Insureds' Guarantee Fund liability: Late-payment penalties are delictual damages, not guaranteed insurance claims

Şedinţa publică din data de 04 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 07.02.2018 sub numărul x/2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea deciziei nr. 12460/15.01.2018 şi obligarea pârâtului la plata despăgubirilor cu titlul de penalităţii de întârziere (astfel cum au fost stabilite prin decizia civilă nr. 1864/11.10.2016, decizie definitivă şi executorie, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2014), calculate în cuantum de 240.685,96 RON până la data de 06.03.2017 - depunerii cererii de plată; obligarea pârâtului să îi achite despăgubirile cu titlul de penalităţi de întârziere în termenul maxim de 30 zile de la data comunicării hotărârii instanţei (art. 18 alin. (6) din Lg nr. 554/2004); obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri (reparaţii) morale în temeiul disp.art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 în cuantum de 175.000 RON, prejudiciu cauzat reclamantei prin actul administrativ contestat; obligarea pârâtei să îi achite despăgubirile morale în termenul maxim de 30 zile de la data comunicării hotărârii instanţei (conform art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004).

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3261 din 10 iulie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 3261 din 10 iulie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1)pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, cu privire la starea de fapt că prima instanţă a reţinut motive contradictorii pe care şi-a întemeiat hotărârea relativ la faptul că reclamanta a depus cerere de despăgubire la FGA, prin care a solicitat plata penalităţilor de întârziere calculate în suma de 240.685,96 RON şi acordarea de despăgubiri morale în cuantum de 175.000 RON pentru nerespectarea hotărârii judecătoreşti şi mai apoi că cererea de acordare a despăgubirilor morale a fost formulată doar în fata Curţii de Apel Bucureşti iar nu şi în faţa FGA.

A susţinut că motivarea instanţei de fond intră în contradicţie cu temeiul de drept pe care au fost admise de către ÎCCJ penalităţile de întârziere (D. nr. 2864/85/2Ol4, decizia nr. 1864/11.10.2016) şi raportat la temeiul pe care s-a întemeiat prezenta contestaţie (art. 1-4, art. 11-18, art. 13 alin 5 din Legea nr. 213/2015; Legea 503/2004 (în special art. 19); Norma nr. 16/2015 a ASF (în special art. 17-29), care nu reglementează despăgubirile morale.

Penalităţile de întârziere îi sunt necesare în vederea urmării tratamentelor medicale (recuperare specială, protezare braţ stâng, intervenţii chirurgicale etc), deoarece acestea provin dintr-un accident rutier suferit la vârsta de 15 ani în care i s-a cauzat o vătămare corporală, având nevoie de un număr de 150 zile de îngrijiri medicale în vederea vindecării, de mai multe internări şi de repetate intervenţii chirurgicale, rămânând cu o infirmitate permanentă ireversibilă (leziunea de la nivelul braţului stâng, reprezintă o infirmitate fizică parţială ireversibilă, pentru care a necesitat tratament recuperator îndelungat şi necesită, în continuare, toată viaţa - concluzie din raportul de expertiză medico-legală întocmit în faţa Tribunalului Sibiu).

Tot cu privire la starea de fapt a susţinut recurenta că prima instanţă a reţinut motive străine pe care şi-a întemeiat hotărârea respectiv că prin sentinţa nr. 9661/03.12.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII a Civila, definitivă prin decizia nr. 788/28.04.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei B. SA" în contextul în care societatea de asigurări din prezenta cauză este S.C. C., iar nu B. S.A..

În realitate, decizia civilă definitivă nr. 1864 a fost pronunţată, în recurs, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la data de 11.10.2016, iar la data de 16.02.2017, la cererea Autorităţii de Supraveghere Financiară (ASF) în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Sibiu a fost dispusa începerea procedurii falimentului a debitoarei S.C. C.-hotărârea de deschidere a procedurii falimentului fund definitivă prin neapelare.

În susţinerea celui de-al doilea motiv de casare întemeiat pe punctul 7 al art. 488 C. proc. civ. a arătat recurenta că în privinţa penalităţilor de întârziere, stabilite definitiv de către ÎCCJ prin decizia nr. 1864/11.10.2016 s-a încălcat de către prima instanţa autoritatea de lucru judecat.

A apreciat că penalităţile de întârziere sunt expresia unei răspunderi civile delictuale incumbând societăţii de asigurare ca urmare a nerespectării termenului de plată a despăgubirilor, găsindu-şi fundamentul în art. 36 Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobată de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor sub nr. x/2011 (norma în vigoare la data desfăşurării procedurii de despăgubire RCA) - ÎCCJ a analizat deja în cauză condiţiile răspunderii civile delictuale a societăţii de asigurări C. la data de 11.10.2016 când s-a pronunţat, aşadar anterior deschiderii procedurii falimentului S.C. C. (16.02.2017), dispoziţiile instanţei devenind obligatorii din acel moment şi intrând în puterea lucrului judecat, nemaiputând fii contrazise printr-o altă decizie ulterioară.

Prin urmare, raportat la cele dispuse de ÎCCJ, dat fiind faptul indubitabil conform căruia penalităţile de întârziere sunt despăgubiri ce izvorăsc din contractul de asigurare pe care societatea de asigurare a fost obligată să le plătească, în prezent, ca urmare a deschiderii procedurii falimentului S.C. C., pârâta FGA este obligată la plata acestora către recurentă.

Ulterior, în susţinerea celui de-al treilea motiv de casare, recurenta a învederat că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material de la art. 4 alin. (1) lit. a), art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015

A susţinut că penalităţile de întârziere la care a fost obligată societatea de asigurări provin dintr-o creanţă de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 şi nu se poate ignora o hotărâre judecătorească definitivă prin care a fost obligată societatea de asigurare la plata penalităţilor.

Deşi în motivarea deciziei FGA s-a reţinut faptul că pârâta "plăteşte din disponibilităţile sale în cazul falimentului unui asigurător doar creanţe de asigurări (art. 1 alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. A) din Legea nr. 213/2015) paradoxal, printr-o reinterpretare a legii în maniera proprie conchide, în mod greşit, că penalităţile de întârziere nu fac parte dintr-o creanţă de asigurare.

A arătat că debitul principal (despăgubirile materiale şi morale) la care a fost obligată prin hotărâri judecătoreşti S.C. C. să le achite, cât şi penalităţile de întârziere stabilite de către ICCJ izvorăsc dintr-o creanţă de asigurări, respectiv din contractul de asigurare RCA S.C. C. - valabilitate 27.06.2011 - 27.07.2011.

Pentru toate argumentele legale izvorâte din legile de organizare şi funcţionare a FGA (Legea nr. 213/2015 şi Norma ASF nr. 16/2015) nu poate fi primită ca legală motivarea instanţei de fond.

Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu mai era în măsură să aprecieze pe fond asupra naturii penalităţilor, care oricum izvorăsc în mod evident din nerespectarea unui contract de asigurare.

In privinţa temeiurilor de drept invocate de către pârât şi reţinute de si către Curte, din Legea nr. 136/1995 fart. 50, în special), consideră că acestea nu au aplicabilitate dat fiind faptul că legea a fost abrogată la data de 18.09.2016, aşadar cu mult înainte de data emiterii deciziei contestate.

Nici art. 12 alin. (2) teza finală din Legea nr. 213/2015, reţinut de Curte în motivarea hotărârii nu are nici relevanţă şi nici aplicabilitate în cauză, atâta timp cât există o hotărâre judecătorească prin care a fost stabilit în mod definitiv obligarea societăţii de asigurări Ia plata penalităţilor de întârziere.

4. Apărarea formulată în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând în esenţă că toate criticile recurentei sunt neîntemeiate.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Împotriva hotărârii primei instanţe a exercitat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), Înalta Curte îl apreciază a fi nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată, iar Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

De asemenea, lesne se poate observa că acest motiv de casare care subsumează doar critici relative la situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, în opinia recurentei, în mod eronat, este invocat doar formal şi nu are substanţă. Pentru aceste considerente, instanţa de control judiciar constată că argumentele recurentei relative la situaţia de fapt nu pot fi încadrate în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 ca şi cazuri de reformare a unei hotărâri judecătoreşti.

Referitor la critica adusă de recurentă cu privire la denumirea societăţii de asigurare respectiv C., iar nu B. S.A. cum a fost consemnat în cuprinsul hotărârii atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta a fost o simplă eroare materială strecurată în cuprinsul sentinţei civile nr. 3261 din 10 iulie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal care se circumscrie disp. art. 442 C. proc. civ. iar nu o motivare contradictorie care să întemeieze motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Mai mult decât atât, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei

În ceea ce priveşte motivul de casare întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 7 "Casarea unei hotărâri se poate cerere atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat."

Autoritatea de lucru judecat a fost invocată de reclamantă în cadrul cererii de recurs, ca şi motiv de nelegalitate al sentinţei civile nr. 3261/1007.2018, prin raportare la cele statuate anterior de ÎCCJ prin decizia nr. 1864/11.10.20161, pronunţată în dosarul nr. x/2014, ce a căpătat caracter definitiv în faţa forului suprem şi prin care s-a statuat cu privire la penalităţile pe zi de întârziere ca urmare a executării tardive a dispoziţiilor cuprinse în respective hotărâre.

Înalta Curte, analizând sentinţa civilă anterior menţionată, constată că, în mod corect judecătorul de primă jurisdicţie a reţinut că nu există autoritate de lucru judecat privind suma de 240.685,96 RON calculată până la data de 06.03.2017, respectiv data depunerii cererii de plată, şi suma de 175.000 RON reprezentând despăgubiri (reparaţii) morale în temeiul disp. art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Se constată, aşadar, că, prin soluţia pronunţată în prezenta cauză - S.Civ. nr. 3261/1007.2018 de respingere a cererii de chemare în judecată de către Curtea de Apel Bucureşti - SCAF, prima instanţă nu a procedat la încălcarea autorităţii lucrului judecat a deciziei civile nr. 1864/11.10.20161 emisă de ÎCCJ câtă vreme, din considerentele sentinţei civile anterior amintite reiese faptul că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de executare nu se încadrează în categoria creanţelor născute din contractul de asigurare, lipsind temeiurile legale pentru a concluziona în sensul pretins de partea reclamantă, nefiind despăgubiri sau cheltuieli de judecată.

În realitate, penalităţile de întârziere sunt expresia unei răspunderi civile delictuale incumbând societăţii de asigurare ca urmare a nerespectării termenului de plată a despăgubirilor, găsindu-şi fundamentul în art. 36 din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobată de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor sub nr. x/2011 (norma în vigoare la data desfăşurării procedurii de despăgubire RCA).

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi primit.

Cel de-al treilea motiv de casare fundamentat pe disp . art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care prevede "casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive sunt incidente, în considerarea argumentelor ce succed.

Aşa cum s-a arătat în precedent, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că dobânda legală penalizatoare calculată după data deschiderii insolvenţei asigurătorului nu reprezintă o creanţă de asigurări, întrucât aceasta nu rezultă din cuprinsul contractului de asigurare. Societatea de asigurare datorează penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată acordate în dosarul soluţionat de ICCJ în mod definitiv, nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci, ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirii şi a culpei procesuale în demararea litigiului.

Totodată, a considerat că sumele pretinse de reclamantă nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, pârâtul neavând obligaţia de a plăti dobânda legală penalizatoare din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

Înalta Curte va valida raţionamentul logico-juridic care a stat la baza soluţiei pronunţate de către instanţa de fond, deoarece relevă o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în domeniul soluţionării cererilor de despăgubire adresate Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

În esenţă, recurenta-reclamantă a criticat hotărârea de fond pentru greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (1) lit. b) III din Legea nr. 213/2015, afirmând că prima instanţă a aplicat în mod nelegal normele de drept material în contextul în care din actele dosarului reiese că penalităţile de întârziere la care a fost obligată societatea de asigurări provin dintr-o creanţă de asigurări.

Instanţa de control judiciar reţine că nu sunt întemeiate criticile formulate de recurenta-reclamantă şi le va răspunde prin argumente comune, în raport de finalitatea concretă a acestora.

Potrivit dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015, "Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurenţa sumelor pe care le-a plătit din disponibilităţile sale. Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b)din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale. În condiţiile alin. (1) şi (2), Fondul este îndreptăţit să înregistreze şi să recupereze, în cadrul procedurii falimentului societăţii de asigurare/reasigurare debitoare, toate sumele achitate creditorilor, pe măsura plăţilor efectuate, ca urmare a producerii riscurilor asigurate după momentul deschiderii procedurii falimentului."

Potrivit dispoziţiilor art. 25 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor: "(1) Conform prevederilor art. 266 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, creditorii de asigurări care au încasat indemnizaţiile/despăgubirile cuvenite de la Fond nu au dreptul să solicite încasarea creanţelor de asigurări în cadrul procedurii falimentului societăţii de asigurare debitoare decât pentru sumele care depăşesc plafonul de garantare prevăzut de lege.

(2) Toate despăgubirile/indemnizaţiile plătite din disponibilităţile Fondului, împreună cu dovada plăţii acestora, se înregistrează cu titlu de creanţe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat pe rolul instanţei judecătoreşti competente. Recuperarea creanţelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor şi/sau a drepturilor şi veniturilor societăţii de asigurare debitoare, în condiţiile Legii nr. 213/2015, ale Legii nr. 85/2014 şi ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare. Creanţele Fondului reprezintă creanţe de asigurări conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 şi se achită cu prioritate faţă de alte creanţe, imediat după achitarea sumelor prevăzute la art. 161 pct. 1 din Legea nr. 85/2014. Reprezintă creanţe de asigurări ale Fondului şi sumele avansate de acesta prestatorilor de servicii pentru instrumentarea şi lichidarea dosarelor de daună, conform art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

(3) Fondul este îndreptăţit să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, orice sume achitate creditorilor de asigurări, precum şi orice dobânzi şi/sau cheltuieli efectuate din disponibilităţile Fondului cu titlu de creanţe de asigurări, conform art. 18 din Legea nr. 213/2015."

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 25 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări plătiţi, şi nu asiguratorilor în faliment, toate despăgubirile/indemnizaţiile plătite de FGA în cadrul procedurii administrative de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015 înregistrându-se cu titlu de creanţe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat împotriva asigurătorului falit, în cazul de faţă C.. Recuperarea creanţelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor şi/sau drepturilor şi veniturilor societăţii de asigurare debitoare, potrivit dispoziţiilor legale incidente.

Prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite." Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, asigurătorul poate datora penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată solicitate nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirii şi în demararea litigiului. Prin urmare, sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere şi de cheltuieli de judecată reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului.

Referitor la stabilirea noţiunii legale de despăgubiri, prevăzuta de Ordinul CSA nr. 14/2011, normele CSA/ASF, reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, respectiv penalităţi, şi cheltuieli de judecata a căror cauză este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborat cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Potrivit art. 36 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, "(6) În situaţia în care dosarul de daună conţine toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire şi cuantificării daunei, despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la completarea dosarului, dar nu mai târziu de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat", iar potrivit art. 37, "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere."

Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului

Rezultă, aşadar, că penalităţile de întârziere, asa cum au fost ele stabilite prin decizia civilă nr. 1864/11.10.2016 sunt datorate recurentei pentru neexecutarea culpabilă, cu întârziere, a dispoziţiilor instanţei stabilite prin hotărârea amintită iar nu ca urmare a nerespectării prevederilor unui contract de asigurare.

Pe cale de consecinţă, penalităţile de întârziere nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 3261 din 10 iulie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04 martie 2021.