Retroactivity of constitutional equalization of public sector salaries and pre-litigation administrative complaint requirements

Şedinţa publică din data de 17 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19 septembrie 2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, anularea Ordinului PICCJ nr. 2272/04.08.2017 în ceea ce priveşte VRS aplicabilă drepturilor salariale ale reclamantei pe perioada 09.04.2015-01.10.2016, obligarea pârâtei la emiterea unui nou ordin prin care să recalculeze drepturile salariale ale reclamantei pe baza unei VRS de 405 RON pe perioada 09.04.2015-01.12.2015 şi a unei VRS de 445,5 RON pe perioada 01.12.2015-01.10.2016, precum şi obligarea pârâtului la plata diferenţelor salariale, a inflaţiei şi a dobânzii legale.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1021 din data de 7 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiată;

(ii) a admis excepţia lipsei calităţii pasive a pârâtului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect plata diferenţelor salariale;

(iii) a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. şi a obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui nou ordin prin care să recalculeze drepturile salariale ale reclamantei, pe baza unei VRS de 405lei, pe perioada 09.04.2015-01.12.2015 şi pe baza unei VRS de 445,5 RON, pe perioada 01.12.2015-01.10.2016;

(iv) a respins cererea de anulare a Ordinului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 2272/04.08.2017, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1021 din 7 martie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

Recurentul-pârât a criticat soluţia pronunţată de instanţa de fond cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, susţinând că excepţia este întemeiată, întrucât reclamanta nu a contestat Ordinul nr. 1704/30.07.2015 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-au stabilit, începând cu data de 9 aprilie 2015, indemnizaţiile majorate ale personalului din cadrul acestei unităţi de parchet.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurentul-pârât a reiterat contextul legislativ, inclusiv deciziile Curţii Constituţionale, care au condus la emiterea ordinelor de salarizare, concluzionând că, la data de 9 aprilie 2015, în cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" nu exista în plată nicio indemnizaţie de încadrare brută lunară pentru funcţia de judecător/procuror stabilită cu luarea în considerare a valorii de referinţă sectorială de 405 RON.

A mai susţinut pârâtul că solicitarea reclamantei încalcă principiul neretroactivităţii legii, întrucât data de la care se acordă drepturile salariale pretinse prin acţiune nu poate fi data de 9 aprilie 2015, ci trebuie să se raporteze la Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, decizie în temeiul căreia procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a emis Ordinul nr. 2536/21.12.2016.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. nu a formulat întâmpinare.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte criticile pârâtului cu privire la soluţia dată de prima instanţă excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, Înalta Curte constată că obiectul prezentei cauze îl reprezintă cenzurarea refuzului autorităţii pârâte de soluţionare a cererii formulate de reclamantă la data de 21 august 2017, prin care a solicitat emiterea unui nou ordin de salarizare, cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON începând cu data de 09.04.2015.

Înalta Curte reţine că problema formulării unei cereri/plângeri prealabile în situaţia refuzului angajatorului de a acorda drepturile salariale solicitate de angajaţi a făcut obiectul unei sesizări pentru pronunţarea recursului în interesul legii, soluţionat prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 22/2020, prin care s-a stabilit că:

"În litigiile de funcţie publică vizând obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum şi atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ ori actul respectiv nu a fost comunicat funcţionarului public, acesta se poate adresa direct instanţei de contencios administrativ, fără a fi necesar ca anterior sesizării instanţei să fi solicitat angajatorului acordarea aceloraşi drepturi."

De asemenea, prin decizia nr. 9/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a stabilit că:

"În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 şi a art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, dispoziţiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanţelor din cadrul jurisdicţiei muncii cu acţiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiţionale la acestea din urmă."

Aceste decizii pronunţate în recurs în interesul legii stabilesc că nu este necesară parcurgerea unei proceduri prealabile, respectiv formularea unei plângeri prealabile împotriva unui ordin de salarizare în situaţia în care reclamanţii salariaţi invocă neacordarea/nerecunoaşterea de către angajator a unor drepturi salariale de care ar trebui să beneficieze.

Prin urmare, nici în speţa de faţă nu era necesară contestarea în prealabil a Ordinului nr. 1704/30.07.2015 emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

De altfel, Înalta Curte constată că, prin recurs, pârâtul s-a rezumat la a relua argumentele expuse în fond în susţinerea excepţiei, fără a formula critici concrete cu privire la considerentele pentru care instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii.

De asemenea, nici în susţinerea motivelor de recurs vizând soluţia pronunţată pe fondul cauzei, recurentul-pârât nu a formulat critici de nelegalitate concrete, în raport de considerentele primei instanţe, ci doar a reiterat apărările expuse în faţa instanţei de fond cu privire la inexistenţa în plată, la data de 09 aprilie 2015, a unei indemnizaţii calculate în funcţie de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON şi la încălcarea principiului neretroactivităţii.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut în mod corect că, începând cu data de 09.04.2015, reclamanta din prezenta cauză avea dreptul de a beneficia de o indemnizaţie brută de încadrare calculată în raport de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, astfel cum beneficiau şi alţi magistraţi în urma pronunţării unor hotărâri judecătoreşti definitive, în conformitate cu prevederile Legii nr. 71/2015, precum şi cu cele statuate prin Decizia nr. 23/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016.

Înalta Curte constată că, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, a fost consfinţit principiul de dreptul muncii conform căruia pentru muncă egală trebuie acordată o remuneraţie egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiţii similare, având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie. Aşadar, egalizarea remuneraţiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menţionat, adică de la data de 9 aprilie 2015.

Aşadar, este neîntemeiată susţinerea pârâtului, reiterată în recurs, în sensul că indemnizaţia solicitată de către reclamantă putea fi avută în vedere doar de la data de 01.10.2016. Argumentul pârâtului nesocoteşte considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, care a stabilit că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice."

În cuprinsul considerentelor 26-32 din această hotărâre, forul constituţional a reţinut că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare a magistraţilor reclamanţi în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituţională a stabilit că efectul constatării neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti (considerentul 32).

Decizia Curţii Constituţionale a consacrat soluţia adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susţină aplicarea legii menţionate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015.

Se observă că însăşi instanţa de control constituţional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispoziţiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituţional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti individuale întregii categorii profesionale şi familii ocupaţionale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităţilor constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariaţi şi angajatori care au calitatea de instituţii publice, plecând de la premisele egalităţii, nediscriminării şi transparenţei în acordarea remuneraţiei celor care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Pe de altă parte, trebuie subliniat că deciziile Curţii Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii unui text de lege sunt aplicabile, de la data publicării lor în Monitorul Oficial, tuturor litigiilor pendinte. Drept urmare, existenţa unor hotărâri judecătoreşti, prin care se recunoaşte un anume nivel al salarizării, începând cu data de 09.04.2015, sunt relevante în stabilirea nivelului maxim al salariului/indemnizaţiei de plată.

Aplicarea unitară şi generală a dispoziţiilor legale incidente în materia salarizării, inclusiv pentru perioada anterioară publicării în Monitorul Oficial al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, reprezintă mijlocul de înlăturare a inechităţilor din sistemul de salarizare al personalului bugetar, scop urmărit de legiuitor şi prin edictarea O.U.G. nr. 20/2016.

Ca atare, este nefondat şi argumentul pârâtului, privitor la un pretins caracter retroactiv al solicitării de stabilire a drepturilor salariale de la data de 09.04.2015.

Faţă de cele expuse anterior, Înalta Curte constată că stabilirea indemnizaţiei de încadrare a reclamantei în raport de valoarea de referinţă sectorială în sumă de 405 RON, doar cu începere de la data de 01.10.2016, nu respectă prevederile legale, prima instanţă reţinând în mod corect că valoarea sectorială în raport cu care trebuie calculate drepturile salariale ale reclamantei este de 405 RON pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015 şi de 445,5 RON, în urma majorării cu 10% conform O.U.G. nr. 35/2015, pentru perioada 01.12.2015-01.10.2016.

În concluzie, constatând că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 1021 din 7 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 martie 2021.