Validity of fiscal security measures contingent on specific, concrete evidence of asset concealment or waste to support mandatory motivation.

Şedinţa publică din data de 04 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data 20.03.2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII -a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabilii Mijlocii - Serviciul de Inspecţie Fiscală 1, a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 2/01.03.2018 de instituire a măsurilor asigurătorii, solicitând anularea ca netemeinică şi nelegală a Deciziei nr. 2/01.03.2018 de instituire a măsurilor asigurătorii emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabilii Mijlocii - Serviciul de Inspecţie Fiscală 1 şi obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2869 din 19 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă şi a anulat Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/01.03.2018 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, obligând pârâtala plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4700 RON reprezentând taxa judiciară de timbru şi onorariu de avocat parţial încasat.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile pronunţate de instanţa de fond, a declarat recurs pârâta pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti, prin care, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, desfiinţarea sentinţei civile recurate, iar pe fond, repsingerea acţiunii formulată de reclamantă ca neîntemeiată, menţinerea actelor emise de către recurenta pârâtă ca fiind legal întocmite şi exonerarea recurentei de la plata cheltuielilor de judecată.

Prin calea de atac promovată, recurenta critică modul în care prima instanţă a aplicat şi interpretat prevederile dispoziţiile art. 46 Codul de procedură fiscală, respectiv, faptul că încălcarea acestuia ar atrage "nulitatea relativă şi virtuală a actului administrativ fiscal" în condiţiile în care articolul amintit nu poate să conducă decât la nulitatea absolută a actului contestat, apreciind că instanţa s-a aflat într-o gravă eroare.

Sub un alt aspect, recurenta învederează conduita fiscală prevăzuta de art. 175 Codul de procedură fiscală, respectiv lipsa motivării corespunzătoare prevăzuta de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală ar putea fi complinită de către instanţă prin proba cu înscrisuri, analizând înscrisurile depuse de către ambele părţi, instanţa de fond ar fi putut cu uşurinţă să constate motivele care au condus la măsura asiguratorie luată de către organul fiscal.

Recurenta apreciază că instanţa de fond ar fi trebuit să constate că organul fiscal a indicat motivele de fapt şi drept care are au determinat emiterea actului administrativ fiscal.

Astfel, decizia a fost emisă în temeiul art. 213 alin. (2) şi (4) Codul de procedură fiscală, iar organul fiscal a motivat pe larg împrejurările care au determinat instituirea de masuri asigurătorii, conform art. 213 alin. (5) Codul de procedură fiscală "Decizia de instituire a masurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent".

Aceste împrejurări care au determinat instituirea de măsuri asigurătorii se subscriu prevederilor art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, potrivit cărora "se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietatea debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea".

Or, după cum se poate observa din analiza Decizei nr. 2/01.03.2018 de instituire a măsurilor asigurătorii, organul fiscal a motivat pe larg necesitatea dispunerii măsurilor asigurătorii

De asemenea, recurenta apreciază că instanţa de fond trebuia să aibă în vedere la pronunţarea sentinţei recurate şi dispoziţiile Ordinului nr. 2605/2010 privind procedura de aplicare efectiva a masurilor asigurătorii prevăzute de Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, precum şi apărările formulate de către instituţia pârâtă.

Astfel, condiţia esenţială pentru instituirea măsurilor asigurătorii este, conform art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, existenţa pericolului ca debitorul să se sustragă, săîşsi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea creanţelor fiscale.

Mai mult decât atât, arată faptul că dispoziţiile art. 213 Codul de procedură fiscală nu impun organului fiscal obligaţia de a constata, în prealabil emiterii deciziei de măsuri asigurătorii, existenţa unor operaţiuni concrete de sustragere sau ascundere a bunurilor de la urmărire, ci numai existenţa unui pericol în acest sens, întrucât instituirea măsurilor asigurătorii are un scop preventiv.

Astfel, în cazul măsurilor asigurătorii, criteriul de baza îl reprezintă necesitatea aplicării măsurilor în scopul prevenirii unei ameninţări iminente privind producerea unui prejudiciu, în speţă existând posibilitatea ca obligaţiile fiscale stabilite în sarcina debitorului să nu mai poate fi recuperate, creându-se astfel un prejudiciu bugetului de stat consolidat.

În consecinţă, dispoziţiile art. 213 Codul de procedură fiscală, reglementează posibilitatea organului fiscal, ca atunci când constată că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, să dispună instituirea unor mîsuri asigurătorii, pentru a se preîntâmpina producerea unui prejudiciu bugetului de stat.

Prin urmare, susţinerea contestatorului în sensul că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii este nejustificată, este vădit neîntemeiată, cu atât mai mult cu cât aşa cum se poate observa, suma creanţei estimate de plată urmare controlului efectuat, are un cuantum considerabil.

În cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, organele de inspecţie fiscală, au recomandat ca modalitatea de aducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii să se realizeze prin:

- sechestru asigurător asupra bunurilor imobile;

- poprire asiguratorie asupra sumelor urmăribile datorate cu orice titlu debitorului (reclamantei din prezenta cauză) de către alte persoane;

- poprire asiguratorie asupra sumelor din conturile deţinute de societate la unităţile bancare, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură fiscală, republicata.

Potrivit normei invocate: "Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurătoriu asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, când există pericolul că acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea."

Având în vedere, cuantumul mare al obligaţiilor fiscale estimate şi stabilite prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/01.03.2018, raportat la istoricul fiscal al administratorului societăţii, a format opinia inspectorilor fiscali că există pericolul ca suma de 11.193.693 RON, să nu mai poată fi recuperată sau recuperarea să fie îngreunată.

O asemenea măsura se impune în vederea protejării creanţei/asigurării creanţei, chiar şi în situaţia în care nu suntem în prezenta unor obligaţii fiscale certe şi scadente, iar această măsură nu se impune a fi luată la finalizarea unui control aşa cum eronat susţine reclamanta, în acest sens învederând prevederile art. 213 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală.

Prin urmare, în opinia recurentei, este suficient pentru luarea măsurilor asigurătorii numai să se constate pericolul sustragerii/ascunderii/risipirii patrimoniului debitoarei, cu consecinţa îngreunării procedurii de colectare, nefiind necesară producerea vreunuia dintre evenimentele precizate anterior.

De asemenea, recurenta arată că potrivit pct. 5.1.1.din Ordinul nr. 2605/2010 privind procedura de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală:

5.1. Măsurile asigurătorii dispuse de către organul de control se duc la îndeplinire de organul de executare, în timpul acţiunii de control, împreună cu organul de control. În acest scop se desfăşoară următoarele activităţi:

5.1.1. În situaţia în care organul de control, în timpul acţiunii de control, efectuată după procedurile prealabile de documentare pentru control, şi în urma analizei dosarului fiscal, situaţiilor financiare, declaraţiilor fiscale sau a altor documente şi a informaţiilor pe care le deţine, constată că există suficiente informaţii că debitorul nu şi-a declarat materia impozabilă şi totodată apreciază că există pericolul iminent să se sustragă de la plata obligaţiilor la bugetul general consolidat sau să prejudicieze bugetul, prin ascunderea sau risipirea patrimoniului, periclitând sau îngreunând în mod deosebit colectarea, va dispune luarea măsurilor asigurătorii, iar organul de executare va proceda la ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii împreună cu organul de control.

5.1.2. În cazul în care măsurile asigurătorii urmează să fie dispuse înainte de stabilirea şi individualizarea creanţei fiscale printr-un act administrativ fiscal de impunere, pentru reducerea timpului de aplicare efectivă, acestea vor fi duse la îndeplinire de organul de executare, în timpul acţiunii de control, împreună cu organul de control.

Măsurile asigurătorii au ca efect în disponibilizarea bunurilor respective (cazul instituirii sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor mobile/imobile) sau indisponibilizarea sumelor de bani existente în conturile reclamantei.

Aşadar, în cazul masurilor asigurătorii, criteriul de baza îl reprezintă necesitatea aplicării măsurii în scopul prevenirii unei ameninţări iminente privind producerea unui prejudiciu, în speţă existând posibilitatea că obligaţiile fiscale datorate de reclamantă să nu mai poată fi recuperate, creându-se un prejudiciu bugetului general consolidat.

În plus, la acest moment, în baza deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, organele de executare din cadrul instituţiei pârâte nu au emis niciun act de executare, pentru că obligaţia de plată datorată bugetului de stat de către reclamantă nu a fost individualizată (doar estimată) şi nici nu a ajuns la scadenţă, în speţă au fost duse la îndeplinire măsurile asigurătorii menţionate în cuprinsul deciziei de instituire a masurilor asigurătorii.

În consecinţa, nu există identitate între măsuri asigurătorii care sunt luate de către organele de executare în vederea protejării, conservării bunurilor şi măsurile executorii care au ca efect valorificarea bunurilor şi încasarea preţului în scopul recuperării obligaţiilor datorate bugetului general de stat.

Recurenta precizează că, prin emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii cu consecinţa instituirii popririi asigurătorii asupra sumelor de bani existe în conturile reclamantei şi a sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor ale reclamantei, organele fiscale au urmărit protejarea creanţei pe care debitoarea o datorează bugetului general consolidat, neprejudiciind în niciun fel reclamanta, aceasta putându-şi desfăşura nestingherită activitatea.

La acest moment atât conturile debitoarei, cât şi bunurile sunt doar indisponibilizate, nu urmează a se încasa vreo suma din conturi şi nici nu urmează ca bunurile să fie valorificate. Cu alte cuvinte, indisponibilizarea bunurilor nu echivalează cu executarea lor. Aceasta viziune a legiuitorului a fost determinată de imperativul eficientizării procedurilor de recuperare a debitelor pe care operatorii economici le înregistrează la bugetul de stat.

În acest sens, arată că sunt incidente în speţă prevederile art. 213 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală potrivit cărora:

"Aceste măsuri pot fi luate şi înainte de emiterea titlului de creanţă, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât şi de instanţele judecătoreşti ori de alte organe competente, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi. Odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii".

În lumina dispoziţiilor legale sus invocate, rezultă că pot fi instituite măsuri asigurătorii în perioada desfăşurării de controale şi chiar înainte de emiterea titlului de creanţă.

Aşadar, la acest moment, au fost doar estimate obligaţiile fiscale datorate de reclamantă bugetului general consolidat, nu a fost emis până la acest moment vreun titlu de creanţă, nu a fost individualizată creanţă printr-un act administrativ fiscal, obligaţia de plată nu a ajuns la scadenţă, pentru ca măsura asiguratorie să se transforme în măsură executorie.

De asemenea, recurenta a criticat şi acordarea cheltuielilor de judecată, apreciind că, în mod nelegal, instanţa de fond a obligat instituţia pârâtă să plătească reclamantei cheltuieli de judecata în suma de 4700 RON.

Sub un prim aspect, arată că Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii nu se află în culpă procesuală faţă de intimata-reclamantă, întrucât nu a făcut altceva decât să aplice dispoziţiile legale în materie privind speţa în cauză, motiv pentru care nu poate fi sancţionată procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

O altă condiţie care trebuie îndeplinită pentru a se acorda cheltuielile de judecată, este ca partea care le solicită să fi câştigat în mod irevocabil procesul, or, în situaţia de faţă nu este aceeaşi situaţie.

De asemenea, nici aspecte privind reaua credinţă, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu pot fi reţinute în sarcina sa.

Aplicând criterii prezentate mai sus cu privire la jurisprudenţa CEDO prezentei cauze, recurenta apreciază că instanţa de fond, în cazul admiterii cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată, trebuia să facă aplicabile dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. şi să constate faptul că suma de 4700 RON cheltuieli de judecată este nejustificată în raport de activitatea prestată de avocat.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul şi normele legale incidente, dar şi de apărările expuse în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că, prin Decizia nr. 2/01.03.2018 de instituire a măsurilor asigurătorii emisă de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabilii Mijlocii - Serviciul de Inspecţie Fiscală 1, prin care s-a dispus în temeiul art. 213 alin. (2) şi (4) din Codul de procedură fiscală (2015) instituirea măsurilor asigurătorii asupra disponibilităţilor băneşti, bunurilor mobile şi imobile ale societăţii în valoare totală de 692.945 RON, pentru asigurarea colectării unei creanţe fiscale estimate totale de 11.193.693 RON.

Legalitatea unui astfel de act administrativ a fost, însă, infirmată de instanţa de fond, care, prin sentinţa atacată, a apreciat că, în contextul neîndeplinirii de către organul fiscal a obligaţiei sale reglementate de art. 213 alin. (2), coroborat cu art. 46 din Codul de procedură fiscală, de motivare a actului administrativ fiscal, prezumţia de legalitate de care acesta se bucură a fost răsturnată.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a declarat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta a criticat maniera în care judecătorul fondului a interpretat şi aplicat prevederile textelor normative indicate anterior (art. 213 alin. (2) coroborat cu art. 46 din Codul de procedură fiscală).

Criticile aduse de recurentă sentinţei civile nr. 2869 din 19 iunie 2018, sunt apreciate, însă, de Înalta Curte ca fiind nefondate, în contextul în care, conform primei teze a alin. (2) al art. 213 din Codul de procedură fiscală, se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asiguratorii şi sechestrului asigurator asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietatea debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv în situaţia în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

De asemenea, conform alin. (4) şi (5) din acelaşi text normativ măsurile asiguratorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent, decizie ce trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent.

Conform art. 46 alin. (2) pct. e) şi f) din Codul de procedură fiscală, actul administrativ fiscal trebuie să cuprindă motivele de fapt şi temeiul de drept.

După cum s-a reţinut la nivel jurisprudenţial, dispoziţiile art. 213 alin. (5) Codul de procedură fiscală sunt în deplină concordanţă cu prevederile art. 31 alin. (1) şi (2) din Constituţie, potrivit cărora dreptul la informare trebuie respectat în raporturile juridice care se stabilesc între autorităţile publice şi cei cărora li se adresează actele emise de acestea, în sensul motivării oricărui act administrativ, fie el normativ sau individual.

Astfel, motivarea actelor administrative reprezintă o condiţie de valabilitate a acestora, emitentului unui astfel de act revenindu-i obligaţia de a indica, în mod neechivoc, elementele de fapt şi de drept care au stat la baza soluţiei adoptate, atât pentru a putea fi cunoscute de destinatar şi în funcţie de care acesta să îşi poată formula eventualele apărări, dar şi pentru ca instanţa de judecată să poată exercita un control efectiv al legalităţii actului.

Doar obligaţia motivării tuturor actelor administrative poate funcţiona ca o garanţie a respectării legii şi a ocrotirii drepturilor contribuabilului.

Din analiza coroborată a prevederilor art. 213 din Codul de procedură fiscală, rezulta că, din perspectiva îndeplinirii obligaţiei de motivare în fapt, o astfel de cerinţă trebuie să se circumscrie, din punct de vedere calitativ, criteriilor şi condiţiilor învederate în textul normativ de baza -în speţă, art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

Astfel, nu orice motivare poate fi apreciată drept îndeplinire, de către organul fiscal, a obligaţiei reglementate de art. 213 alin. (2), (4) şi (5) din Codul de procedură fiscală, coroborata cu art. 46 alin. (2), pct. e) şi f) din Codul de Procedură Fiscală.

O corectă şi efectivă aplicare a sus indicatelor aspecte, presupune realizarea unei motivări care să evidenţieze raţiunile efective şi punctuale pentru care măsura în discuţie a fost dispusă, iar nu o motivare generală, realizată pur formal, fără legătură directă cu ipotezele exprese reglementate de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

Astfel, pentru a putea fi reţinută o îndeplinire, de către organul fiscal, a obligaţiei de motivare, în actul administrativ ar fi trebuit să fie evidenţiate indiciile concrete, extrase din conduita contribuabilului ori din alte elemente de fapt, care au aptitudinea de a permite verificarea existenţei unui pericolul efectiv ca operatorul economic să recurgă la vreuna dintre conduitele limitativ prevăzute de textul de lege, respectiv să: (a) se sustragă, (b) să îşi ascundă patrimoniul ori (c) să îşi risipească patrimoniului, iar pe de altă parte, o indicare a manierei în care aceste activităţi (i.e. de a sustrage, ascunde ori risipi patrimoniului) pot periclita sau îngreuna, în mod considerabil, colectarea creanţelor de la operatorul economic vizat de măsură.

Noţiunea de periclitare sau îngreunare în mod considerabil, implică un grad ridicat de afectare a posibilităţii de colectare, în sensul că nu orice demers poate fi calificat drept act de natură a intra în sfera cazurilor excepţionale de dispunere a măsurilor asiguratorii, ci doar acel act de natură a afecta în mod considerabil colectarea.

Sintagma "în cazuri excepţionale" confirmă caracterul de excepţie, iar nu de drept comun, al măsurilor asigurătorii şi subliniază distincţia dintre necesitatea îndeplinirii condiţiei existenţei unui pericol şi ipoteza neîndeplinirii obligaţiilor fiscale.

Din această perspectivă, relevante sunt şi prevederile alin. (7) al art. 213 din Codul de Procedură Fiscală, prin care este instituită o limitare în timp a efectelor măsurilor asiguratorii în cazul în care acestea au fost instituite înainte de emiterea titlului de creanţă, iar acesta din urmă nu este emis în termen de 6 luni de la data dispunerii măsurilor asiguratorii. Această prevedere confirmă faptul că pericolul care justifică luarea măsurilor asigurătorii trebuie să fie extrinsec faptelor controlate. Dacă legiuitorul ar fi avut în vedere un pericol intrinsec, această prevedere ar fi fost lipsită de sens, întrucât, dacă pericolul ar rezulta din modul în care contribuabilul şi-a nesocotit obligaţiile fiscale, acest pericol nu ar fi dependent de perioada de timp până la emiterea titlului de creanţă, ci ar dăinui în toată această perioadă şi ulterior.

Or, încetarea efectelor măsurilor sau reanalizarea pericolului la 6 luni, arată faptul că acesta trebuie să fie apreciat prin raportare la atitudinea contribuabilului ulterioară celei avute la data realizării operaţiunilor controlate, motiv pentru care simplul fapt al indicării, în actul administrativ de instituire a măsurilor asigurătorii, a existenţei unei creanţe fiscale nu este suficient spre a îndeplini condiţiile calitative ale unei motivări în spiritul art. 213 alin. (2), (4) şi (5) Codul de procedură fiscală.

În speţa de faţă, contrar celor învederate de recurentă, organul fiscal nu a realizat o motivare a Deciziei în sensul prevederilor antereferite, ci a justificat măsura dispusă (atât în actul administrativ - dosarul Curţii de Apel Bucureşti, cât şi în Referatul Justificativ - filele x din acelaşi dosar) exclusiv în considerarea faptului că administratorul societăţii ar fi administrator şi al altei societăţi comerciale despre care s-a apreciat că la rândul ei ar datora sume suplimentare bugetului de stat cu titlul de accize şi TVA, fără a fi adus nici măcar un singur argument în sensul că societatea reclamantă urmează să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul.

Totodată, Înalta Curte reţine că din cuprinsul Deciziei nu reiese în mod concret modul în care A. a întreprins demersuri care să fundamenteze decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, respectiv să se arate modul în care societatea ar fi încercat "să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea".

Pe cale de consecinţă, după cum a reţinut şi judecătorul fondului, o motivare pur formală, nu poate fi apreciată drept motivare în sensul art. 213 alin. (4) şi (5) din Codul de Procedură Fiscală, coroborate cu alin. (2) al aceluiaşi articol al Codului de Procedură Fiscală şi cu art. 46 alin. (2) pct. e) şi f) din acelaşi act normativ, motiv pentru care, în mod legal, prima instanţă a reţinut că în cauza de faţă, prezumţia de legalitate a acestuia a fost răsturnată.

Analizând criticile aduse de recurentă soluţiei primei instanţe de admitere a cererii intimatei - reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată aferente fazei procesuale a fondului, Înalta Curte le apreciază, de asemenea, ca fiind nefondate.

Astfel, având în vedere soluţia dată pretenţiilor formulate în principal de reclamantă, împrejurare ce relevă culpa procesuală a pârâtei, care a căzut în pretenţii, în temeiul disp. art. 451 şi urm. C. proc. civ., în mod corect judecătorul fondului a admis şi cererea reclamantei de obligare a părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată, constând în (50 RON taxă judiciară de timbru - dosar Curtea de Apel Bucureşti şi 4650 RON onorariu de avocat parţial încasat - fila x din acelaşi dosar), motiv pentru care, nu se poate reţine incidenţa motivului de casare invocat de recurentă.

Pentru aceste considerente, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti împotriva sentinţei nr. 2869 din 19 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04 martie 2021.