Insurers' Guarantee Fund liability for CASCO repairs: obligation to pay documented service costs over statutory "fair market" tariffs in insolvent insurer cases

Şedinţa publică din data de 04 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal la data de 17.08.2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor anularea în parte a deciziei nr. 7503/12.07.2017, obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei de 984 RON cu titlu de diferenţă de despăgubire aferentă dosarului de daună x, pentru autovehiculul x şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată constând din taxă de timbru şi onorariu avocaţial.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2512 de la data 30.05.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis contestaţia formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, s-au anulat deciziile nr. 12671/2015, în integralitate, şi nr. 7503/12.07.2015, în parte, fiind obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 984 RON cu titlu de despăgubiri. Totodată, au fost menţinute restul dispoziţiilor deciziei nr. 7503/2017 în privinţa acordării despăgubirilor în sumă de 13.105,51 RON şi obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 703 RON cu titlu de cheltuieli de judecată(taxă timbru+onorariu avocat).

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2512 de la data 30.05.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea, ca nefondată, a contestaţiei formulată de reclamant împotriva Deciziei nr. 7503/12.07.2017, precum şi obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În esenţă, în motivare, recurenta a arătat că prima instanţă a pronunţat o soluţie cu aplicarea greşită a legii când a dispus anularea în parte a Deciziei nr. 7503/12.07.20l5 şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 984 RON cu titlu de despăgubiri si la plata sumei de 703 RON cu titlu de cheltuieli de judecata.

Fondul de garantare a asiguraţilor este constituit cu scop si destinaţie specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvenţă şi nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractului de asigurare de răspundere-civilă pentru accidente produse de vehicule.

A susţinut că FGA nu preia ope legis obligaţiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecinţele insolventei unui asigurător, funcţionează in baza dispoziţiilor legale, nu este succesorul in drepturi si obligaţii a vreunui asigurător, in acest caz, B. S.A. si nu datorează despăgubiri prin "efectul legii".

În susţinerea aceloraşi motive de casare a arătat FGA că nu plăteşte despăgubiri în baza răspunderii contractuale deoarece nu are niciun raport contractual cu creditorul de asigurare sens în care nu i se pot impune tarife si preturi ale pieselor practicate de diferite unităţi reparatoare.

Instanţa de la fond a confundat obligaţia de plata a Fondului de Garantare a Asiguraţilor, stabilită în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 si ale Normei 16/2015 a ASF, ca urmare a deschiderii procedurii de faliment a asigurătorului, cu obligaţia de plata a acestuia din urmă. Chiar şi aşa, pentru ca asigurătorul sa fie obligat sa plătească trebuie sa facă dovada prejudiciului, prejudiciu care consta in plata efectuata de asigurat către unitatea service sau o sentinţa prin care o instanţa l-a obligat pe acesta sa achite contravaloarea reparaţiilor, in cazul in care unitatea reparatoare nu are un contract de prestări servicii, caz in care intervine stipulaţia pentru altul.

Potrivit art. 12, alin. (2) din Legea 213/2015:

"... Instrumentarea dosarelor de daună se va face cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat şi a condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare".

A arătat că FGA este obligat la a analiza si a instrumenta dosarele de dauna conform condiţiilor impuse de textul de lege citat anterior cu menţiunea că instrumentarea dosarului de dauna s-a făcut întocmai conform condiţiilor de asigurare si nu in afara acestora, fiind avute în vedere înscrisurile depuse de petenta, respectiv Deviz nr. x efectuat de C. S.R.L. si factura nr. x/12.09.2016 din care rezulta ca valoarea estimata a reparaţiilor necesare autoturismului avariat sunt in cuantum de 13.105,51 RON (inclusiv TVA).

A susţinut că Fondul de Garantare al Asiguraţilor se raportează la preturile unităţilor service de reprezentanta pentru autoturismele avariate, pentru a evita discrepante intre sumele solicitate de creditori de asigurări pentru servicii similare si pentru a asigura respectarea principiului echităţii in ceea ce priveşte soluţionarea cererilor de plata formulate de aceştia. În acest sens, se considera un preţ, serios cel practicat de unităţile service de reprezentanta.

Precizează că tariful de manoperă practicat de unităţile de specialitate/reprezentanţe pentru marca x este de 80,00 RON (fără TVA), între valoarea prestaţiei executate şi preţul plătit trebuind să existe un echilibru, pentru cazuri similare, şi consideră că preţul achitat în cauză de 120lei/ora tarif manoperă este excesiv.

Creanţele de asigurări se acoperă de FGA în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii ale acestuia, obligaţia fiind născuta din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul.

Tocmai caracterul independent si statutul juridic de autoritate distinctă, ale FGA conferă FGA-ului, legitimitate procesuala activa in dosarul de faliment al asigurătorului să solicite acoperirea, din averea societăţii de asigurare debitoare, a creanţelor pe care le-a plătit creditorilor de asigurări, in urma parcurgerii procedurii administrative necontencioase prevăzuta de Legea nr. 213/2015 si a Normei 16/2015 a ASF, procedura obligatorie şi nu opţională.

Totodată, trebuie avut în vedere faptul că despăgubirea ce se poate plăti asiguratului nu poate depăşi cuantumul pagubei suferite, întrucât despăgubirea are doar caracter reparator, şi nu este menită a aduce o îmbogăţire fără justă cauză asiguratului.

La analizarea cererilor de plată formulate de creditorii de asigurare, FGA se raportează la normele aplicabile în materie, la condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă, ţinând seama că FGA nu este un asigurător, nu se comportă asemeni unui asigurător şi nu îi incumbă obligaţiile unui asigurător ce este ţinut de dispoziţiile unui contract de asigurare.

Faţă de faptul că răspunderea contractuală este a asigurătorului D. S.A., în faliment, obligaţia de plată a FGA născându-se ca urmare a cererii de plată făcută de reclamant şi are ca izvor de obligaţii Legea nr. 213/2015, iar nu răspunderea contractuală prevăzută de art. 1350 şi urm. C. civ. raportat şi la analiza şi instrumentarea dosarului de daună şi la scopul pentru care a fost constituit FGA,subscrisa a analizat foarte bine valoarea prejudiciului, astfel încât apreciem că nu ne pot fi impuse sume prelinse într-un cuantum nejustificat de petenţi.

FGA nu plăteşte "pur si simplu" suma solicitată de creditorul de asigurare. Potrivit prevederilor legale FGA are obligaţia de a stabili cuantumul despăgubirilor, dacă creanţa este certă, lichidă şi exigibilă, dacă petentul este creditor de asigurare, dacă suma solicitată este creanţă de asigurare ş.a.m.d., toate aceste aspecte a căror verificare se realizează fiind consecinţa faptului că Fondul plăteşte din surse proprii, iar nu din sursele asigurătorului în faliment.

Totodată, Fondul de garantare a asiguraţilor nu preia de la asigurătorul în faliment o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, iar acest aspect coroborat cu faptul că FGA nu este parte în contractul de asigurare încheiat între asigurat şi asigurătorul în faliment şi nu executăm acest contract, are drept consecinţă nepreluarea riscului contractual în sarcina Fondului de garantare a asiguraţilor.

Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, Fondul de garantare a asiguraţilor beneficiază de o posibilitate de finanţare subsidiară în acele situaţii excepţionale în care nu poate plăti compensaţiile către creditorii de asigurare.

Raţiunea legiuitorului pentru includerea acestei prevederi o constituie şi faptul că depozitele şi plasamentele Fondului nu sunt garantate, asigurându-se prin acest articol o "plasă de siguranţă" pentru Fond însuşi.

Având în vedere că principalul scop al Fondului este acela de garantare a creditorilor de asigurări, F.G.A. este obligat să acţioneze ca un profesionist, fiind în cunoştinţă de cauză în ceea ce priveşte riscurile diminuării nejustificate a resurselor sale financiare prin acordarea fără o analiză completă, temeinică şi pertinentă a cererilor depuse de petenţi.

Prin urmare, FGA nu este un asigurător şi nu preia ope legis obligaţiile vreunui asigurător în faliment ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, a faptului ca FGA este obligat sa se comporte ca un profesionist in ceea ce priveşte utilizarea resurselor financiare din care este constituit si a faptului ca, legiuitorul a obligat FGA sa analizeze si instrumenteze dosarele de dauna, pe cale de consecinţa a Asiguraţilor .

Ca arare, FGA a procedat in baza legii la analizarea si instrumentarea dosarului de dauna in cauza si acordat despăgubiri in baza unei atente analize astfel ca, între valoarea prestaţiei executate şi preţul plătit să existe un echilibru, pe cazuri similare şi având în vedere preţurile agreate de reprezentanţele mărcilor autovehiculelor, solicităm instanţei de recurs in baza disp. art. 488, alin. (1), pct. 6) şi 8) C. proc. civ. prin raportare la art. 497 si art. 20, alin. (3) prima teza din L 554/2004. 4. Apărările formulate în recurs

Prin întâmpinarea formulată, intimata reclamantă A. a solicitat respingerea cererii de recurs formulate împotriva sentinţei civile de la fond cu nr. 2512/30.05.2018 de pârâtului F.G.A, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată constând din onorariul avocaţial.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de drept şi de fapt relevante

La data de 11.07.2016, a avut loc un accident rutier din vina conducătorului auto E., care conducând autoturismul cu număr de înmatriculare x, asigurat la momentul evenimentului rutier cu poliţa de asigurare CASCO AAA nr. x/08.12.2015, emisa de D. S.A., nu a păstrat o distanta regulamentara fata de vehiculul din fata sa si a cauzat avarierea autovehiculului cu număr de înmatriculare x aparţinând petentei.

În cadrul instrumentării dosarului de daună, din analizarea documentaţiei aferente, s-a concluzionat faptul ca din despăgubirea solicitată, suma în cuantum de 984 RON, reprezentând diferenţa tarif/ora manopera, nu poate fi acordată.

Împotriva Deciziei nr. 7503/12.07.2017 emisa de FGA, petenta a formulat Contestaţie prin care a solicitat, anularea in parte a deciziei si pe cale de consecinţa obligarea paratei la plata sumei de 984 RON, cu titlu de diferenţa de despăgubire aferenta, motivat de faptul ca costul reparaţiilor la autoturismul avariat a fost stabilit pe baza documentelor eliberate de către unitatea de specialitate C. S.R.L. prin deviz nr. x/29.08.2016 si factura nr. x/12.09.2016.

Prin sentinţa 2512 de la data 30.05.2018, s-a admis contestaţia formulată de reclamanta A. şi s-au anulat deciziile nr. 12671/2015, în integralitate, şi nr. 7503/12.07.2015, în parte, fiind obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 984 RON cu titlu de despăgubiri. Totodată, au fost menţinute restul dispoziţiilor deciziei nr. 7503/2017 în privinţa acordării despăgubirilor în sumă de 13.105,51 RON şi obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 703 RON cu titlu de cheltuieli de judecată(taxă timbru+onorariu avocat).

Analizând criticile formulate de recurent, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nu sunt fondate, având în vedere că instanţa de primă jurisdicţie a pronunţat o hotărâre cu respectarea prevederilor art. 425 din C. proc. civ., hotărârea atacată cuprinzând motivele care au stat la baza adoptării acesteia, nefiind motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei. De altfel, Înalta Curte constată că recurentul a indicat formal acest motiv de casare nefiind invocate acele argumente care să susţină motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiile pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

Prin criticile formulate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile legale incidente în cauză, respectiv dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Normei ASF nr. 16/2015, având în vedere faptul că, raportat la scopul constituirii si funcţionării Fondului, respectiv acela de garantare a creditorilor de asigurări în cazul falimentului unui asigurător, este obligat să procedeze la circumstantierea dosarelor de daună, acordând doar suma constituită în dauna efectiv suferită. Consideră că raţiunea introducerii în textul de lege a obligativităţii instrumentării distincte, proprii, a dosarelor de daună de către FGA, potrivit prevederilor art. 13 alin. (3) din Legea 213/2015 şi art. 21 alin. (2) din Norma 16/2015, fără a fi ţinut de analiza dosarelor de daună de preţurile practicate de anumite unităţi reparatoare, îi permite să se raporteaze la preţurile unităţilor service de reprezentanţă pentru autoturismele avariate, pentru a evita discrepanţe între sumele solicitate de creditorii de asigurări pentru servicii similare şi pentru a asigura respectarea principiului echităţii în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor de plată formulate de aceştia.

Înalta Curte împărtăşeşte statuările primei instanţe, în sensul că interpretarea logică şi sistematică a dispoziţiilor 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, respectiv a dispoziţiilor art. 51 alin. (3), (6) şi (7) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, impune concluzia potrivit căreia autoritatea pârâtă garantează cuantumul despăgubirii ce rezultă din documentele justificative eliberate de unitatea de specialitate care a efectuat reparaţiile necesare, aşa fiind, demersul acestuia de a reduce cuantumul despăgubirii la un plafon pe care îl apreciază serios, rezonabil, în virtutea principiului echităţii nu poate fi validat, chiar dacă s-ar avea în vedere un criteriu obiectiv, şi anume preţurile practicate de unităţile service de reprezentanţă, întrucât nu este întemeiat pe nicio normă legală.

De asemenea, susţinerea în sensul că FGA nu poate plăti pur si simplu sumele eventual stabilite de asigurătorul în faliment cu titlu de despăgubiri, ci este obligat să facă propria evaluare şi să acţioneze diligent cu sumele care îi stau la dispoziţie, respectând principiul echităţii si rezonabilitatii sau că nu poate agrea preturile practicate de unităţile de specialitate dacă observă o discrepanţă majoră între preturile sau tarifele practicate de acestea, se bazează pe exercitarea dreptului de apreciere cu depăşirea marjei de apreciere care îi revine în operaţiunea de stabilire a cuantumului pagubei, reglementat de art. 51 alin. (3), (6) şi (7) din Norma ASF nr. 23/2014.

Instanţa de control judiciar apreciază că, în lipsa unor repere legale, obiective care să fundamenteze operaţiunea de diminuare a costului reparaţiilor faţă de cel rezultat din documentul justificativ eliberat de unitatea de specialitate, prima instanţă a conchis în mod corect că nu poate cenzura actul administrativ sub aspectul legalităţii dar nici sub aspectul oportunităţii admiterii în parte a cererii de despăgubire.

În concret, analiza comparativă efectuată de recurentul-pârât între preţurile practicate de unitatea service C. S.R.L. şi cel al reprezentanţei x, care în opinia recurentului-pârât a evidenţiat o discrepanţă considerabilă în ce priveşte tariful aferent manoperei lucrărilor de reparaţie, având ca rezultat diferenţa de 984 RON, respinsă astfel la plată, excede limitelor obligaţiei de diligenţă ce-i revin Fondului în aplicarea dispoziţiilor art. 51 alin. (3), (6) şi (7) din Norma ASF nr. 23/2014.

Aşa cum a susţinut şi instanţa de fond, recurentul - pârât nu a probat susţinerile referitoare la faptul că preţul achitat în cauză de 120lei/ora tarif manoperă este excesiv în raport cu preţul manoperei la reprezentanţele x.

Înalta Curte reţine că din adresa comunicată de F. S.R.L., singura unitate de reprezentanţă de marcă x aflată pe raza judeţului Timiş, rezultă că începând cu data de 01.09.2016, tarifele de manoperă sunt la nivelul a 150/oră.

Raportat la cele reţinute, Înalta Curte apreciază că sunt neconcludente argumentele recurentului-pârât, în sensul că nu este un asigurător şi nu preia ope legis obligaţiile vreunui asigurător în faliment, respectiv că este obligat să se comporte ca un profesionist în ceea ce priveşte utilizarea resurselor financiare din care Fondul este constituit şi, ca atare, este obligat să facă propria analiză şi propria instrumentare a dosarelor de daună, întrucât analiza efectuată nu are la bază criterii legale, obiective, care să îl îndreptăţească să ignore costul reparaţiilor, aşa cum a fost stabilit pe baza documentului eliberat de unitatea specializată de service, act care trebuia avut în vedere la stabilirea cuantumului pagubei, în temeiul art. 51 alin. (7) din Norma ASF nr. 23/2014.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.

Faţă de dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cu care:

"Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", Înalta Curte reţine caracterul întemeiat al cererii formulate de intimata-reclamantă, urmând a o încuviinţa, conform dovezii depuse de acesta la dosar, respectiv factura privind onorariul de avocat în cuantum de 1000 RON- fila 39dosar.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat şi va obliga recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă a sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 2512 din 30 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei de 1000 RON către intimata - reclamantă A., reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04 martie 2021.