Recruitment contest ineligibility and administrative act annulment: appeal dismissed for failure to file preliminary complaint

Şedinţa publică din data de 16 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea înregistrată iniţial sub nr. x/2017, la data de 11.10.2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, declinată ulterior către Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, unde a fost înregistrată sub nr. x/2018 şi, în urma regulatorului de competenţa pronunţat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 449 din 1 februarie 2019, deferită, spre competentă soluţionare, Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Afacerilor Interne (i) anularea fişelor de post ale funcţiilor de "director al Direcţiei operaţii" şi "şef serviciu la Serviciul cooperare interinstituţională", prevăzute la poziţiile nr. 53/a, respectiv 130/a din statul de organizare a Direcţiei Generale Management Operaţional din cadrul aparatului central al Ministerului Afacerilor Interne, (ii). obligarea Ministerului Afacerilor Interne să refacă fişele de post ale funcţiilor de "director al Direcţiei operaţii" şi "şef serviciu I la Serviciul de cooperare interinstituţională", prevăzute la poziţiile nr. 53/a, respectiv 130/a din statul de organizare a Direcţiei Generale Management Operaţional din cadrul aparatului central al Ministerului Afacerilor Interne, astfel încât militarilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne să le fie permisă participarea la concursurile de ocupare a acestora, (iii). obligarea Ministerul Afacerilor Interne să refacă fişa de post a funcţiei de "director al Direcţiei operaţii", prevăzută la poziţia nr. 53/a din statul de organizare a Direcţiei Generale Management Operaţional din cadrul aparatului central al Ministerului Afacerilor Interne, astfel încât să fie permisă participarea la concursurile de ocupare a acestora de către persoane care au "3 ani vechime în funcţii de conducere în unităţi din MAI", (iv). anularea concursurilor organizate în zilele de 27.03.2017, ora 09:00 şi 29.03.2017 ora 09:00, pentru ocuparea funcţiilor de "director al Direcţiei operaţii", respectiv "şef serviciu I la Serviciul cooperare interinstituţională", prevăzute la poziţiile nr. 53/a, respectiv 130/a din statul de organizare a Direcţiei Generale Management Operaţional din cadrul aparatului central al Ministerului Afacerilor Interne, precum şi a rezultatelor acestora.

1.2. Prin cererea completatoare depusă la data de 13.04.2018, reclamantul a invocat excepţiei de nelegalitate a Ordinului ministrului afacerilor interne nr. 100/2011 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Direcţiei Generale Juridice, solicitând, totodată: a)constatarea naturii ordinului, de act administrativ cu caracter individual, b) calificarea acestuia ca act administrativ individual de înfiinţare a unui alt organ de specialitate în compunerea unui minister, c) calificarea ordinului ca act administrativ individual de exceptare a dispoziţiilor legale privind reprezentarea persoanei juridice de către o persoană fizică, în sensul că persoana juridică Ministerul Afacerilor Interne ar putea fi reprezentată de un alt organ de specialitate înfiinţat în compunerea ministerului, d) constatarea neconstituţionalităţii şi nelegalităţii actului contestat şi e) pe cale de consecinţă, sancţionarea cu neluarea în seamă a actelor procedurale, inclusiv întâmpinarea, emanând de la Direcţia Generală Juridică, în calitatea de reprezentant al Ministerului Afacerilor Interne.

1.3. La data de 07.06.2019, reclamantul a invocat şi excepţia de nelegalitate a Ordinului Ministrului Afacerilor Interne nr. II/6682/17.11.2017.

1.4. Prin cererile formulate la data de 06.09.2019, reclamantul a solicitat introducerea în cauză a funcţionarilor publici B., C., D. şi E. şi a Direcţiei Generale Juridice, Direcţiei Generale Management Resurse Umane şi Direcţiei Generale Management Operaţional, toate organizate în compunerea Ministerului Afacerilor Interne, invocând, totodată şi excepţia de nelegalitate a Ordinului Ministrului Afacerilor Interne nr. II/1331/10.02.2017.

2. Hotărârile instanţei de fond

2.1. Prin încheierea de şedinţă din data de 18 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de introducere în cauză a pârâţilor persoane fizice, precum şi pe cea a celor trei direcţii din cadrul Ministerul Afacerilor şi internelor, a calificat excepţia lipsei personalităţii juridice a Ministerul Afacerilor Interne drept excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, a respins cererea de suplimentare a probatoriului, formulată de reclamant prin notele scrise depuse la respectivul termen de judecată şi a rămas în pronunţare asupra excepţiei de nelegalitate a Ordinului M.I.R.A. nr. 100/2011 şi a Ordinului M.A.I. nr. II/6682/17.11.2017, a excepţiilor lipsei dovezii calităţii Direcţiei Generale Juridice de reprezentantă a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, inadmisibilităţii capetelor 1 şi 4 ale cererii, pentru lipsa plângerii prealabile şi autorităţii de lucru judecat în privinţa capătului de cerere prin care s-a solicitat obligarea Ministerului Afacerilor Interne la aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare, precum şi asupra fondului cauzei.

2.2. Prin sentinţa civilă nr. 2508 din data de 8 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca inadmisibilă, excepţia de nelegalitate a Ordinului M.I.R.A. nr. 100/2011 şi a Ordinului M.A.I. nr. II/6682/17.11.2017, a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant al pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, ca neîntemeiată, a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, ca neîntemeiată şi a admis excepţia inadmisibilităţii capetelor 1 şi 4 ale cererii, pentru lipsa plângerii prealabile, respingând capetele de cerere privind anularea fişelor de post şi a concursurilor, ca inadmisibile.

Totodată, prima instanţă a admis excepţia autorităţii de lucru judecat în privinţa capătului de cerere prin care s-a solicitat obligarea Ministerului Afacerilor Interne la aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare, respingând un astfel de capăt de cerere ca efect al autorităţii de lucru judecat şi a respins, în rest, acţiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii de şedinţă din data de 18 octombrie 2019 şi a sentinţei civile nr. 2508 din data de 8 noiembrie 2019, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a formulat recurs, prin care, invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârilor atacate şi, în rejudecare, obligarea intimatului Ministerul Afacerilor Interne la aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a acestuia şi la stabilirea atribuţiilor compartimentelor Ministerului Afacerilor Interne - inclusiv cele ale Direcţiei generale management operaţional, conform dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor.

Totodată, recurentul a solicitat anularea fişelor de post ale funcţiilor de "director al Direcţiei operaţii" şi "şef serviciu la Serviciul cooperare interinstituţională", prevăzute la poziţiile nr. 53/a, respectiv 130/a din statul de organizare a Direcţiei Generale Management Operaţional din cadrul aparatului central al Ministerului Afacerilor Interne, obligarea Ministerului Afacerilor Interne la refacerea fişelor de post ale funcţiilor de "director al Direcţiei operaţii" şi "şef serviciu I la Serviciul de cooperare interinstituţională", prevăzute la poziţiile nr. 53/a, respectiv 130/a din statul de organizare a Direcţiei Generale Management Operaţional din cadrul aparatului central al Ministerului Afacerilor Interne, astfel încât militarilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne să le fie permisă participarea la concursurile de ocupare a acestora, obligarea Ministerul Afacerilor Interne la refacerea fişei de post a funcţiei de "director al Direcţiei operaţii", prevăzută la poziţia nr. 53/a din statul de organizare a Direcţiei Generale Management Operaţional din cadrul aparatului central al Ministerului Afacerilor Interne, astfel încât să fie permisă participarea la concursurile de ocupare a acestora de către persoane care au "3 ani vechime în funcţii de conducere în unităţi din MAI", anularea concursurilor organizate în zilele de 27.03.2017, ora 09:00 şi 29.03.2017 ora 09:00, pentru ocuparea funcţiilor de "director al Direcţiei operaţii", respectiv "şef serviciu I la Serviciul cooperare interinstituţională", prevăzute la poziţiile nr. 53/a, respectiv 130/a din statul de organizare a Direcţiei Generale Management Operaţional din cadrul aparatului central al Ministerului Afacerilor Interne, precum şi a rezultatelor acestora şi întoarcerea sumei de 250 RON achitată de reclamant cu titlul de taxă de timbru.

În susţinerea căii de atac exercitate, recurentul a învederat, dintr-o primă perspectivă, că, prin stabilirea în sarcina sa a unei obligaţii de plată a unei taxe de timbru în cuantum de 250 RON, prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 29 alin. (4) din O.U.G. nr. 80/2013, potrivit cărora acţiunile exercitate de funcţionari publici (cadre militare) având drept obiect raporturile de serviciu ale acestora, sunt scutite de plata taxei de timbru.

Printr-un alt set de critici, recurentul a criticat maniera în care prima instanţă a respins cererea din 18.10.2019, prin care reclamantul a solicitat depunerea unor noi înscrisuri, apreciind motivele invocate de judecătorul fondului ca fiind străine de natura cauzei, contradictorii şi eronate, câtă vreme cererea avea ca obiectiv stabilirea întinderii prejudiciului creat reclamantului precum şi completarea cererii chemare în judecată, raportat la faptul că, din documentaţia depusă la dosar la data de 7 iunie 2019, a rezultat, în opinia recurentului, fraudarea concursului precum şi inexistenţa actelor premergătoare emiterii fişelor posturilor scoase la concurs.

A criticat recurentul şi soluţia pronunţată de instanţa de fond asupra cererii din 06.09.2019, de introducere în cauză a persoanelor fizice, în raport cu faptul că documentaţia a fost depusă la instanţă la data de 7 iunie 2019, apreciind recurentul că prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin soluţia acesteia de respingere a cererii.

Nelegală a fost apreciată de recurent şi soluţia primei instanţe de respingere a cererii din 06.09.2019 de introducere în cauză a celor trei unităţi de poliţie organizate în compunerea Ministerului Afacerilor Interne, apreciind că soluţia instanţei de fond este contrară prevederilor art. 56 alin. (2) C. proc. civ.

O altă critică formulată în recurs a vizat maniera în care instanţa de fond a soluţionat excepţia de nelegalitate a Ordinului M.I.R.A. nr. 100/2011 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare al Direcţiei Generale Juridice şi a Ordinului M.A.I. nr. II/6682/17.11.2017 privind împuternicirea temporară a semnatarului întâmpinării pe funcţia de director general adjunct al DGJ, apreciată de recurent ca fiind subsecventă excepţiei lipsei calităţii Direcţiei Generale Juridice de reprezentantă a pârâtului. În opinia recurentului, motivele evocate de prima instanţă sunt străine de natura cauzei, câtă vreme stabilirea subiecţilor raportului juridic reprezintă aspecte ce ţin de fondul raporturilor deduse judecăţii.

Totodată, recurentul a apreciat că prin raţionamentul exprimat, ce, în opinia sa, ar viza stabilirea faptului că un regulament de organizare şi funcţionare nelegal emis sau ordinul de numire pe o funcţie de consilier juridic au valoare de împuternicire semnată de ministru, prima instanţă a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti şi a încălcat normele de drept material şi pe cele de ordine publică, precum cele ale art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 30/2007.

De asemenea, recurentul a invocat aspectul caracterului străin de natura cauzei a motivării instanţei de fond ce a stat la baza soluţiei de respingere a excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, apreciind că primul judecător nu a argumentat de ce a apreciat că o unitate de poliţie şi nu ministrul, poate desemna reprezentantul pârâtului, cu încălcarea, totodată a dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 90/2001, art. 7 alin. (4) şi 11 alin. (2) din Legea nr. 30/2007.

Cu privire la excepţia lipsei personalităţii juridice a Ministerului Afacerilor Interne, recurentul a învederat că instanţa de fond a calificat-o, în mod eronat, drept excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtului şi a respins-o pe motive străine de natura cauzei. În opinia sa, conform art. 45 şi 49 alin. (3) din Legea nr. 90/2001 coroborat cu dispoziţiile art. 187 C. proc. civ., Ministerul Afacerilor Interne avea obligaţia să elaboreze Regulamentul de organizare şi funcţionare în care să stabilească atribuţiile compartimentelor ministerului precum şi fişele de post ale conducerii acestuia, inclusiv ale secretarului general al ministerului. Voinţa persoanei juridice Ministerul Afacerilor Interne era diferită de voinţa persoanei fizice numite în funcţia de ministru, fapt ce impunea elaborarea ROF-ului MAI.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii capetelor 1 şi 4 ale cererii pentru lipsa plângerii prealabile, recurentul a învederat că soluţia instanţei de fond s-a bazat pe o motivare eronată şi contradictorie, prin care instanţa de fond a reţinut, pe de o parte, că recurentul nu a parcurs procedura prealabilă şi nu a solicitat MAI să anuleze fişele de post şi concursurile aferente, ci a solicitat modificarea fişelor de post şi sistarea concursurilor, iar pe de altă parte, că procedura prealabilă era obligatorie. În opinia recurentului, o atare inadmisibilitate nu putea fi reţinută câtă vreme, prin cererile adresate pârâtului a învederat nelegalitatea actelor atacate. Totodată, recurentul a evocat o obligaţie ce incumba Ministerului Afacerilor Interne, în sensul alegerii modalităţii de repunere în legalitate. A mai arătat recurentul că actele contestate au intrat în vigoare fără a fi publicate, iar, odată intrate în circuitul civil, nu mai exista posibilitatea unei anulări a acestora, altfel decât de către instanţă. Din această perspectivă, recurentul a făcut trimitere la dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, ce reglementează o situaţie de excepţie, ce derogă de la obligativitatea parcurgerii procedurii plângerii prealabile.

A mai criticat recurentul şi soluţia primei instanţe de reţinere a efectelor autorităţii de lucru judecat în privinţa capătului de cerere prin care s-a solicitat obligarea Ministerului Afacerilor Interne la aprobarea Regulamentul de organizare şi funcţionare, apreciind că instanţa a furnizat, în susţinerea unei astfel de soluţii, o motivare străină de natura cauzei, prin care nu a explicat motivele de respingere a argumentelor prezentate de recurent.

Nu în ultimul rând, recurentul a învederat că, în ce priveşte fondul cauzei, instanţa a respins cererile sale întemeindu-se pe excepţiile eronat soluţionate, pe motive străine de natura cauzei, precum şi fără să motiveze respingerea argumentelor arătate de acesta. În opinia acestuia, art. 14 din Ordinul MAI nr. 105/2013 nu are legătură cu natura cauzei, referindu-se la înscrierea în statul de organizare a unor funcţii în alternativă, iar nu la instituţia juridică a echivalării gradelor militare cu cele profesionale prevăzută de art. 73 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 360/2002, prima instanţă omiţând, în opinia recurentului, să pună în discuţia contradictorie a părţilor, incidenţa prevederilor legale evocate de recurent.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea depusă, intimata-pârâtă Direcţia Generală Management Operaţional, organizată în compunerea Ministerului Afacerilor Interne, a solicitat respingerea capetelor 4, 7, 9 şi 10 din cererea de recurs formulată de reclamantul A., ca nefondate şi menţinerea încheierii de şedinţă din data de 18 octombrie 2019 şi a sentinţei atacate, drept temeinice şi legale.

4.2. În cauză au formulat întâmpinări şi intimaţii B., D. şi E., prin care, invocând apărări similare, au solicitat respingerea capătului 3 al cererii de recurs şi menţinerea soluţiei pronunţate prin încheierea de şedinţă din data de 18 octombrie 2019, apreciind soluţia primei instanţe, de respingere a cererii de introducere a lor în cauză, drept temeinică şi legală.

4.3. Împotriva recursului formulat de recurentul - reclamant, a formulat întâmpinare şi intimatul - pârât Ministerul Afacerilor Interne, prin care a solicitat respingerea căii de atac promovate de recurent, apreciind nefondate criticile aduse de acesta încheierii de şedinţă şi sentinţei recurate, şi legale dezlegările date de prima instanţă chestiunilor de drept tranşate prin cele două hotărâri judecătoreşti.

4.4 La rândul său, intimata - pârâtă Direcţia Generală Management Resurse Umane a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantul A., ca nefondat şi menţinerea încheierii de şedinţă din data de 18 octombrie 2019 şi a sentinţei atacate, drept temeinice şi legale.

5. Procedura în faţa instanţei de recurs

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 494, art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 12 martie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 16 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate prin întâmpinări şi de prevederile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, din perspectiva aspectelor evocate de recurent în calea de atac exercitată, ce vizează modul de stabilire în sarcina sa, de către instanţa de fond, prin rezoluţia premergătoare privind regularizarea cererii de chemare în judecată din data de 13.10.2017 a obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru, Înalta Curte reţine că sus indicata rezoluţie nu are natura juridică a unei hotărâri judecătoreşti, în sensul art. 424 C. proc. civ., având natura juridică a unui înscris emis în cadrul controlului administrativ al regularităţii cererii de chemare în judecată, în sensul prevederilor art. 200 C. proc. civ.

După cum s-a reţinut şi în decizia nr. 7/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, modul de stabilire a taxei judiciare de timbru reprezintă o operaţiune de ansamblu, ce se constituie din mai multe etape, începând cu încadrarea acţiunii sau a cererii deduse judecăţii în categoriile prevăzute, în prezent, de O.U.G. nr. 80/2013, în scopul stabilirii caracterului timbrabil sau netimbrabil al cererii, iar în situaţia în care se stabileşte că acţiunea sau cererea este supusă taxei judiciare de timbru, următoarea etapă constă în determinarea cuantumului acestei taxe, procedeu care poate presupune inclusiv un calcul matematic. Astfel, instanţa de control judiciar observă că, în materia obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru, emiterea unei hotărâri, în sensul art. 424 C. proc. civ., a fost reglementată de legiuitor doar în ipoteza anulării cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea unei astfel de obligaţii, potrivit art. 200 alin. (4), coroborat cu art. 197 C. proc. civ., drept etapă finală a operaţiunii de ansamblu şi care devine incidentă doar în măsura neîndeplinirii obligaţiei. Astfel, legiuitorul nu a conferit natura de hotărâri judecătoreşti altor acte emise în demersul de stabilire a taxelor judiciare de timbru.

Or, conform prevederilor art. 457 C. proc. civ., obiectul căilor de atac reglementate de C. proc. civ. poate fi reprezentat doar de hotărâri judecătoreşti.

Totodată, Înalta Curte va avea în vedere şi prevederile art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, ce reglementează "reexaminarea", drept o cale de atac expresă împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, precum şi aspectele statuate prin decizia nr. 7/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, conform cărora partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul căilor de atac de reformare, apelul sau recursul.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că aspectele invocate de recurent împotriva unei măsuri administrative, precum rezoluţia de stabilire a taxei de timbru nu pot fi calificate drept critici specifice căii de atac a recursului, motiv pentru care nu pot face obiectul examinării.

În ceea ce priveşte recursul exercitat de reclamantul A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 18 octombrie 2019 şi a sentinţei civile nr. 2508 din data de 8 noiembrie 2019, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în limitele trasate de recurent prin memoriul de recurs, instanţa de control judiciar apreciază criticile aduse celor două hotărâri judecătoreşti ca nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în paragrafele ulterioare.

Răspunzând punctual motivelor invocate, Înalta Curte consideră ca fiind nefondate argumentele subsumate de recurent cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., invocate, de altfel, de acesta, doar în ceea ce priveşte soluţia primei instanţe de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de nelegalitate a Ordinului M.I.R.A. nr. 100/2011 şi a Ordinului M.A.I. nr. II/6682/17.11.2017, apreciind că, în cauză, nu poate fi reţinută incidenţa unei încălcări, de către prima instanţă, a atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Instanţa de control judiciar are în vedere faptul că motivul de nelegalitate în discuţie se întemeiază pe conceptul de "exces de putere", ce derivă din principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile reglementate prin anterior indicatul motiv de nelegalitate se poate cere şi, respectiv, se poate dispune casarea unei hotărâri atunci când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Prin sintagma "depăşirea puterii judecătoreşti" se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii autorităţii executive sau legislative (privite lato sensu), aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească. Prin urmare, acest motiv de casare vizează încălcarea unor atribuţii recunoscute într-un anumit moment legislativ diferitelor autorităţi statale.

Or, în speţă, nu poate fi decelat un caz de depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, respectiv de imixtiune a instanţei de fond în atribuţiile altor autorităţi, câtă vreme instanţa s-a pronunţat, din perspectiva excepţiei de nelegalitate a Ordinului M.I.R.A. nr. 100/2011 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare al Direcţiei Generale Juridice şi a Ordinului M.A.I. nr. II/6682/17.11.2017, în limitele prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, ce stabilesc în sarcina instanţelor de judecată (iar nu în cea a altor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat) atributul verificării, în cadrul litigiului de contencios administrativ, a condiţiilor privind admisibilitatea excepţiei de nelegalitate (reglementate de sus indicatele prevederi legale) şi de pronunţare a unei soluţii cu privire la o astfel de excepţie.

Pe cale de consecinţă, nu poate fi reţinută incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

De asemenea, nefondate sunt şi criticile expuse de recurent în cuprinsul memoriului de recurs, prin care acesta a invocat incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atât din perspectiva soluţiei de respingere a cererii din 18.10.2019, prin care reclamantul a solicitat depunerea unor noi înscrisuri, dar şi a soluţiei de respingere a excepţiei de nelegalitate a Ordinului M.I.R.A. nr. 100/2011 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare al Direcţiei Generale Juridice şi a Ordinului M.A.I. nr. II/6682/17.11.2017, a celei de respingere a excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, a celei privind respingerea excepţiei lipsei personalităţii juridice a aceluiaşi pârât, a celei privind inadmisibilitatea capetelor 1 şi 4 ale cererii de chemare în judecată, a celei a autorităţii de lucru judecat (în privinţa căreia recurentul a invocat, de altfel, doar acest caz de casare) şi a fondului cauzei.

Înalta Curte nu poate să dea eficienţă criticilor recurentului privind neanalizarea de către primul judecător a unor aspecte, câtă vreme motivul de recurs invocat nu are în vedere analizarea expresă de către judecător a fiecăruia dintre argumentele de fapt şi de drept expuse de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Obligaţia de motivare a unei hotărâri judecătoreşti, conform prevederilor art. 425 C. proc. civ., se referă la prezentarea argumentelor părţilor, stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, expunerea unui raţionament propriu pentru care s-a ajuns la adoptarea soluţiei date în cauză, elemente ce se regăsesc în cuprinsul hotărârii supuse recursului în prezenta cauză. Instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care s-a ajuns la soluţia adoptată, fiind respectate prevederile art. 22 alin. (2) şi ale art. 425 C. proc. civ. şi arătat silogismul logico-juridic ce a stat la baza sentinţei pronunţate.

În realitate, în argumentarea susţinerilor privind nemotivarea, motivarea contradictorie ori străină de natura cauzei, sau preluarea, de către prima instanţă, a argumentelor părţilor adverse, recurentul face trimitere la modalitatea de soluţionare a raportului juridic dedus judecăţii, de apreciere a pertinenţei unor probe şi cum aceste probe trebuiau interpretate şi coroborate între ele, declarându-şi dezacordul faţă de concluziile instanţei şi faţă de încheierea şi sentinţa pronunţate, fără ca aceste aspecte să vizeze, însă, în mod concret, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, nemulţumirea recurentului, rezultată din faptul că acesta a apreciat că prima instanţă nu a acordat o egală valoare argumentelor sale (evocată, în special, în privinţa soluţiei de reţinere a autorităţii de lucru judecat), în raport de cele ale părţilor adverse, nu este în măsură să atragă incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Faptul că argumentele şi probele administrate de către pârâţi au format convingerea instanţei în sensul soluţiilor adoptate şi faptul că judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a apreciat fondate respectivele argumente, nu poate echivala, sub nicio formă, cu o necercetate sau o cercetare superficială a cauzei, nici din perspectiva manierei de soluţionare a cererilor formulate de reclamant, nici din cea a soluţiilor date excepţiilor şi nici din perspectiva manierei de tranşare a fondului cauzei.

În jurisprudenţa sa constantă, instanţa supremă a stabilit că "motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului."

Se reţin a fi incidente în cauză argumentele statuate în jurisprudenţa CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunţată în cauza Gheorghe Mocuţa contra României):

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)".

Înalta Curte reţine caracterul nefondat al criticilor circumscrise acestui motiv de casare, întrucât hotărârea primei instanţe cuprinde argumente pe care şi-a fundamentat judecătorul fondului soluţia pronunţată. Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerinţa existenţei unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate şi care are legătură cu aspectele deduse judecăţii, este îndeplinită, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, ocrotite prin dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Observând criticile evocate de recurentul - reclamant în cuprinsul diverselor pasaje ale cererii sale de recurs şi ce pot, în esenţă, fi subsumate motivului de casare reglementat de prevederile art. 488, alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea pot fi grupate în următoarele seturi de argumente:

· Critici potrivit cărora, prin respingerea cererii de probatorii formulate la data de 18.10.2019, instanţa a interpretat eronat limitele învestirii sale, omiţând să observe că, printr-o astfel de cerere, teza probatorie urmărită era cea a întinderii prejudiciului creat reclamantului, precum şi completarea cererii de chemare în judecată;

· Critici ce vizează soluţia pronunţată prin încheierea din data de 18 octombrie 2019 în privinţa cererii de introducere în cauză a funcţionarilor publici B., C., D. şi E.;

· Critici ce vizează soluţia pronunţată prin încheierea din data de 18 octombrie 2019 în privinţa cererii de introducere în cauză a Direcţiei Generale Juridice, a Direcţiei Generale Management Resurse Umane şi a Direcţiei Generale Management Operaţional, toate organizate în compunerea Ministerului Afacerilor Interne;

· Critici aduse modului de soluţionare a excepţiei de nelegalitate ce viza Ordinul M.I.R.A. nr. 100/2011 şi Ordinul M.A.I. nr. II/6682/17.11.2017;

· Argumente prin care este criticată soluţia pronunţată asupra excepţiei lipsei dovezii calităţii Direcţiei Generale Juridice de reprezentată a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne;

· Critici aduse soluţiei de respingere a excepţiei lipsei personalităţii juridice a Ministerului Afacerilor Interne;

· Critici aduse manierei de analizare a excepţiei inadmisibilităţii capetelor 1 şi 4 ale cererii de chemare în judecată, pentru lipsa plângerii prealabile;

· Critici aduse soluţiei de admitere a excepţiei autorităţii de lucru judecat în privinţa capătului de cerere prin care s-a solicitat obligarea Ministerului Afacerilor Interne la aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare.

Înalta Curte reţine, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 cu cele ale art. 175 alin. (1) C. proc. civ., că se poate cere casarea unei hotărâri numai când, prin aceasta, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, însă o astfel de sancţiune nu este incidentă în orice ipoteză în care sunt nerespectate cerinţe legale, ci doar în acel context în care, prin nerespectarea cerinţei legale, s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii.

Prin primul set de critici, recurentul critică, în fapt, maniera în care, în aprecierea legăturii cu cauza a probelor solicitate, prima instanţă a identificat limitele cadrului procesual cu care aceasta a fost învestită.

Dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte apreciază că, în identificarea limitelor învestirii sale, în mod corect prima instanţă a dat eficienţă doar cererii iniţiale de chemare în judecată şi celei depuse la data de 13.04.2018, iar nu şi notelor scrise privind noi motive de nelegalitate, depuse la data de 06.09.2019, câtă vreme, prin acestea, recurentul a invocat chestiuni de drept bine determinate (având cauză juridică proprie) fără a respecta, însă, rigorile procedurale ale învestirii instanţei de judecată, astfel cum sunt acestea reglementate de art. 204 C. proc. civ.

De asemenea, analizând atât cererea de chemare în judecată formulată de recurent, cât şi cererea completatoare depusă la data de 13.04.2018, instanţa de control judiciar observă că, prin intermediul acestora reclamantul nu a solicitat, în sensul art. 8 din Legea nr. 554/2004, repararea pagubei cauzate, motiv pentru care, în evaluarea legăturii cu cauza a solicitării de suplimentare a probatoriului (formulată de reclamant la data de 18.10.2019), a cărei teză probatorie a fost, conform chiar precizărilor reclamantului, cea a identificării prejudiciului cauzat acestuia de modul de desfăşurare a concursurilor, în mod corect prima instanţă a reţinut că nu era învestită cu o cerere precum cea sus indicată (privind repararea pagubei).

Pe cale de consecinţă, nu se poare reţine o încălcare, de către instanţa de fond, a prevederilor art. 22 C. proc. civ., ce reglementează obligaţiile acesteia în raport de limitele învestirii, fiind nefondate criticile recurentului.

În ceea ce priveşte caracterul pertinent şi util al unui astfel de probatoriu, privit din perspectiva capacităţii acestuia de a dezlega chestiunile de drept cu care instanţa a fost învestită, Înalta Curte reţine că aprecierea judecătorului fondului este conformă normelor de procedură ce reglementează maniera de evaluare a acelor mijloace de probă ce pot fi administrate în raport de cadrul procesual deferit soluţionării, câtă vreme teza probatorie exhibată de recurentul- reclamant viza chestiuni cu care instanţa nu a fost învestită.

În ceea ce priveşte maniera de soluţionare, de către prima instanţă, a cererii reclamantului de introducere în cauză a funcţionarilor publici B., C., D. şi E., instanţa de control judiciar observă că unicul aspect evocat de recurent vizează o nerespectare, în opinia acestuia, de către prima instanţă, a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004. Or, Înalta Curte apreciază că un astfel de text normativ reglementează o cu totul altă ipoteză decât cea incidentă cauzei, mai precis pe cea în care persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, iar cererea de despăgubiri este formulată pe cale separată. În cauza de faţă, chestiunea evocată de prima instanţă a fost cea a inexistenţei unei cereri de reparare a pagubei cauzate, cu care reclamantul să fi învestit o atare instanţă, judecătorul apreciind că, faţă de cadrul procesual obiectiv stabilit de reclamant în cauza pendinte, cererea de introducere în cauză a funcţionarilor publici nu îndeplineşte condiţiile reglementate de art. 16 din Legea nr. 554/2004. Astfel, întrucât cererea de introducere în cauză a fost formulată în cadrul unei acţiuni prin care s-a solicitat anularea unor acte administrative şi obligarea pârâtului la emiterea altora, fără ca reclamantul să pretindă şi o reparare a unei eventuale pagube, instanţa de fond nu era ţinută de realizarea unei analize a cererii de introducere în cauză, în raport de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, ce nu erau incidente cadrului procesual dedus soluţionării instanţei.

De asemenea, în ceea ce priveşte soluţia dată prin încheierea din data de 18 octombrie 2019 cererii de introducere în cauză a Direcţiei Generale Juridice, Direcţiei Generale Management Resurse Umane şi Direcţiei Generale Management Operaţional, toate organizate în compunerea Ministerului Afacerilor Interne, nu poate fi reţinută o încălcare a dispoziţiilor art. 56 alin. (2) C. proc. civ., câtă vreme pe de o parte, având în vedere şi obiectul cauzei (descris în punctul I.1. din cuprinsul prezentei hotărâri) litigiul pendinte este guvernat de Legea contenciosului administrativ ce reglementează reguli specifice de identificare a calităţii procesuale pasive, iar pe de altă parte, prevederile art. 56 alin. (2) C. proc. civ. reglementează contextul asociaţiilor, societăţilor sau altor entităţi fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii, iar nu al structurilor funcţionale ale unei autorităţi publice ce era deja parte a cadrului procesual pasiv. Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine o încălcare a sus indicatelor prevederi legale, criticile recurentului fiind nefondate.

Totodată, instanţa de control judiciar apreciază că judecătorul fondului a interpretat şi aplicat corect prevederile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, raportate la situaţia de fapt dedusă judecăţii, atunci când a apreciat că excepţiile de nelegalitate ce vizau Ordinul M.I.R.A. nr. 100/2011 şi Ordinul M.A.I. nr. II/6682/17.11.2017 nu îndeplineau condiţiile de admisibilitate reglementate de sus indicatele prevederi normative.

Din analiza cererii aflate la dosarului nr. x/2017, privind excepţia de nelegalitate a Ordinului M.I.R.A. nr. 100/2011, dar şi a cererii aflate la dosarului instanţei de fond (nr. x/2018), Înalta Curte reţine că astfel de mijloace de apărare au fost invocate în susţinerea excepţiei lipsei calităţii Direcţiei Generale Juridice de reprezentant al pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, invocate prin notele de şedinţă aflate la dosarului nr. x/2017 Pe de altă parte, prevederile alin. (2) al art. 4 din Legea nr. 554/2004 condiţionează utilizarea unui astfel de mijloc de apărare în litigiul în desfăşurare, de relevanţa actului administrativ cu caracter individual pentru soluţionarea litigiului pe fond. Or, din analiza cererii de chemare în judecată şi a celei de completare, Înalta Curte observă că aspectul nelegalităţii celor două ordine nu vizează chestiunile cu care instanţa a fost învestită prin acestea, ci, după cum chiar recurentul învederează în cuprinsul cererilor prin care a invocat astfel de excepţii de nelegalitate, chestiunea lipsei calităţii de reprezentant al semnatarului întâmpinării şi a actelor de procedură realizate de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne în cauză. Or, contrar celor învederate de recurent, în mod corect prima instanţă a apreciat că un astfel de mijloc de apărare nu poate fi utilizat în măsura în care nu vizează aspectele de fond ale cauzei.

Nefondate sunt şi criticile aduse de recurent manierei în care prima instanţă a soluţionat excepţia lipsei calităţii Direcţiei Generale Juridice de reprezentant al pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, câtă vreme, respingând excepţia de nelegalitate a Ordinului M.I.R.A. nr. 100/2011 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare al Direcţiei Generale Juridice, judecătorul fondului a reţinut corect existenta unui împuterniciri date acesteia de Ministrul Afacerilor Interne, în sensul art. 7 alin. (4) teză finală din O.U.G. nr. 30/2007, cu efecte în cauza pendinte, interpretând, contrar celor învederate de recurent, corect astfel de prevederi.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că Ordinul M.I.R.A. nr. 100/2011, reprezintă un act administrativ emis chiar de către Ministrul prevăzut de sus indicatul text normativ (art. 7 alin. (4) teză finală din O.U.G. nr. 30/2007), prin intermediul căruia, astfel cum rezultă din art. 2 alin. (1) din Ordin, Direcţia Generală Juridică a fost împuternicită să desfăşoare activitatea de reprezentare şi apărare a intereselor ministerului în faţa instanţelor judecătoreşti sau a altor organe de jurisdicţie. De asemenea, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 1 alin. (3) al Ordinului M.I.R.A. nr. 100/2011, activitatea direcţiei generale este destinată asigurării legalităţii actelor emise/semnate de ministrul afacerilor interne, secretarii de stat şi secretarul general, legalităţii contractelor şi actelor care angajează răspunderea juridică a ministerului, reprezentării şi apărării intereselor ministerului în faţa instanţelor de judecată şi a altor organe de jurisdicţie, potrivit reglementărilor legale în vigoare, iar, potrivit art. 4 alin. (1) - (3) din acelaşi Ordin, Direcţia generală, prin directorul general, directorii generali adjuncţi, sau personalul desemnat de către aceştia, reprezintă şi angajează ministerul în raporturile cu instanţele de judecată şi a altor organe de jurisdicţie şi îndrumă, coordonează, controlează şi monitorizează activităţile din domeniul său de competenţă desfăşurate de către structurile de profil ori de personalul desemnat în acest scop la nivelul unităţilor din aparatul central al ministerului, al instituţiilor şi structurilor aflate în subordinea ministerului şi al unităţilor din subordinea acestora, în limitele şi în condiţiile stabilite potrivit reglementărilor în vigoare. Reprezentarea intereselor ministerului în faţa instanţelor de judecată şi a altor organe de jurisdicţie se asigură de către direcţia generală, prin consilieri juridici desemnaţi pe baza delegaţiei de reprezentare, semnată de directorul general sau de directorii generali adjuncţi. Directorul general, precum şi directorii generali adjuncţi ai direcţiei generale sunt împuterniciţi să semneze acţiuni în justiţie, căi de atac, renunţarea la acţiuni şi căi de atac, precum şi orice mijloace legale de apărare a intereselor ministerului în faţa instanţelor de judecată şi a altor organe de jurisdicţie.

În cauză nu poate fi reţinută o încălcare a prevederilor art. 46 din Legea nr. 90/2001 (în vigoare la data formulării apărărilor în prezenta cauză), ce reprezintă normă generală, în contextul în care prevederile O.U.G. nr. 30/2007, ce au natura unei norme speciale, permit ministrului utilizarea mecanismului împuternicirii, iar prevederile art. 12 alin. (1), (3) şi (6) din O.U.G. nr. 30/2007, reglementează regimul legal al direcţiilor generale şi maniera de organizare a activităţii acestora. De asemenea, Înalta Curte apreciază ca nefiind incidentă, în cauză, teza reglementată de art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 30/2007 (iar nu din Legea nr. 30/2007 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 45/2006 privind unele măsuri pentru privatizarea F. - S.A. Râmnicu Vâlcea - cum eronat a învederat recurentul în memoriul de recurs), câtă vreme astfel de prevederi reglementează coordonarea activităţilor din teritoriu ale Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, iar nu reprezentarea în instanţă.

De asemenea, nu pot fi primite nici criticile aduse de recurent manierei de soluţionare a excepţiei lipsei personalităţii juridice a Ministerului Afacerilor Interne. Din această perspectivă, în raport de obiectul unei astfel de excepţii, instanţa de control judiciar apreciază că prima instanţă a calificat-o corect drept excepţia lipsei capacităţii de folosinţă, câtă vreme chestiunea ridicată de reclamant a vizat capacitatea Ministerului Afacerilor Interne de a sta în proces (astfel cum rezultă şi din cererea aflată la dosarul instanţei de fond), iar o astfel de chestiune a fost analizată de prima instanţă, în mod corect, prin prisma parametrilor reglementaţi art. 32 din C. proc. civ.. De asemenea, obligaţiile reglementate de art. 45 şi art. 49 alin. (3) din Legea nr. 90/2001 (în vigoare la data formulării apărărilor în prezenta cauză), ce, de altfel, reprezintă normă generală în raport de prevederile O.U.G. nr. 30/2007, ce au natura unei norme speciale, nu reglementează chestiunea capacităţii de folosinţă a pârâtului, motiv pentru care nu prezintă relevanţă din perspectiva unei astfel de chestiuni.

În ceea ce priveşte maniera de soluţionare a capetelor 1 şi 4 ale cererii de chemare în judecată, instanţa de control judiciar împărtăşeşte soluţia primei instanţe, de respingere a acestora ca inadmisibile pentru lipsa plângerii prealabile, fiind nefondate criticile formulate de recurent. Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că, prin intermediul celor două capete de cerere, reclamantul a solicitat anularea fişelor de post ale funcţiilor de director al Direcţiei operaţii şi şef Serviciu I la Serviciul cooperare interinstituţională (prevăzute la poziţiile nr. 53/a respectiv 130/a din statul de organizare a Direcţiei Generale Management Operaţional din cadrul aparatului central al Ministerului Afacerilor Interne) şi anularea concursurilor organizate în zilele de 27.03.2017 şi 29.03.2017 pentru ocuparea unor astfel de funcţii.

Prevederile art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004 impun însă, parcurgerea unei proceduri prealabile, prin care persoana care se consideră vătămată trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, revocarea, în tot sau în parte, a actului administrativ individual care i se adresează sau adresat altui subiect de drept. Din conţinutul normativ al sus indicatelor prevederi legale, rezultă că demararea procedurii administrative prealabile este condiţionată de formularea unei solicitări concrete care să vizeze maniera în care titularul cererii solicită revocarea actului administrativ.

Or, după cum corect a reţinut şi prima instanţă, cererile nr. x din 16.03.2017 şi nr. 33743/SRP din 23.03.2017 nu îndeplinesc condiţiile spre a fi calificate drept plângeri prealabile, în sensul art. 7 din Legea nr. 554/2004, privite din perspectiva cererilor ce fac obiectul petitelor 1 şi 4 ale acţiunii în contencios administrativ cu care reclamantul a învestit instanţa de judecată.

Astfel, prin intermediul unor astfel de cereri recurentul nu a solicitat autorităţii emitente anularea fişelor de post ale funcţiilor de director al Direcţiei operaţii şi şef Serviciu I la Serviciul cooperare interinstituţională (prevăzute la poziţiile nr. 53/a respectiv 130/a din statul de organizare a Direcţiei Generale Management Operaţional din cadrul aparatului central al Ministerului Afacerilor Interne) şi nici anularea concursurilor organizate în zilele de 27.03.2017 şi 29.03.2017 pentru ocuparea unor astfel de funcţii, simpla invocare a unor chestiuni de nelegalitate nefiind suficientă.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că nu se poate reţine o încălcare, de către prima instanţă a prevederilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, câtă vreme forma textului normativ în discuţie, evocată de recurent, nu este aplicabilă cauzei. Din această perspectivă, instanţa de control judiciar observă că recurentul invocă intrarea în circuitul civil a actelor a căror anulare a fost solicitată, drept ipoteză de exceptare de la obligaţia parcurgerii procedurii prealabile, însă o astfel de ipoteză a fost introdusă în conţinutul normativ al prevederilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 doar începând cu data de 02.08.2018, urmare a modificării Legii nr. 554/2004 prin Legea nr. 212/2018. Or, în cauza de faţă, chestiunea parcurgerii procedurii prealabile vizează un moment anterior unor astfel de modificări legislative, fiind vizată perioada anterioară formulării cererii de chemare în judecată, ce a fost depusă de reclamant pe rolul instanţelor de judecată la data de 11.10.2017. Pe cale de consecinţă, chestiunea parcurgerii procedurii prealabile nu poate fi analizată decât în lumina prevederilor normative în vigoare la datele în raport de care este evaluată efectiva parcurgere a unei astfel de proceduri, iar din această perspectivă instanţa de fond a aplicat corect astfel de prevederi normative.

Pe cale de consecinţă, cum prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu cele ale art. 193 C. proc. civ., condiţionează dreptul de sesizare a instanţei de contencios administrativ de parcurgerea unei proceduri prealabile ce nu a fost parcursă de recurent, în mod corect prima instanţă a reţinut un fine de neprimire a capetelor 1 şi 4 ale cererii de chemare în judecată, pe care le-a respins ca inadmisibile.

Totodată, Înalta Curte apreciază că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ., atunci când a reţinut, în esenţă, incidenţa finelui de neprimire a capătului de cerere privind obligarea Ministerului Afacerilor Interne la aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare, generat de faptul că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. Or, din analiza comparativă a parametrilor cauzei ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, soluţionat de Curtea de Apel Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 470 din 08.02.2018, cu cei ai petitului antereferit din prezenta cauză, rezultă tripla identitate dintre acestea, câtă vreme ambele litigii privesc aceleaşi părţi, prin cererea ce a format obiectul dosarului nr. x/2017 reclamantul a cerut obligarea pârâtului la întocmirea şi aprobarea Regulamentul de organizare şi funcţionare a Ministerului Afacerilor Interne, în termen de 30 de zile de la emiterea hotărârii judecătoreşti, iar solicitarea reclamantului a fost întemeiată pe aceleaşi prevederi legale precum cele evocate în prezenta cauză (ex. art. 45 şi 49 din Legea nr. 90/2001, art. 116 alin. (2) din Constituţie, art. 12 din O.U.G. nr. 30/2007 etc.). Contrar celor afirmate de recurent în cadrul dezbaterilor publice, prin sentinţa civilă nr. 470 din 08.02.2018 a fost realizată o analiză pe fond a solicitării reclamantului de obligare a pârâtului la întocmirea şi aprobarea Regulamentul de organizare şi funcţionare a Ministerului Afacerilor Interne, iar o astfel de cerere a fost respinsă ca neîntemeiată, iar nu ca inadmisibilă.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu există motive de casare subsumate cazului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care să determine revocarea hotărârilor primei instanţe (încheierea de şedinţă din data de 18 octombrie 2019 şi sentinţa civilă nr. 2508 din data de 8 noiembrie 2019), fiind nefondate criticile recurentului.

Cât priveşte criticile aduse celor două hotărâri ale primei instanţe atacate prin memoriul de recurs şi subsumate de recurent cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte le consideră, de asemenea, ca fiind nefondate.

Contrar celor evocate de recurent, dat fiind obiectul de reglementare a prevederilor art. 14 alin. (1) şi (2) din Ordinul MAI nr. 105/2013, ce vizează maniera de elaborare a statelor de organizare şi modul în care, în astfel de state, pot fi prevăzute funcţii în alternativă, acestea îşi găsesc aplicabilitatea în cauză câtă vreme chestiunea dedusă judecăţii vizează criteriile de identificare a categoriilor de personal din cadrul Ministerului Afacerilor Interne care pot ocupa anumite categorii de funcţii din statele de organizare (precum cele de "director al Direcţiei operaţii" şi "şef serviciu I la Serviciul de cooperare interinstituţională", prevăzute la poziţiile nr. 53/a, respectiv 130/a din statul de organizare a Direcţiei Generale Management Operaţional din cadrul aparatului central al Ministerului Afacerilor Interne).

De asemenea, Înalta Curte reţine că prevederile art. 73 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 360/2002, evocate de recurent, reprezintă, în fapt, prevederi tranzitorii şi vizează o altă chestiune decât cea dedusă judecăţii, mai precis pe cea a aplicării în timp a prevederilor Legii nr. 360/2002, din perspectiva echivalării, la data intrării în vigoare a unei astfel de norme, a gradelor militare deţinute la acel moment de poliţişti în grade profesionale, fără ca o astfel de normă să reglementeze şi un alt mecanism de echivalare, aplicabil în materia verificării îndeplinirii condiţiei de subiect de drept îndreptăţit la a participa la concursurile de ocupare a posturilor vacante de conducere ("director al Direcţiei operaţii" şi "şef serviciu I la Serviciul de cooperare interinstituţională") din cadrul M.A.I.

Această din urmă materie este reglementată de prevederile art. 27 indice 46 din Legea nr. 360/2002 (în forma actului normativ aplicabilă la datele relevante cauzei). Or, astfel de prevederi dispun că dreptul de a participa la concursul pentru ocuparea unui post de conducere vacant aparţine doar poliţiştilor, în sensul de grad corespunzător Corpului ofiţerilor de poliţie, conform prevederilor art. 14 din Legea nr. 360/2002, iar nu şi militarilor cu grad de ofiţer, conform prevederilor Legii nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare. Totodată, astfel de prevederi normative impun, pentru participarea ofiţerilor de poliţie la concursurile pentru funcţiile precum cele în discuţie în prezenta cauză, condiţia unei vechimi în funcţii de conducere în unităţi ale Ministerului Afacerilor Interne de 4 ani. Pentru aceste motive, observând şi limitele învestirii instanţei de control judiciar generate de argumentele evocate prin memoriul de recurs, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondate criticile aduse de recurent manierei în care prima instanţă a dezlegat aspectele de fond ale cauzei.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu există motive de reformare a hotărârilor atacate, din prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., încheierea de şedinţă din data de 18 octombrie 2019 şi sentinţa civilă nr. 2508 din data de 8 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal fiind rezultatul unei corecte aplicări şi interpretări a prevederilor normative expuse în paragrafele anterioare.

Pentru considerentele arătate, nefiind identificate motive de casare a hotărârilor recurate din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte, în baza art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 18 octombrie 2019 şi a sentinţei civile nr. 2508 din data de 8 noiembrie 2019, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 18 octombrie 2019 şi a sentinţei civile nr. 2508 din data de 8 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 martie 2022.