Nullity of fiscal security measures issued by a court with expired delegation of competence

Şedinţa publică din data de 04 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 04.04.2018 pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a, contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş, a solicitat instanţei anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/6.03.2018 emisă de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş şi obligarea AJFP Maramureş la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 142 din 31 mai 2018, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., şi în consecinţă:

A anulat Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/06.03.2018 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile pronunţate de instanţa de fond, a declarat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj - Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş, prin care, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, schimbarea în tot a sentinţei civile nr. 142/31.05.2018 în sensul menţinerii Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/06.03.2018 şi respingerea cheltuielilor de judecată faţă de recurentă.

Prin calea de atac promovată, recurenta susţine că, în mod greşit, instanţa de judecată a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/06.03.2018, considerând că AJFP Maramureş a avut delegare de competenţă doar în vederea realizării inspecţiei fiscale şi nu era organul fiscal competent să adopte măsuri fiscale în ceea ce priveşte pe reclamantul în cauză pentru măsurile asigurătorii dispuse prin decizia contestată.

Mai mult, recurenta critică faptul că instanţa de fond a reţinut în mod eronat faptul că, "în speţă s-a probat şi vătămarea produsă prin nerespectarea prevederilor art. 9 din Codul de procedură fiscală", neoferindu-se reclamantei posibilitatea să îşi exprime punctul de vedere faţă de decizia de instituire a măsurilor asigurătorii.

Cu privire la situaţia de fapt, recurenta arată că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/06.03.2018 emisă de către AJFP Maramureş. Prin această decizie s-au instituit măsuri asigurătorii asupra activelor patrimoniale ale societăţii reclamante sub limita de 150% faţă de sumele constatate de organul de control. Valoarea măsurilor dispuse este de 7.139.341 RON, iar valoarea creanţei estimate este de 4.813.378 RON.

În fapt, în perioada 04.07.2017 - 06.02.2018 s-a desfăşurat o inspecţie fiscală la societatea reclamantă, în urma căreia organele de control au stabilit sume suplimentare de plată la bugetul de stat, reprezentând impozit pe profit, TVA în valoarea totală de 4.813.378 RON.

Cu privire la primul motiv de recurs, susţine recurenta că delegarea de competenţă s-a dispus în baza prevederilor art. 120 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală şi ale art. 2 alin. (2) din OPANAF nr. 767/2016 privind condiţiile de delegare a competenţei altui organ de inspecţie fiscală pentru efectuarea unei acţiuni de inspecţie fiscală, dispunându - se delegarea de competenţă în sarcina DGRFP Cluj Napoca - AJFP Maramureş.

Delegarea de competenţă a avut ca obiect inspecţia fiscală pentru perioada de verificare 01.01.2012-31.05.2017.

Potrivit OPANAF nr. 767/2016 privind condiţiile de delegare a competenţei altui organ de inspecţie fiscală pentru efectuarea unei acţiuni de inspecţie fiscală:

Delegarea de competenţă se poate acorda altui organ de inspecţie fiscală, pentru unul sau mai mulţi contribuabili/plătitori, pentru efectuarea unei acţiuni de inspecţie fiscală.

Delegarea de competenţă se acordă la solicitarea altui organ de inspecţie fiscală decât cel care deţine competenţa, prin excepţie delegarea de competenţă se poate dispune altui organ de inspecţie fiscală de către direcţia de specialitate din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală care coordonează metodologic activitatea de inspecţie fiscală sau de către direcţia generală regională a finanţelor publice pentru alt organ de inspecţie fiscală din aria de competenţă teritorială, după caz.

Organul de inspecţie fiscală care a primit delegarea de competenţă este responsabil pentru efectuarea tuturor activităţilor necesare pentru efectuarea acţiunii de inspecţie fiscală şi valorificarea actelor de control sau de emitere a actelor administrative fiscale, inclusiv întocmirea referatului cu propuneri de soluţionare a contestaţiei, după caz.

Or, delegarea de competenţă încetează la data îndeplinirii obiectului pentru care a fost acordat mandatul, în speţă efectuarea unei inspecţii fiscale, finalitatea acestuia fiind încheierea tuturor actelor administrativ fiscale şi luarea măsurilor ce se impun.

Astfel, susţine recurenta că, în speţa de faţă, finalitatea delegării de competenţă a avut loc la emiterea ultimelor acte administrative emise, respectiv decizia de impunere nr. x/06.03.2018 şi decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/06.03.2018, şi nu cum în mod greşit reţine instanţa de fond ca fiind încheiate la o lună distanţă.

Totodată, se arată că atât decizia de impunere nr. x, cât şi decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 3 au fost emise în ziua de 06.03.2018, iar înştiinţarea pentru discuţia finală şi audierea au fost stabilite pentru data de 06.02.2018 ora. 10, aceasta fiind luată la cunoştinţă de către contribuabil la data de 01.02.2018.

La data stabilită pentru discuţia finală şi audiere, contribuabilul s-a prezentat la sediul recurentei înregistrând punctul de vedere nr. 529/06.02.2018.

Faţă de cele de mai sus, recurenta consideră ca organele de inspecţie fiscală au procedat în mod corect şi legal, înştiinţând contribuabilul şi acordându-i posibilitatea să îşi exprime punctul de vedere faţă de controlul efectuat.

Recurenta susţine că, în temeiul art. 213 NCPF, organul de control a emis decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/06.03.2018, prin care s-au dispus măsuri asigurătorii privind pe S.C. A.. În ceea ce priveşte modalitatea de aducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii, organul de control a dispus aplicarea sechestrului asigurător asupra unor bunuri imobile aparţinând reclamantei.

Prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/06.03.2018, organele de inspecţie fiscală au motivat această măsură având în vedere faptul că contribuabilul în cauză datorează impozit pe profit suplimentar în sumă de 2.902.104 RON, TVA suplimentar în sumă de 1.911.274 RON, iar în balanţa la luna mai 2017 s-a constatat o datorie faţă de furnizori în sumă de 24.953.774 RON, o datorie faţă de asociaţi în sumă de 3.188.235 RON, iar creanţele firmei sunt aproape 50% din nivelul datoriilor faţă de furnizori, respectiv în sumă de 11.694.752 RON.

Astfel, luarea măsurilor asigurătorii s-a raportat la o anumită atitudine de rea-credinţă a debitorului, care încearcă să-şi sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanţa fiscală, prin imposibilitatea achitării datoriilor constatate.

Măsurile asigurătorii sunt reglementate în Capitolul VI, art. 213 NCPF. De asemenea, prin Ordinul A.N.A.F. s-a aprobat procedura de aplicare a măsurilor asigurătorii prevăzute de Codul de procedură fiscală. Măsurile asigurătorii dispuse se duc la îndeplinire în conformitate cu dispoziţiile referitoare la executare silită, de către organul de executare silită.

În conformitate cu dispoziţiile art. 213 alin. (3) NCPF, măsurile asigurătorii pot fi luate şi înainte de emiterea titlului de creanţă, în speţă fiind în situaţia estimării unei obligaţii fiscale de plată, obligaţie ce a fost stabilită de către organul de inspecţie fiscală prin decizia de impunere nr. x/06.03.2018.

La art. 9 NCPF este reglementat dreptul contribuabilului de a fi ascultat. Astfel, înaintea luării deciziei organul fiscal este obligat să asigure contribuabilului posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la faptele şi împrejurările relevante în luarea deciziei.

De la aceste prevederi sunt trei situaţii de excepţie în care organul fiscal nu are obligaţia menţionată. Una dintre aceste excepţii este situaţia în care urmează să se ia măsuri de executare silită.

În opinia recurentei pârâte, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii are natura juridică a unui act procedural de executare silită, luat în scopul conservării averii debitorului, împotriva căruia cel interesat poate face contestaţie.

Prin urmare, în speţă, suntem în situaţia prevăzută de art. 9 alin. (2) lit. d) NCPF. De altfel, trebuie reţinut faptul că reclamanta contestatoare avea dreptul ca în timpul acţiunii de control să formuleze orice apărare ar fi crezut de cuviinţă pentru stabilirea faptelor relevante care să fie avute în vedere de organul de control.

Potrivit art. 213 alin. (2) NCPF, "se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea".

Chiar dacă s-ar interpreta în sensul că ar exista o astfel de obligaţie, obligaţia de audiere, legiuitorul nu a stabilit o sancţiune care să atragă nulitatea actului întocmit fără îndeplinirea acestei obligaţii, iar o eventuală nulitate relativă a actului implică din partea persoanei interesate dovedirea producerii unei vătămări care nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin anularea actului întocmit cu nerespectarea acestor prevederi.

Din cuprinsul cererii formulate, reclamanta nu a probat că prin neaudierea sa de către organul fiscal i s-ar fi produs o vătămare care nu ar putea să fie înlăturată decât prin anularea actului.

Mai mult, reclamanta şi-a expus punctul de vedere cu privire la măsurile dispuse chiar prin contestaţia formulată în faţa instanţei, în cuprinsul căreia a invocat apărările de care înţelege să se folosească. În acest sens, indică practică judiciară a Curţii de Apel Timişoara.

De asemenea, recurenta a criticat şi acordarea cheltuielilor de judecată, apreciind că, în mod nelegal, instanţa de fond a obligat instituţia pârâtă să plătească reclamantei cheltuieli de judecata.

Sub un prim aspect, arată că recurenta pârâtă nu se află în culpă procesuală faţă de intimata-reclamantă, întrucât nu a făcut altceva decât să aplice dispoziţiile legale în materie privind speţa în cauză, motiv pentru care nu poate fi sancţionată procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

O altă condiţie care trebuie îndeplinită pentru a se acorda cheltuielile de judecată, este ca partea care le solicită să fi câştigat în mod irevocabil procesul, or, în situaţia de faţă nu este aceeaşi situaţie.

De asemenea, nici aspecte privind reaua credinţă, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu pot fi reţinute în sarcina sa.

În acest sens, în jurisprudenţa CEDO s-a statuat că partea care a câştigat procesul nu va obţine rambursarea unor cheltuieli, în temeiul art. 453 C. proc. civ., decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata reclamantă a invocat pe cale de excepţie nulitatea recursului pentru nemotivare.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta pârâtă a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare, precum şi a apărărilor pe fondul recursului invocate de către intimata reclamantă prin întâmpinare.

6. Alte aspecte procesuale

Excepţia nulităţii, invocată de către intimata reclamantă prin întâmpinare, a fost respinsă, ca nefondată, pentru motivele cuprinse în practicaua prezentei decizii.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/06.03.2018 emisă de către AJFP Maramureş. Prin această decizie s-au instituit măsuri asigurătorii asupra activelor patrimoniale ale societăţii reclamante sub limita de 150% faţă de sumele constatate de organul de control. Valoarea măsurilor dispuse este de 7.139.341 RON, iar valoarea creanţei estimate este de 4.813.378 RON.

În fapt, în perioada 04.07.2017 - 06.02.2018 s-a desfăşurat o inspecţie fiscală la societatea reclamantă, în urma căreia organele de control au stabilit sume suplimentare de plată la bugetul de stat, reprezentând impozit pe profit, TVA în valoarea totală de 4.813.378 RON, inspecţia prelungindu-se şi după această dată, ca urmare a furnizării unor date şi informaţii suplimentare, la solicitarea inspectorilor fiscali. Până la data primirii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, societăţii reclamante nu i s-au comunicat de către organul fiscal decizia de impunere/raportul de inspecţie fiscală.

La data de 29.03.2018, societatea reclamantă a primit prin fax, de la Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/6.03.2018. Concomitent, societăţii i-a fost comunicat şi procesul-verbal de sechestru pentru bunuri imobile nr. x/2 din 29.03.2018, întocmit în cadrul dosarului de executare silită nr. x/2018 al Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Cluj (Serviciul Colectare, Executare Silită Persoane Juridice), fiind evident faptul că s-a început deja executarea silită pentru bunurile în discuţie.

Cu privire la critica recurentei pârâte privind faptul că delegarea de competenţă s-a dispus, în mod legal, în baza prevederilor art. 120 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală şi ale art. 2 alin. (2) din OPANAF nr. 767/2016 privind condiţiile de delegare a competenţei altui organ de inspecţie fiscală pentru efectuarea unei acţiuni de inspecţie fiscală, finalitatea delegării de competenţă având loc, în opinia sa, la emiterea ultimelor acte administrative emise, respectiv decizia de impunere nr. x/06.03.2018 şi decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/06.03.2018, Înalta Curte o apreciază ca fiind nefondată.

Sub un prim aspect, instanţa de control reţine faptul că, deşi prin acţiunea formulată, reclamanta a invocat necompetenţa Administraţiei Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş, cu privire la aceste susţineri, în faţa instanţei de fond, recurenta - pârâta nu a formulat nicio apărare în cauză, astfel că, această critică nu poate fi primită, neputând fi exercitată omissso medio direct în faţa instanţei de recurs.

Referitor la aceeaşi critică, Înalta Curte, analizând înscrisul intitulat Dispunerea delegării de competenţă nr. A - RFC 1026/26.05.2017, constată că Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a delegat competenţa DGRFP Cluj Napoca - AJFP Maramureş pentru efectuarea unei inspecţii parţiale a societăţii reclamante. Acest aspect reiese şi din înscrisurile intitulate Ordin de Serviciu nr. F-MM 420/03.07.2017, precum şi Solicitarea delegării de competenţă, aflate la dosarul de recurs.

Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 767/2016 prevede:

"Art. 1. -

(1) Delegarea de competenţă se poate acorda altui organ de inspecţie fiscală, pentru unul sau mai mulţi contribuabili/plătitori, pentru efectuarea unei acţiuni de inspecţie fiscală.

(2) Prin sintagma acţiuni de inspecţie fiscală, utilizată în prezentul ordin, se înţeleg următoarele: control inopinat, control încrucişat, constatare la faţa locului, inspecţie fiscală generală sau parţială.

Art. 2. -

(1) Delegarea de competenţă se acordă la solicitarea altui organ de inspecţie fiscală decât cel care deţine competenţa, în condiţiile prevăzute de prezentul ordin.

(2) Prin excepţie de la alin. (1), delegarea de competenţă se poate dispune altui organ de inspecţie fiscală de către direcţia de specialitate din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală care coordonează metodologic activitatea de inspecţie fiscală sau de către direcţia generală regională a finanţelor publice pentru alt organ de inspecţie fiscală din aria de competenţă teritorială, după caz.

Art. 3. -

(1) Solicitarea scrisă a organului de inspecţie fiscală, pentru acordarea delegării de competenţă, se avizează de direcţia generală regională a finanţelor publice de care aparţine solicitantul.

(2) Avizul nu este necesar în cazul solicitării delegării de competenţă întocmite de organul de inspecţie fiscală din Direcţia generală de administrare a marilor contribuabili sau în cazul în care solicitarea delegării de competenţă este adresată către un organ de inspecţie fiscală din cadrul aceleiaşi direcţii generale regionale a finanţelor publice.

(3) Organul de inspecţie fiscală care deţine competenţa poate acorda delegarea de competenţă altui organ de inspecţie fiscală, cu avizul direcţiei generale regionale a finanţelor publice din care face parte, cu excepţia celor acordate de Direcţia generală de administrare a marilor contribuabili.

Art. 4. -

Delegarea de competenţă, dispusă de direcţia de specialitate din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală care coordonează metodologic activitatea de inspecţie fiscală sau de direcţia generală regională a finanţelor publice, se comunică în scris atât organului de inspecţie fiscală care deţine competenţa, cât şi celui care urmează să efectueze acţiunea de inspecţie fiscală.

Art. 5. -

Organul de inspecţie fiscală care a primit delegarea de competenţă este responsabil pentru efectuarea tuturor activităţilor necesare pentru efectuarea acţiunii de inspecţie fiscală şi valorificarea actelor de control sau de emitere a actelor administrative fiscale, inclusiv întocmirea referatului cu propuneri de soluţionare a contestaţiei, după caz.

Art. 6. -

Organul de inspecţie fiscală care deţine competenţa poate să refuze acordarea delegării de competenţă, comunicând solicitantului motivele care stau la baza refuzului.

Art. 7. -

Organul de inspecţie fiscală care a primit delegarea de competenţă este obligat să înştiinţeze contribuabilul asupra acestui fapt.

..."

Art. 120 alin. (2) din Codul de procedură fiscală prevede:

"(2) Competenţa de efectuare a inspecţiei fiscale de către organul fiscal central se poate delega altui organ fiscal central, în condiţiile stabilite prin ordin al preşedintelui A.N.A.F."

Analizând textele de lege invocate, precum şi formularul prin care se dispune delegarea de competenţă, Înalta Curte constată că tipurile de acţiuni pentru care se dispune delegarea de competenţă sunt: controlul inopinat, controlul încrucişat, constatarea la faţa locului, inspecţia fiscală generală sau parţială.

În niciuna dintre aceste situaţii nu se menţionează faptul că organul fiscal căruia i-a fost delegată competenţa pentru efectuarea unei de inspecţii fiscale ar avea posibilitatea să instituie măsuri asigurătorii, sens în care Înalta Curte urmează a respinge această critică adusă de recurenta pârâtă.

Tot cu privire la această critică adusă de recurentă hotărârii instanţei de fond, Înalta Curte reţine că prin Ordinul Preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 3648/2015 privind organizarea activităţii de administrare a marilor contribuabili s-a prevăzut că Direcţia generală de administrare a marilor contribuabili este cea care administrează un număr maxim de 1.500 de contribuabili, lista acestor contribuabili fiind aprobată prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi publicându-se pe pagina de internet a Ministerului Finanţelor Publice - portalul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

Reclamanta Diferit S.R.L se găseşte la poziţia 406 din Lista nominală a marilor contribuabili care vor fi administraţi de către Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili începând cu data de 1 ianuarie 2017 conform criteriilor de selecţie prevăzute de O.P.A.N.A.F. nr. 3609 din 15 decembrie 2016, listă afişată pe site-ul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi aprobată prin Ordinul Preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 3675/22.12.2016.

Pentru inspecţia fiscală, Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a acordat Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Maramureş o delegare de competenţă doar în vederea realizării inspecţiei fiscale parţiale, delegare care a expirat însă la data finalizării inspecţiei, respectiv 6.02.2018, şi nu a fost prelungită printr-un act care să fi fost adus la cunoştinţa reclamantei, recurenta pârâtă neproducând probe în sensul că s-ar fi prelungit delegarea de competenţă.

Astfel, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că la data emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, respectiv data de 6.03.2018, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş nu era organul fiscal competent să adopte măsuri fiscale în ceea ce o priveşte pe reclamantă, precum măsurile asiguratorii dispuse prin decizia contestată.

Prin urmare, având în vedere şi dispoziţiile art. 30 alin. (1) şi alin. (3) din Codul de procedură fiscală, devin aplicabile în speţă prevederile art. 49 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora actul administrativ fiscal este nul în situaţia în care este emis cu încălcarea prevederilor legale privind competenţa, astfel că, din această perspectivă, în mod corect instanţa de fond a dispus anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/6.03.2018.

Referitor la critica privind faptul că instanţa de fond a reţinut în mod eronat faptul că, "în speţă s-a probat şi vătămarea produsă prin nerespectarea prevederilor art. 9 din Codul de procedură fiscală", neoferindu-se reclamantei posibilitatea să îşi exprime punctul de vedere faţă de decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, Înalta Curte constată că este, de asemenea, nefondată.

În conformitate cu art. 9 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, înaintea luării deciziei, organul fiscal este obligat să asigure contribuabilului/plătitorului posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la faptele şi împrejurările relevante în luarea deciziei, aceste prevederi neaplicându-se când:

a) întârzierea în luarea deciziei determină un pericol pentru constatarea situaţiei fiscale reale privind executarea obligaţiilor contribuabilului/plătitorului sau pentru luarea altor măsuri prevăzute de lege;

b) cuantumul creanţelor fiscale urmează să se modifice cu mai puţin de 10% din valoarea creanţei fiscale stabilită anterior;

c) se acceptă informaţiile prezentate de contribuabil/plătitor, pe care acesta le-a dat într-o declaraţie sau într-o cerere;

d) urmează să se ia măsuri de executare silită;

e) urmează să se emită deciziile referitoare la obligaţiile fiscale accesorii.

Recurenta susţine pe de o parte, că atât decizia de impunere, cât şi măsurile asiguratorii au fost luate în data de 06.03.2018, iar înştiinţarea pentru discuţia finală şi audierea au fost stabilite pentru data de 06.02.2018, dată la care contribuabilul s-a prezentat, înregistrând un punct de vedere nr. 529/06.02.2018, apreciind astfel că organele de control au acordat posibilitatea reclamantei să îşi exprime punctul de vedere faţă de controlul efectuat.

Pe de altă parte, recurenta susţine că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile de excepţie ale art. 9 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală şi, chiar dacă s-ar interpreta dispoziţiile legale în sensul că ar exista obligaţia de audiere, este necesar pentru a se constata nulitatea ca reclamanta să probeze vătămarea produsă prin neaudiere, probă pe care reclamanta nu a realizat-o.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că din înştiinţarea înregistrată la reclamantă la data de 01.02.2018, nu reiese că acesteia i s-ar fi pus în vedere să îşi exprime punctul de vedere în ceea ce priveşte luarea unor măsuri asiguratorii asupra bunurilor sale, astfel că punctul de vedere al reclamantei înregistrat la data de 06.02.2018 la Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş nu putea să vizeze şi luarea măsurilor asiguratorii.

Prin urmare, instanţa de control constată că reclamanta nu a fost ascultată, în sensul prevăzut de lege, în vederea emiterii Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/6.03.2018, recurenta pârâtă făcând confuzie între audierea aferentă inspecţiei fiscale şi cea aferentă emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei pârâtei vizând aplicabilitatea în speţă a excepţiei reglementată de dispoziţiile art. 9 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, Înalta Curte constată că, în mod corect, a reţinut judecătorul fondului că nu este incidentă nicio situaţie de excepţie, contribuabilul trebuind să beneficieze de dreptul de a se apăra.

Contrar celor susţinute de către recurentă, instanţa de control reţine că în cauză nu sunt incidente aceste prevederi legale, în raport de împrejurarea că măsurile dispuse prin decizia contestată s-au întemeiat pe dispoziţiile art. 213 din Codul de procedură fiscală.

Din conţinutul art. 213 - 214 şi respectiv 220 - 249 din Codul de procedură fiscală, reiese în mod evident că măsurile asiguratorii sunt măsuri distincte de cele de executare silită, atât condiţiile de instituire sau de aducere la îndeplinire, cât şi efectele fiind diferite în cazul măsurilor asigurătorii faţă de cele vizând executarea silită, măsurile asigurătorii precedând întotdeauna măsurile de executare.

Împrejurarea că măsurile asiguratorii se pot transforma în măsuri de executare silită, în anumite condiţii, nu este de natură să conducă la concluzia că acestea se identifică şi că măsurile asiguratorii intră în domeniul de aplicare al art. 9 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, astfel, că, susţinerea recurentei nu poate fi primită de către instanţa de control.

Analizând criticile aduse de recurentă soluţiei primei instanţe de admitere a cererii intimatei - reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată aferente fazei procesuale a fondului, Înalta Curte le apreciază, de asemenea, ca fiind nefondate.

Astfel, având în vedere soluţia dată pretenţiilor formulate în principal de reclamantă, împrejurare ce relevă culpa procesuală a pârâtei, care a căzut în pretenţii, în temeiul disp. art. 451 şi urm. C. proc. civ., în mod corect judecătorul fondului a admis şi cererea reclamantei de obligare a părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată, constând în 50 RON taxă judiciară de timbru - dosar Curtea de Apel Cluj, motiv pentru care, nu se poate reţine incidenţa motivului de casare invocat de recurentă.

Pentru aceste considerente, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj - Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj - Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş împotriva sentinţei nr. 142 din 31 mai 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04 martie 2021.