Military disciplinary sanction suspension appeal rejected as cumulative statutory conditions unmet

Şedinţa publică din data de 3 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 26.01.2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal cu numărul x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Şeful Unităţii Militare 02514 şi Consiliul de Judecată al Unităţii Militare 02514, suspendarea aplicării Hotărârii Consiliului de judecată şi a ordinului SP 458/2015 privind sancţionarea reclamantului până la soluţionarea dosarului nr. x/2015 având ca obiect anularea deciziei Consiliului de judecată al Unităţii Militare 02514 Bucureşti nr. N1/3525 din 28 august 2015 şi a ordinului SP 458 din 30 septembrie 2015 privind sancţionarea reclamantului.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 600 din 19 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamantul, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia.

În motivarea recursului, a arătat că instanţa de fond nu a pus în discuţie din oficiu excepţia tardivităţii depunerii întâmpinării, susţinând iniţial că întâmpinarea a fost depusă în termenul legal, devenind astfel apărătorul intimaţilor.

Totodată, instanţa nu a pus în discuţia părţilor dezbaterile orale, deoarece pârâţii au lipsit, mai mult, arătând că susţinerile pârâţilor din întâmpinare le va avea în vedere ca apărări scrise, deşi a admis excepţia tardivităţii depunerii întâmpinării.

A mai menţionat recurentul că instanţa de fond susţine fără a exista acte la dosar în acest sens faptul că nu există pagubă iminentă deoarece recurentul a primit toate drepturile salariale, dar nu a dorit să le ridice. A menţionat recurentul că nu a ridicat drepturile salariale pentru lunile august- septembrie 2015 de la unitatea militară 02515 Bucureşti şi de la unitatea militară 01144 Roman pentru lunile octombrie şi noiembrie 2015, nemaiprimind drepturile salariale din luna decembrie 2015 până la data depunerii cererii de recurs.

Referitor la cazul bine justificat, a apreciat recurentul că instanţa a susţinut nelegal că nu este caz bine justificat faptul că o instanţă a stabilit deja faptul că Ordinul SP 458/2015 este o sancţiune disciplinară pentru care nu poţi fi condamnat penal, aşa cum rezultă din Decizia nr. 3132/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contrar inclusiv a deciziei nr. 71/2019 a Curţii Constituţionale, ale art. 248 alin. (1) lit. b) şi art. 248 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, ale art. 42 alin. (1) din Legea nr. 138/1999 care prevăd că la aplicarea de sancţiuni disciplinare recurentul trebuie să primească acelaşi salariu şi faptul că sancţiunile disciplinare legal se aplică prin lege şi nu prin regulamente militare.

A mai arătat recurentul că instanţa a încălcat autoritatea de lucru judecat: conform prevederilor Legii nr. 310/2018 raportate la Decizia nr. 24/2020 a completului privind soluţionarea recursului în interesul legii, publicat în Monitorul Oficial nr. 144/2021, decizia nr. 3132 a ICCJ prin care s-a stabilit faptul că ordinul SP 458/2015 a fost declarat că este o sancţiune disciplinară pe care legal nu a avut dreptul să o conteste, această decizie având puterea şi autoritatea de lucru judecat.

4. Apărările intimaţilor

Intimaţii nu au depus întâmpinare la dosarul cauzei.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat suspendarea aplicării Hotărârii Consiliului de judecată şi a ordinului SP 458/2015 privind sancţionarea reclamantului până la soluţionarea dosarului nr. x/2015 având ca obiect anularea deciziei Consiliului de judecată al Unităţii Militare 02514 Bucureşti nr. N1/3525 din 28 august 2015 şi a ordinului SP 458 din 30 septembrie 2015 privind sancţionarea reclamantului.

Soluţionând cauza, curtea de apel a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, reţinând că nu este îndeplinită condiţia pagubei iminente, iar în lipsa dovedirii necesităţii evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat, a constatat că nu se mai impune analiza cerinţei privind existenţa cazului bine justificat, întrucât cele două condiţii sunt prevăzute de legiuitor în mod cumulativ la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel că neîndeplinirea uneia atrage automat respingerea cererii de suspendare a executării actului administrativ.

Recurentul a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 din C. proc. civ.

A susţinut că instanţa de fond nu a pus în discuţie din oficiu excepţia tardivităţii depunerii întâmpinării, arătând iniţial că întâmpinarea a fost depusă în termenul legal, devenind astfel apărătorul intimaţilor. Totodată, instanţa de fond nu a pus în discuţia părţilor dezbaterile orale, deoarece pârâţii au lipsit, mai mult, arătând că susţinerile pârâţilor din întâmpinare le va avea în vedere ca apărări scrise, deşi a admis excepţia tardivităţii depunerii întâmpinării.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. invocat de recurent, Înalta Curte apreciază că este nefondat.

Cu privire la faptul că instanţa de fond nu ar fi pus în discuţie din oficiu excepţia tardivităţii depunerii întâmpinării, instanţa de control judiciar reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 208 alin. (2) din C. proc. civ.:

"(2) Nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel."

Astfel, rezultă că sancţiunea decăderii este de ordine privată, interesul invocării tardivităţii depunerii întâmpinării şi a decăderii pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, fiind exclusiv al reclamantului. Totodată, nedepunerea întâmpinării ori depunerea acesteia după expirarea termenelor defipte de către legiuitor nu poate atrage decât strict sancţiunea decăderii din dreptul de a mai propune probe, precum şi de a invoca excepţii relative. Totuşi, chiar şi în această situaţie, pârâtul va putea să invoce orice apărări de facto şi de jure, precum şi orice excepţii procesuale absolute, de fond şi/sau de procedură.

În legătură cu criticile aferente motivului de nelegalitate prevăzut la pct. 6 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acestea au fost încadrate greşit, în realitate susţinându-se încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurentul a arătat că, referitor la cazul bine justificat, instanţa a susţinut nelegal că nu este caz bine justificat faptul că o instanţă a stabilit deja faptul că Ordinul SP 458/2015 este o sancţiune disciplinară pentru care nu poţi fi condamnat penal, aşa cum rezultă din Decizia nr. 3132/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contrar inclusiv a deciziei nr. 71/2019 a Curţii Constituţionale, ale art. 248 alin. (1) lit. b) şi art. 248 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, ale art. 42 alin. (1) din Legea nr. 138/1999 care prevăd că la aplicarea de sancţiuni disciplinare recurentul trebuie să primească acelaşi salariu şi faptul că sancţiunile disciplinare legal se aplică prin lege şi nu prin regulamente militare.

Preliminar, lecturând sentinţa recurată, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a analizat cerinţa privind existenţa cazului bine justificat, ci doar pe cea a pagubei iminente, iar acest aspect nu constituie o critică întemeiată subsumată dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Analizând şi apreciind că nu a fost dovedită în cauză îndeplinirea condiţiei pagubei iminente, instanţa de fond a constatat că nu se mai impune analiza cerinţei privind existenţa cazului bine justificat, întrucât cele două condiţii sunt prevăzute de legiuitor în mod cumulativ la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel că neîndeplinirea uneia atrage automat respingerea cererii de suspendare a executării actului administrativ.

Cu privire la paguba iminentă, recurentul a invocat faptul că instanţa de fond a susţinut fără a exista acte la dosar în acest sens faptul că nu există pagubă iminentă deoarece recurentul a primit toate drepturile salariale, dar nu a dorit să le ridice. A menţionat recurentul că nu a ridicat drepturile salariale pentru lunile august- septembrie 2015 de la Unitatea Militară 02515 Bucureşti şi de la Unitatea Militară 01144 Roman pentru lunile octombrie şi noiembrie 2015, nemaiprimind drepturile salariale din luna decembrie 2015 până la data depunerii cererii de recurs.

Cu privire la aceste susţineri, instanţa de control judiciar apreciază că sunt neîntemeiate.

Cum a prezentat pe larg instanţa de fond şi cum a recunoscut şi recurentul prin intermediul memoriului de recurs, acesta nu a ridicat drepturile salariale pentru lunile august- septembrie 2015 de la Unitatea Militară 02515 Bucureşti şi de la Unitatea Militară 01144 Roman pentru lunile octombrie şi noiembrie 2015, nemaiprimind drepturile salariale din luna decembrie 2015 până la data depunerii cererii de recurs.

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acţiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor reclamantului (până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autorităţile publice.

Îndeplinirea celor două condiţii, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanţa de judecată.

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie prevăzută de lege, Înalta Curte reţine că din dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 rezultă că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Cum a remarcat şi instanţa de fond, s-ar fi putut pune în discuţie o pagubă iminentă în situaţia în care, urmare a executării ordinului, reclamantul risca să nu mai primească drepturile salariale şi să rămână fără mijloace de subzistenţă, însă acestuia i s-au achitat în continuare drepturile salariale, dar a refuzat să le primească, cum a şi recunoscut prin intermediul cererii de recurs.

Mai mult, prin sentinţa civilă nr. 266 din 21 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015 s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul de Judecată - U.M. 02514 Bucureşti şi Şeful U.M. 02514 Bucureşti, având ca obiect contestaţia formulată de reclamant împotriva deciziei de aplicare a sancţiunii disciplinare nr. N1 - 3525 din data de 28 august 2015, emisă de Consiliul de Judecată, precum şi cererea privind anularea actului administrativ nr. S.P. 458 din data de 30.09.2015.

Chiar dacă această sentinţă nu are caracter definitiv, soluţia pronunţată constituie un reper în verificarea aparenţei de legalitate a actelor administrative atacate, pentru că judecătorul fondului a avut posibilitatea administrării şi interpretării unor probe şi efectuării unei evaluări aprofundate asupra legalităţii actelor contestate, pronunţându-se în sensul validării acestora.

Cu alte cuvinte, confirmarea pe fond a legalităţii actului administrativ de către instanţa care a fost învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare şi care a avut posibilitatea administrării unui probatoriu complex şi analizării actului dedus judecăţii sub toate aspectele, într-o procedură ce excede limitelor impuse acţiunii având ca obiect suspendarea executării actului administrativ şi pe care mecanismul procesual al suspendării de executare nu o îngăduie, face de prisos analiza, la nivel aparent, a legalităţii actului administrativ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., a arătat recurentul că instanţa a încălcat autoritatea de lucru judecat, după cum urmează: conform prevederilor Legii nr. 310/2018 raportate la Decizia nr. 24/2020 a completului privind soluţionarea recursului în interesul legii, publicat în Monitorul Oficial nr. 144/2021, decizia nr. 3132 a ICCJ prin care s-a stabilit faptul că ordinul SP 458/2015 a fost declarat că este o sancţiune disciplinară pe care legal nu a avut dreptul să o conteste, această decizie având puterea şi autoritatea de lucru judecat.

Recurentul invocă autoritatea de lucru judecat faţă de decizia nr. 3132 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv decizia pronunţată în recurs în dosarul nr. x/2015 prin care s-a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 885 din 14 martie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. S-a casat sentinţa recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond. Totodată, s-a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 5 iulie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Înalta Curte apreciază şi această critică este neîntemeiată, recurentul invocând practic în susţinerea motivului de casare prima decizie pronunţată în recurs în dosarul având ca obiect anularea actelor a căror suspendare se solicită în prezenta cauză, susţinerile sale neavând relevanţă faţă de analiza sumară specifică procedurii de faţă.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurentul-reclamant prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de A. împotriva sentinţei civile nr. 600 din 19 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinţei civile nr. 600 din 19 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 3 martie 2022.