Guarantee Fund appeal dismissed; annulled time-bar rejections and EUR 25,000 moral damages upheld.

Şedinţa publică din data de 04 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. de dosar x/2017, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 6555/16.06.2017, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună admiterea contestaţiei, anularea Deciziei nr. 6555/16.06.2017 ca fiind nelegala si netemeinica si pe cale de consecinţa obligarea paratei la plata daunelor morale in cuantum de 25.000 EURO.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 5003 din 19 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au fost admise acţiunile conexate formulate de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anulate decizia nr. 6554/16.06.2017 şi decizia nr. 6555/16.06.2017, emise de pârât şi obligat acesta din urmă să plătească fiecărui reclamant câte 25.000 euro.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 5003 din 19 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a formulat cerere de recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea sentinţei civile atacate şi rejudecarea litigiuluii în fond.

În esenţă, în motivarea cererii de recurs a arătat că incident speţei este motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 4 când instanţa de fond a săvârşit un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, in speţa FGA, contestând puterea legiuită altor texte de lege, in speţa Legea nr. 213/2015 care este o lege speciala şi instanţa de fond s-a pronunţat pe cale de dispoziţii generale.

A arătat că instanţa a săvârşit un "exces de putere" când a pronunţat o hotărâre judecătorească fără nicio competenţă în acea problemă, fie chiar şi numai când ea săvârşeşte orice alt act de procedură în afara prerogativelor recunoscute instanţelor prin lege.

Într-o încercare de definire a sintagmei "depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti", s-a considerat că aceasta semnifică intruziunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii autorităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească.

A mai precizat "excesul de putere" derivă din trecerea abuzivă a "barierelor" între funcţiile ce revin autorităţilor publice, partajate la nivelul sistemului etatic, şi el este un exces faţă de limitele fixate prin norme constituţionale; "necompetenţa" derivă din încălcarea sau ignorarea atribuţiilor de jurisdicţie ce revin diferitelor categorii de instanţe, astfel cum aceste atribuţii au fost stabilite prin normele de procedură, în interiorul sistemului instanţelor judecătoreşti. "Excesul de putere" semnifică un conflict de atribuţii între instanţe şi alte autorităţi, iar "necompetenţa" un conflict de atribuţii între instanţele judecătoreşti. Astfel spus, "excesul de putere" constă în încălcarea de către judecători a principiului separaţiei puterilor în stat, în imixtiunea lor în atribuţiile puterii legislative sau executive.

Instanţa de fond a analizat cererea de chemare in judecata observând in mod vădit ca FGA a emis deciziile fara a analiza fondul cererilor de plata formulate in baza Legii nr. 213/2015 ci, a respins cererile de plata ca fiind tardiv formulate.

Or, în aceasta situaţie, raportat la dispoziţiile Legii nr. 213/2015 instanţa de fond nu putea sa dispună obligarea FGA la plata sumelor de bani solititate de reclamantii-intimati prin cererea de plata adresata FGA ci, constatând ca cererile de plata sunt formulate in termen atunci instanţa de fond era obligata, in urma anularii deciziilor contestate sa dispună obligarea FGA la analizarea acestor cereri instanţa de fond substituindu-se Comisiei Speciale din cadrul FGA, singura care are atribuţia legala de a analiza aceste cereri de plata.

În aceste condiţii, faţă de dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, întrucât nu se poate deroga de la procedura specială reglementată de legislaţia în materie (art. 14 din L. 213/2015, art. 13 din Norma nr. 16/2015 a ASF), prin formularea unei cereri ce tinde la recuperarea creanţei de la subscrisa FGA, printr-o cerere adresată direct instanţei de judecată, ar avea drept consecinţă eludarea procedurii speciale, astfel ca, cererea de chemare in judecată ar fi fost inadmisibilă.

Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca schema de garantare în domeniul asigurărilor are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolventei unui asigurător, dar aceeaşi lege organică, precum şi Norma ASF nr. 16/31.08.2015 stabilesc proceduri diferite şi distincte, cu caracter necontencios, pentru creanţele de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare.

În susţinerea motivelor de casare art. 488, alin. (1), pct. 6 şi 8 C. proc. civ. a arătat recurentul Fondul de Garantare a Asiguraţilor că prim instanţă a recunoscut că sentinţa penala ramane definitiva la data pronunţării dar acestei îi sunt aplicabile dispoziţiile legii civile, sens în care a făcut o greşita aplicare a dispoziţiilor legale.

Astfel, potrivit art. 552 C. proc. pen. rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de apel şi a hotărârii pronunţate în calea de atac a contestaţiei rămân definitive la data pronunţării, atunci" când apelul şi, respectiv, contestaţia au fost admise şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel sau a organului judiciar competent să soluţioneze contestaţia.

4. Întâmpinarea formulată în cauză

Prin întâmpinarea formulată în cauză şi depusă la dosar la data de 17.18.2018, reclamanţii A. şi B. au solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefondată.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este nefondat, pentru următoarele considerente:

Pe fondul recursului, în ceea ce priveşte motivul de casare invocat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. de recurentul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, reţine instanţa de control judiciar că aceste critici sunt nefondate prin prisma faptului că dispoziţiile art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, consacră caracterul de plină jurisdicţie a contenciosului administrativ, conferind posibilitatea instanţei de contencios să reformeze total decizia administrativă, iar această situaţie poate avea loc doar în măsura în care eventuala obligare a pârâtului la reevaluarea situaţiei ar prezenta caracter exclusiv formal, lipsind litigiul de finalitatea sa firească.

Având în vedere faptul că titulul de creanţă în temeiul căruia a fost formulată cererea de plată de către reclamanţi era reprezentant de o hotărâre penală definitivă, soluţia propusă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor de admitere a acţiunii cu trimiterea pentru soluţionare pe fond a cererii de plată ar fi reprezentat un formalism excesiv care ar fi condus, în mod clar, la tergiversarea cauzei.

Admiţând acţiunea şi obligând la plata sumelor de 25000 euro pentru fiecare reclamant, instanţa de primă jurisdicţie nu s-a subrogat autorităţii recurente, ci s-a pronunţat în limitele conferite de dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 care trasează coordonatele generale ale conţinutului hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţa de contencios administrativ, fără a trata în mod diferenţiat contenciosul obiectiv (de anulare) şi contenciosul subiectiv, caracterul de plină jurisdicţie al contenciosului administrativ subiectiv fiind consacrat de alin. (1) şi (2) ale acestui text de lege.

Astfel, în situaţia în care conduita nelegală a autorităţii produce o vătămare reclamantului, instanţa poate ordona măsuri pentru restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat, şi, în acest scop, poate să dea curs solicitării acestuia atunci când constată că sunt îndeplinite condiţiile legii, iar nu doar să oblige autoritatea să reevalueze cererea care i-a fost adresată.

O asemenea măsură se încadrează în soluţiile pe care instanţa de contencios administrativ este îndrituită să le pronunţe potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004 şi nu poate fi calificată drept o subrogare în atribuţiile autorităţii, prin urmare, o interpretare contrară, astfel cum susţine recurenta, este de natură să lipsească de efectivitate mecanismul contenciosului administrativ.

Rezultă aşadar că hotărârea atacată se încadrează perfect în normele legale mai sus examinate astfel că nici din această perspectivă nu se poate reţine nelegalitatea sentinţei pronunţate.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că, în cauză, criticile recurentei sunt nefondate, iar dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente speţei.

În ceea ce priveşte cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), Înalta Curte îl apreciază a fi nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată, iar Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

De asemenea, nici nemotivarea insuficientă nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată având în vedere că instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil.

Înalta Curte apreciază că în raport de criticile de nelegalitate formulate de recurentul - pârât, în cauză, nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Potrivit acestor dispoziţii, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de casare poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În speţă, acest motiv de casare nu este incident, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Astfel, prin cererile de plată înregistrate la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/28.09.2016 şi respectiv sub nr. x/28.09.2016, petenţii A. şi B. au solicitat să fie despăgubiţi fiecare cu suma de 25.000 euro, reprezentând sume strabilite în dosarul penal nr. x/2015

Prin Deciziile nr. 6555/16.06.2017 şi resperctiv nr. 6554/16.06.2017 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor (F.G.A.), contestate în cauză s-a retinut că petenţii A. şi B. că cererile de plată au fost tardiv formulate, cu depăşirea teremnului de 90 de zile prevăzut de lege.

Împotriva deciziei menţionate, reclamanţii au formulat contestaţie, criticând soluţia privind respingerea cererilor de plată, contestaţii care au fost conexate şi admise de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, cu obligarea pârâtului la anularea deciziilor şi la plata sumei de 25.000eur pentru fiecare reclamant .

Ulterior, nemulţumit de soluţia primei instanţe, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, invocând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 552 C. proc. pen., art. 385 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., art. 634 C. proc. civ., art. 632 C. proc. civ. şi art. 633 din acelaşi act normativ.

Înalta Curte, în raport de înscrisurile existente la dosarul cauzei, de susţinerile părţilor în motivare, apreciază, în acord şi cu soluţia primei instanţe, că respectiva cerere nu a fost depusă peste termenul de 90 de zile prevăzut de lege, prin raportare la data la care a fost pronunţată decizia în apel, prin care hotărârea instanţei de fond a fost modificată.

Astfel, raţionamentul juridic al pârâtului, care a fost expus în întâmpinarea de la dosarul de fond şi, ulterior, reluat prin cererea de recurs este unul nefondat, şi are la bază o interpretare greşită dată noţiunii de titlu de creanţă.

Prin urmare, analizând ampla dezbatere a noţiunii de sentinţă/decizie definitivă din cererea de recurs, prin raportare la titlul executoriu în temeiul căruia reclamanţii au formulat cererea de plată, Înalta Curte reţine faptul că deşi sentinţa penală este definitivă de la data pronunţării, în speţă, este vorba de punerea în executare a unor dispoziţii de drept civil incluse într-o hotărâre penală, dispoziţii care se supun normelor de drept civil referitoare la drepturile de creanţă şi modalitatea de atestare a lor.

În acest context, titlul de creanţă, care dă naştere dreptului invocat de reclamanţi şi în temeiul căruia au formulat cerererile de plată, este hotărârea penală în integralitatea ei, iar nu minuta sentinţei penale sau faptul pronunţării acesteia în şedinţă publică.

Concluzia Înaltei Curţi, în acord cu instanţa de fond, îşi are premisa în prevederile art. 633 C. proc. civ., din care reiese că hotărârea judecătorească este titlu executoriu iar nu minuta hotărârii respective, deoarece numai hotărârea poate fi executată silit.

Prin urmare, aşa cum corect susţine reclamanta, dreptul său de creanţă s-a născut la momentul redactării şi comunicării deciziei penale, întrucât doar de la acest moment s-a aflat în posesia unui titlu executoriu.

Din acest punct de vedere, este evident că termenul de 90 de zile prevăzut de lege în care trebuia formulată cererea de plată de către reclamanţi nu a fost depăşit câtă vreme aceştia au pus în executare hotărârea penală redactată în forma finală iar nu minuta emisă de instanţa de judecată la termenul la care s-a făcut pronunţarea.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motivele de casare a sentinţei prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 5003 din 19 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04 martie 2021.