În cauză, însă, chiar recurentul susţine, inclusiv prin memoriul de recurs, că, în cazul său, o astfel de sumă compensatorie a fost inclusă începând cu data de 1 iunie 2015, apreciind doar modul de calcul, ca fiind unul eronat. Or, într-un astfel de context prevederile sus citate nu generează naşterea, în patrimoniul recurentului, a unui drept la un astfel de spor, nefiind îndeplinite condiţiile impuse de textul normativ (alin. (1) al art. 191 din Legea nr. 284/2010).

În contextul descris anterior, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, prin care reclamantul nu a solicita obligarea pârâtului la includerea în elementul central de salarizare a sumei compensatorii recalculate, ci a solicitat emiterea unui nou ordin de salarizare prin care să i se acorde un element secundar de salarizare de natura sporului de doctorat, într-un cuantum de 15%, calculat prin raportare la un element central de salarizare aferent anului 2013, iar nu 2009, Înalta Curte apreciază, suprapunând sus indicatele prevederi normative cu perioada vizată de Ordinul nr. 1474/C/24.05.2017, că recurentul - reclamant nu deţinea un drept la acordarea unui spor de doctorat, sens în care pârâtul nu putea fi obligat la emiterea unui ordin prin care să acorde un astfel de spor, soluţia primei instanţe de respingere a unei astfel de solicitări fiind una legală.

Cât priveşte sporurile de risc şi suprasolicitare neuropsihică, de confidenţialitate şi pentru condiţii vătămătoare sau periculoase, Înalta Curte observă că, deşi, în fila x a recursului, se face o trimitere generică la astfel de sporuri, paragraful ce le vizează reprezintă parte a argumentaţiei recurentului ce priveşte maniera de soluţionare a sporului de doctorat, iar nu critici distincte în recurs, care să se îndrepte împotriva modului în care prima instanţă a dezlegat pretenţiile reclamantului privind astfel de sporuri, motiv pentru care nu se impune o analiză a hotărârii atacate şi din această perspectivă.

În concluzie, instanţa de control judiciar apreciază că, în cauză, nu există motive de reformare a hotărârii pronunţate din prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6,7 şi 8 C. proc. civ., sentinţa civilă nr. 2758 din data de 12 iunie 2018 fiind pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în urma unei corecte aplicări şi interpretări a prevederilor normative expuse în paragrafele anterioare, fără a fi încălcată autoritatea de lucru judecat a hotărârilor evocate de recurentul-reclamant şi cu respectarea exigenţelor impuse de art. 22 şi art. 425 C. proc. civ., dar şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru considerentele arătate, nefiind identificate motive de casare a sentinţei recurate din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte, în baza art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, ca nefondat.

Totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 406 alin. (1), alin. (4) şi alin. (5) din C. proc. civ., Înalta Curte ia act de renunţarea recurentului - reclamant A. la judecarea petitului cererii referitor la obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin în vederea includerii sporului de doctorat în indemnizaţia de încadrare pentru perioada 03.12.2013 - 08.04.2015 şi, pe cale de consecinţă, admite recursul reclamantului A. doar în această privinţă, în sensul anulării, în parte, a sentinţei civile nr. 2758 din data de 12 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, respectiv în ceea ce priveşte pretenţiile ce fac obiectul cererii de renunţare, menţinând în rest hotărârea atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 2758 din data de 12 iunie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de reclamantul A., împotriva aceleiaşi sentinţe.

Ia act de renunţarea reclamantului la judecarea petitului cererii referitor la obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin în vederea includerii sporului de doctorat în indemnizaţia de încadrare pentru perioada 03.12.2013 - 08.04.2015.

Anulează, în parte, sentinţa civilă nr. 2758 din data de 12 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, respectiv în ceea ce priveşte pretenţiile ce fac obiectul cererii de renunţare.

Menţine în rest hotărârea atacată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 martie 2022.