Insurance Guaranty Fund's authority to unilaterally cap vehicle damage compensation via internal estimates despite statutory obligation to pay per market rates

Şedinţa publică din data de 04 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII- a de contencios administrativ şi fiscal reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea deciziei nr. 11462/2017 emisă de pârât, şi obligarea acestuia la plata sumei de 9155,28 RON reprezentând contravaloarea autoturismului său avariat urmare a accidentului de la data de 23.06.2015, în calitate de asigurat al societăţii de B. S.A., societate aflată în faliment.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1875 din 18 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, şi anulată decizia nr. 11462/2017, cu obligarea la plata către reclamant a sumei de 9155,28 RON cu titlu de despăgubiri.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile sentinţei nr. 1875 din 18 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a formulat cerere de recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea sentinţei civile atacate, cu reţinerea cauzei spre soluţionare şi respingerea pe fond a acţiunii. Totodată, a solicitat obligarea reclamantului la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu soluţionarea prezentei cauze.

În esenţă, în motivarea cererii de recurs a arătat că prin actul administrativ individual - Decizia nr. 11462/21.11.2017, Fondul de garantare a asiguraţilor a soluţionat cererea de plată depusă de A. la FGA, înregistrată cu nr. de ordine 86848/24.11.2016, act juridic care a dat naştere raporturilor de drept administrativ între persoana juridică solicitantă şi Fond şi prin care s-a solicitat plata din disponibilităţile Fondului cu suma reprezentând contravaloarea reparaţiei autovehiculului avariat urmare a accidentului din 23.06.2015.

A susţinut că sentinţa civilă nr. 1875/18.04.2018 nu cuprinde motive pe care se întemeiază şi este pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incidente cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 ("Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. Când hotărirea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauze') şi pct. 8 ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material") din C. proc. civ.

Situaţia premisă pentru exercitarea atribuţiilor stabilite prin Legea nr. 213/2015 în sarcina Fondului de garantare a asiguraţilor este falimentul unei societăţi de asigurare.

A susţinut că Fondul de garantare a asiguraţilor nu preia ope legis obligaţiile unui asigurător în faliment, nu este succesorul în drepturi şi obligaţii al unui asigurător în faliment, în acest caz B. S.A.

FGA nu execută contractele de asigurare încheiate de asigurătorul faţă de care se deschide procedura de faliment şi nu preia riscul executării contractelor de asigurare.

Persoanele interesate să primească despăgubiri rezultate din contractele de asigurare încheiate de asigurătorul falit au vocaţia de a solicita realizarea dreptului de creanţă pretins în procedura specială a cererii de plată reglementată de Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor şi Norma ASF nr. 16/2015.

În baza dispoziţiilor art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea specială nr. 213/2015, Fondul stabileşte: dacă petentul are calitatea de creditor de asigurare, dacă suma de bani solicitată de petent reprezintă creanţă de asigurare şi care este cuantumul care se justifică a fi acordat la plată din disponibilităţile FGA, întrucât Fondul de garantare a asiguraţilor nu preia de la asigurătorul în faliment o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.

Această concluzie decurge din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare încheiate de asigurătorul falit, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraţilor şi creditorii de asigurări.

Prin urmare, nu s-ar putea susţine că FGA trebuie să se limiteze la plata sumelor ce reies din documentele depuse de petenţi, fără să aibă posibilitatea de a cenzura şi de a analiza distinct fiecare dosar în parte. Ţinând cont că despăgubirea are doar caracter reparator, iar nu de îmbogăţire fără justă cauză, FGA nu este ţinut de preţurile practicate de anumite unităţi service reparatoare, această situaţie fiind aplicabilă doar asigurătorilor care sunt autorizaţi şi sunt liberi să dispună de resursele proprii potrivit propriilor politici.

Dacă ar fi primită motivarea dată de prima instanţă în sensul că Fondul de garantare a asiguraţilor trebuie să achite integral contravaloarea reparaţiilor auto aşa cum sunt arătate prin devizul întocmit de o unitate service, adică FGA trebuie să deconteze automat şi integral valoarea manoperei şi sau reparaţiilor auto.

A contestat punctul de vedere al primei instanţe care a considerat că reclamantul a făcut dovada întinderii prejudiciului pe care îl pretinde a fi reparat de FGA prin depunerea la dosarul instanţei a unui deziv de reparaţii emis de către o unitate service reparatoare, iar acest cuantum nu este supus verificării, analizei şi, respectiv, cenzurii Comisiei speciale constituită în cadrul Fondului de garantare a asiguraţilor.

Pe de altă parte, astfel cum rezultă din interpretarea literară şi sistematică a prevederilor art. 2 alin. (1) şi (3) din Legea specială nr. 213/2015, "Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenfei unui asigurător", FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR garantând "plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, (...) în cazul falimentului unui asigurător (...) ".

Or, unul dintre principiile de interpretare a legii impune ca, în cadrul unei legi de specială aplicaţiune, termenii trebuie interpretaţi restrictiv, strict la obiectul şi la sensul lor juridic şi lingvistic, iar nu extensiv, modalitate specifică interpretării prin analogie a legii generale.

Conform disp. Art. 51 alin. (1), (3), (4) din Norma ASF nr. 23/2014, pentru determinarea cuantumului despăgubirii, F.G.A. a întocmit devizul estimativ de reparaţie in sistemul de specialitate Audatex pentru acordarea despăgubirii in "sistem regie proprie", prin raportare la prevederile legale in domeniu, mai sus menţionate, din care rezulta ca valoarea despăgubirii care poate fi acordata este de 6131 RON.

FGA nu a fixat preturi si nici tarife minimale ori maximale, ci a analizat cererea petentului in baza evaluării asigurătorului făcuta conform sistemului de preturi Audatex, aceasta fiind o platforma electronica de specialitate in evaluarea daunelor auto acceptata de către toţi asigurătorii si de către unităţile service, si care furnizează tuturor pârtilor implicate in procesul de prelucrare a daunelor auto o baza de date uniforma, la dosarul de dauna nefiind depus niciun deviz estimativ si nici dovada efectuării reparaţiilor si, nici nu s-au solicitat desagubiri intr-un cuantum anume prin cererea de plata.

4. Întâmpinarea formulată în cauză

Prin întâmpinarea formulată în cauză şi depusă la dosar la data de 12.11.2018, reclamantul A. a invocat, pe cale de excepţie, tardivitatea şi decăderea din dreptul de exercitare a căii de atac precum şi excepţia autorităţii de lucru judecat, iar pe fond, a solicitat reespingerea cererii de recurs ca nefondate, cu menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile recurate.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, Înalta Curte reţine, prin raportare la motivarea expusă de intimat în susţinerea acesteia, că sentinţa civilă de la fondul cauzei are de la momentul pronunţării o autoritate de lucru judecat provizorie.

În acest context, deşi hotărârea care nu este definitivă beneficiază de puterea de lucru judecat încă de la pronunţare, dar acest lucru nu împiedică, contrar argumentelor expuse de intimat, formularea căilor de atac prevăzute de lege.

Analizând criticile formulate de recurent, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nu sunt fondate, având în vedere că instanţa de primă jurisdicţie a pronunţat o hotărâre cu respectarea prevederilor art. 425 din C. proc. civ., hotărârea atacată cuprinzând motivele care au stat la baza adoptării acesteia, nefiind motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei. De altfel, Înalta Curte constată că recurentul a indicat formal acest motiv de casare nefiind invocate acele argumente care să susţină motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiile pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

Instanţa de control judiciar constată că nu pot fi primite nici criticile care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/24.11.2016, petentul A. a solicitat să fie despăgubit cu suma reprezentând contravaloarea reparaţiei autovehicolului avariat urmare a accidentului de circulaţie de la data de 23.06.2015, fără a cuantifica respectivele sume.

Prin Decizia nr. 11462/21.11.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor (F.G.A.), contestată în cauză s-a retinut că petentul A. nu are calitatea de persoană păgubită, îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare civilă, nefiind întrunite condiţiile privind răspunderea civilă prin nedovedirea vinovăţiei celui căruia i se impută fapta ilicită precum şi a existenţei relaţiei cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciul care se solicită a fi reparat, context în care solicitarea formulată de către reclamant a fost respinsă în totalitate. Urmare avizării de către F.G.A., a fost constituit dosarul de daună nr. x, dosar FGA x.

Împotriva deciziei menţionate, reclamantul a formulat contestaţie, criticând soluţia privind respingerea cererii de plată, contestaţie care a fost admisă de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Ulterior, nemulţumit de soluţia primei instanţe, a declarat recurs pârâtul invocând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi (2), art. 4 alin. (1) lit. D), art. 11, art. 13 alin. (3) ţi 4 din Legea nr. 213/2015 şi art. art. 51 alin. (3) din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Potrivit dispoziţiilor art. 51 alin. (3) din Norma A.S.F. nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule: " (3) Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparaţiilor părţilor componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum şi cele de demontare şi montare aferente reparaţiilor şi înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la preţurile practicate de unităţile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum şi cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53".

Înalta Curte are în vedere că aceste dispoziţii trebuie coroborate cu prevederile art. 53 care statuează că "Se acordă despăgubiri şi pentru:

1. acoperirea cheltuielilor făcute în vederea limitării pagubelor, dacă au fost necesare ca urmare a accidentului şi dacă sunt probate cu documente justificative;

2. în cazul vehiculelor avariate care nu se mai pot deplasa prin forţa proprie:

a) acoperirea cheltuielilor de transport al vehiculului la unitatea de specialitate din România cea mai apropiată de locul accidentului care poate face reparaţia sau la locul cel mai apropiat de adăpostire a vehiculului;

b) cheltuielile de transport până la localitatea de domiciliu al persoanelor care au efectuat voiajul în vehiculul avariat, fără a se putea depăşi tariful prevăzut pentru transportul cu avionul - clasa economic;

c) cheltuielile de transport al mărfurilor aflate în vehicul, inclusiv în remorca/semiremorca tractată de acesta, până la destinaţie;

d) cheltuielile prevăzute la lit. a)-c) trebuie probate cu documente justificative."

Interpretând logic şi sistematic aceste dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că autoritatea pârâtă are obligaţia de a garanta cuantumul despăgubirii ce rezultă din documentele justificative şi din evaluarea stabilită pe baza sistemelor de specialitate pentru evaluarea vehiculelor înmatriculate permanent în România.

În speţă, în cadrul instrumentării dosarului de daună, din analiza documentelor, s-a concluzionat faptul că culpa în producerea evenimentului o are conducătorul autoturismului cu nr. de înmatriculare x, context în care petentul A. nu are calitatea de persoană păgubită, care ar fi îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă, nefiind întrunite atât condiţiile privind răspunderea civilă, şi nici dovedită vinovăţia celui căruia i se impută fapta ilicită şi existenţa relaţiei cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciul care se solicită a fi reparat.

Înalta Curte reţine, în acord şi cu concluziile primei instanţe, că relevante în speţă sunt dispoziţiile Legii nr. 136/1995 (actualizată) privind asigurările şi reasigurările în România, unde la art. 49 se prevede că asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, în conformitate cu:

a)legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul şi cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislaţia respectiva şi cel prevăzut în contractul de asigurare.

Potrivit art. 40 din NORMA 23/2014:

(l) In cazul în care, pentru recuperarea pagubei materiale, persoana păgubită se adresează asigurătorului său de bunuri constatarea avariilor, soluţiile tehnologice adoptate, precum si modul de stabilire a cuantumului despăgubirilor, respectiv costul reparaţiilor părţilor componente sau ale pieselor avariate ori costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum si cele de demontare si montare aferente reparaţiilor si înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul sunt opozabile asigurătorului RCA al persoanei vinovate.

(2) In situaţia respectării prevederilor alin. (1), asigurătorul de bunuri al persoanei păgubite recuperează despăgubirea plătită de la asigurătorul RCA al persoanei vinovate, fără ca asigurătorul RCA să fie îndreptăţit să respingă o astfel de cerere.

Având în vedere aceste dispoziţii legale, în considerarea ansamblului probator administrat în cauză, instanţa de control judiciar constată că, în mod corect, prima instanţă a apreciat că actul administrativ contestat în cauză nu se poate bucura de stabilitate, fiind identificat un exces de putere a autorităţii administrative, motiv pentru care, în acord cu soluţia pronunţată la fond, se impune menţinerea sentinţei civile atacate, nefiind identificate motive de reformare a acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motivele de casare a sentinţei prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi (8) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 1875 din 18 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04 martie 2021.