Judicial Staff Salary Equalization: Applicable Sectorial Reference Value and Inclusion of Statutory Increases in the Maximum Pay Level

Şedinţa publică din data de 11 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB.. CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, au solicitat anularea în parte a Ordinului nr. 3349/C/24.08.2020 şi obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea unui alt ordin de stabilire a drepturilor salariale începând cu 1 decembrie 2016, prin utilizarea unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON şi la alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor salariale rezultate la zi sau până la data pensionării.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 145 din 10 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile invocate de către pârât; a anulat în parte Ordinul nr. 3349/C/24.08.2020 emis de pârât în privinţa reclamanţilor; a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită ordin de stabilire a drepturilor salariale ale reclamanţilor A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB.. CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., începând cu 1.12.2016 prin utilizarea unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON şi să aloce fondurile necesare plăţii diferenţelor salariale rezultate la zi sau până la data pensionării, după caz.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Ministerul Justiţiei, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecarea cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În primul rând, recurentul a invocat nelegalitatea sentinţei recurate în ceea ce priveşte soluţia de respingere a lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor vizând cererea acestora de obligare la alocarea sumelor necesare plăţii.

A susţinut că potrivit art. 131 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, instanţele şi parchetele sunt instituţii finanţate de la bugetul de stat, iar potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice şi art. 3 alin. (1) pct. 6 din H.G. nr. 34/2009 privind organizare şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, acest din urmă minister este cel care elaborează proiectul bugetului de stat, precum şi proiectul pentru rectificare bugetară.

Enunţând prevederile art. 64 Legea nr. 69/2010 privind responsabilităţile ordonatorilor principali de credite, a arătat că este necesar ca Ministerul Finanţelor Publice să pună în prealabil la dispoziţia Ministerului Justiţiei fondurile necesare achitării drepturilor salariale datorate, iar acesta din urmă le repartizează către ordonatorii inferiori, în funcţie de solicitările justificate ale acestora, în condiţiile legii, fără a fi nevoie de o hotărâre judecătorească în acest sens.

A mai menţionat că asigurarea fondurilor reprezintă o obligaţie legală de diligentă, în cadrul raporturilor juridice de drept financiar, născute iniţial între Ministerul Finanţelor Publice şi ordonatorii principali de credite Ministerul Justiţiei, iar ulterior între ordonatorii principali de credite şi cei din subordine, dar în concordanţă cu strategia fiscal-bugetară aprobată prin Legea nr. 69/2010.

Astfel, între Ministerul Justiţiei şi instanţa în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea reclamanţii există un raport juridic de drept financiar, care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuţiilor prevăzute de Legea finanţatelor publice nr. 500/2002, act normativ ce reglementează cadrul general pentru utilizarea fondurilor publice, precum şi responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul bugetar.

Tribunalele şi curţile de apel au personalitate juridică, raporturile de muncă ale reclamanţilor sunt stabilite cu angajatorul, drepturile salariale fiind datorate, calculate şi plătite direct de către instituţia angajatoare, care procedează şi la calcularea şi virarea contribuţiilor sociale către stat.

Calitatea de ordonator de credite şi debitor al plăţii drepturilor salariale se regăseşte la nivelul acestei instanţe, faţă de care reclamanţii se află în raporturi de serviciu, neavând relevanţă în speţă raportul juridic de drept financiar stabilit între ordonatorii de credite la diferite niveluri.

Astfel, reclamanţii nu au calitatea activă de a solicita îndeplinirea obligaţiilor care incumbă Ministerului Justiţiei, în calitate de autoritate publică, respectiv de a asigura fondurile către ordonatorii secundari ori terţiari de credite, singurele care au o astfel de atribuţie fiind instanţele angajatoare, în cadrul procedurii bugetare.

Totodată, reclamanţii sunt terţi în raporturile financiare existente între ordonatorii de credite de la diferite niveluri, motiv pentru care nu sunt titulari de drepturi şi obligaţii în plan financiar, pentru a solicita îndeplinirea obligaţiilor ce revin pârâţilor autorităţi publice.

Cu titlu de practică judiciară privind acest aspect, a invocat sentinţa civilă nr. 1750/2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2018, prin care instanţa a reţinut că:

"legea nu recunoaşte în patrimoniul reclamanţilor un drept în formularea unei cereri privind alocarea de fonduri între autorităţi publice". A menţionat, totodată, sentinţa civilă nr. 456/08 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2018 şi sentinţa civilă nr. 988/14.03.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2018.

Pe fondul cauzei, recurentul a susţinut că modalitatea de aplicare a creşterii de 25% propusă de reclamanţi, prin care se obţine o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, este eronată şi pierde din vedere faptul că această creştere a vizat, în mod expres şi exclusiv, cuantumul brut al salariului de bază pentru consilierii de probaţiune, iar nu o valoare de referinţă sectorială aplicabilă în familia ocupaţională "Justiţie".

Astfel, pe de o parte, aceste dispoziţii legale nu se aplică categoriei profesionale a judecătorilor, iar pe de altă parte, nici nu există la acest moment în cadrul familiei ocupaţionale din justiţie, personal care să beneficieze de indemnizaţia de încadrare calculată şi plătită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de în cuantum de 605,225 RON.

În acest sens, dispoziţiile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, la care trimitea art. III din O.U.G. nr. 20/2016, prevede în mod clar că:

"începând cu drepturile aferente lunii decembrie 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul din cadrul sistemului public de asistenţă socială, astfel cum este definit în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2014 privind salarizarea personalului din cadrul sistemului public sanitar şi sistemului public de asistenţă socială în anul 2015, cu modificările ulterioare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 185/2015, se majorează cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna septembrie 2015".

Similar, potrivit art. III din O.U.G. nr. 20/2016, "începând cu luna august 2016, prevederile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 35/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe se aplică şi personalului de probaţiune, prin raportare la cuantumul brut al salariilor de bază aferent lunii iulie 2016.".

Spre deosebire de Legea nr. 293/2015, prin care s-a prevăzut în mod expres faptul că majorarea cu 10% faţă de nivelul acordat pentru luna noiembrie 2015 se aplică şi cuantumului sporurilor, indemnizaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut/solda lunară brută/salariul lunar brut/indemnizaţia brută, opţiunea legiuitorului la momentul edictării O.U.G. nr. 57/2015, cu completările a fost una diferită, în sensul că a făcut o netă distincţie între cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare (art. 1 alin. (1), pe de o parte, şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare (art. 1 alin. (2), pe de altă parte.

Ţinând cont că atât art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, cât şi art. III din O.U.G. nr. 20/2016, au în vedere "cuantumul brut al salariilor de bază", este evident faptul că legiuitorul a exclus de la majorarea de 25% sporurile sau orice alte elemente salariale, astfel că în niciun caz creşterea de 25% nu poate fi aplicată prin extrapolare la valoarea de referinţă sectorială.

În ceea ce priveşte discriminarea a cărei constatare au solicitat-o reclamanţii, a susţinut recurentul că raţionamentul propus de aceştia pleacă de la premisa eronată că personalului din familia ocupaţională "Justiţie" i se aplică valori sectoriale de referinţă diferite.

Interpretând corect dispoziţiile art. III din O.U.G. nr. 20/2016, reiese că începând cu august 2016 a fost acordată în favoarea consilierilor de probaţiune o creştere de 25% a cuantumul brut al salariilor de bază, raportată la cuantumul brut al salariilor de bază aferent lunii iulie 2016, fără să aibă loc o majorare a valorii de referinţă sectorială aplicabile în cazul consilierilor de probaţiune.

Cu atât mai puţin a avut loc o majorare a valorii de referinţă sectorială aplicabile în familia ocupaţională "Justiţie", aşa cum a fost trasată în Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, în vigoare la acel moment, respectiv de către Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Astfel, nu sunt aplicabile cele stabilite de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794/2016 privind nivelul maxim de salarizare, care trebuie să se stabilească prin raportare la aceeaşi valoare de referinţă sectorială aplicată la nivelul instanţelor judecătoreşti, întrucât nu ne aflăm în prezenta unor VRS diferite.

În realitate, dispoziţiile legale invocate i-au vizat în mod expres pe consilierii de probaţiune, cu referire exclusivă la salariile de bază ale acestora, aşa că nu poate fi reţinută vreo discriminare nici prin raportare la restul temeiurilor de drept invocate. Fiind vorba de profesiuni distincte reglementate prin statute diferite, situaţia reclamanţilor personal auxiliar de specialitate, nu a fost analoagă sau comparabilă cu cea a consilierilor de probaţiune.

Cu privire la acordarea pretenţiilor solicitate în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, recurentul a solicitat să se constate, pe de o parte, că, întrucât este afirmat un drept viitor, care nu s-a născut încă, reclamanţii nu au justificat un interes actual, iar pe de altă parte, salarizarea acestora nu ar putea depăşi limitele maxime impuse de Legea nr. 153/2017.

În ceea ce priveşte plata pe viitor a diferenţelor salariale, a arătat că una dintre condiţiile de fond ale exerciţiului acţiunii civile o constituie acordarea unui drept, iar una dintre condiţiile pe care dreptul afirmat trebuie să le îndeplinească este ca el să fie actual sau viitor, dar cert.

Având în vedere faptul că salariul presupune prestaţii periodice succesive, că dreptul la fiecare prestaţie succesivă se naşte distinct şi numai în măsura prestării activităţii, apelantul a solicitat să se constate că pentru fiecare prestaţie lunară în parte trebuie verificat în ce măsură dreptul este născut, actual.

În raport de aceste argumente, recurentul a cerut să se constate că solicitarea privind plata şi pentru viitor a drepturilor solicitate nu poate fi primită, fiind prematură, dreptul putând fi invocat pentru fiecare prestaţie în parte numai după prestarea activităţii şi ajungerea la scadenţă, instanţa neputându-se pronunţa asupra unor drepturi eventuale.

Totodată, a solicitat să se observe că în raport cu prev. art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în nicio situaţie nu ar putea fi depăşite salariile de bază stabilite potrivit Legii - cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, acesta fiind nivelul maxim pe care îl pot atinge drepturile salariale îl pot atinge potrivit legii.

4. Apărările intimaţilor

Intimaţii - reclamanţi au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a sentinţei recurate.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Recurentul a arătat că, în mod neîntemeiat, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor susţinând că instanţa de fond a ignorat faptul că reclamanţii nu sunt implicaţi în raporturile financiare existente între ordonatorii de credite de la diferite niveluri, motiv pentru care este neîntemeiată obligarea Ministerului Justiţiei la alocarea fondurilor necesare solicitate de reclamanţi. Această critică este neîntemeiată.

Atribuţiile Ministerului Justiţiei în gestionarea resurselor constau în asigurarea fondurilor necesare, fundamentarea şi elaborarea proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituţiilor publice din sistemul justiţiei pentru care ministrul justiţiei are calitatea de ordonator principal de credite şi a unităţilor subordonate Ministerului, repartizarea creditelor bugetare ordonatorilor secundari de credite şi urmărirea modului de utilizare a acestora, în conformitate cu disp. art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei.

Curţile de apel elaborează proiectele de buget anual pentru instanţele din circumscripţiile lor, potrivit art. 132 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, cu modificările şi completările ulterioare, însă conform art. 132 alin. (2) din acelaşi act normativ, proiectele de buget elaborate potrivit alin. (1) se transmit Ministerului Justiţiei, astfel că gradul de implicare în procesul de salarizare a Ministerului Justiţiei nu poate fi contestat.

Stabilirea şi acordarea diferitelor drepturi băneşti, aferente unui raport de serviciu constituie un atribut exclusiv ce aparţine angajatorului, subiect pasiv al raportului obligaţional dedus judecăţii, care are obligaţia verificării condiţiilor de acordare şi de stabilire a drepturilor băneşti solicitate, însă angajatorul reclamanţilor nu ar putea beneficia de fondurile necesare plăţii unor drepturi salariale dacă nu ar avea repartizate fonduri de la Ministerul Justiţiei în condiţiile stabilite prin dispoziţiile legale.

În continuare, instanţa de control judiciar constată că în mod corect a constatat prima instanţă că diferendul născut din emiterea actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale ale reclamanţilor priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015.

Aminteşte Înalta Curte că potrivit actului normativ menţionat: « Art. I. Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări şi completări:

1. La articolul 1, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (5ind. 1), cu următorul cuprins:

"(5ind. 1) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiaşi act normativ se prevede că: « 6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) şi (1ind. 2), cu următorul cuprins:

"(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică şi pentru calculul indemnizaţiei de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcţii publice şi de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei."

Din interpretarea sistematică şi teleologică a normelor de drept menţionate rezultă că personalul din instituţii şi autorităţi publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu alte persoane având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfinţeşte principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remuneraţie egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Aşadar, egalizarea remuneraţiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menţionat, adică de la data de 9 aprilie 2015.

Concluzia instanţei de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, astfel încât personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Prin urmare, în acest caz, nu va funcţiona regula menţinerii în anul 2015 a aceluiaşi nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază şi sporuri) pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparaţie cu salariile de bază şi sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca şi acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creştere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare."

Totodată, soluţia instanţei de fond nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Decizia Curţii Constituţionale consacră soluţia adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susţină aplicarea legii menţionate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanţa de contencios constituţional nu a făcut decât să elimine disparităţile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizaţiilor.

Aşa fiind, decizia CCR nr. 794/15.12.2016 a confirmat principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariaţi şi angajatori care au calitatea de instituţii publice, plecând de la premisele egalităţii, nediscriminării şi transparenţei în acordarea remuneraţiei celor care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, astfel încât critica pârâtului în sensul că nu poate fi reţinută nelegalitatea actelor administrative contestate apare ca nefondată.

Trebuie subliniat că potrivit deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, în cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferenţele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienţii de multiplicare specifici fiecărei funcţii şi grad.

Curtea Constituţională a statuat în cuprinsul paragrafului 21 că soluţia legislativă a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Astfel, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituţionale.

În cuprinsul deciziei s-a menţionat că:

"Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reţine că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraţilor), s-au eliminat şi diferenţele provenite din faptul că o parte dintre magistraţii şi personalul asimilat, încadraţi în aceeaşi funcţie, grad/treaptă,gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alţii nu obţinuseră asemenea hotărâri judecătoreşti. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, indemnizaţia de încadrare a magistraţilor şi a personalului asimilat este aceeaşi, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeaşi soluţie legislativă, a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim."

Instanţa de contencios constituţional a statuat că efectul neconstituţionalităţii art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţia de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. În consecinţă, personalul care lucrează în aceleaşi condiţii, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei aflate în plată, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 36/4 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare".

Această concluzie în interpretare se impune cu atât mai mult cu cât, prin considerentele hotărârilor judecătoreşti în cauză, "stabilirea" indemnizaţiei s-a făcut în baza unui act normativ cu aplicabilitate generală, erga omnes, iar nu în baza unor situaţii punctuale şi personale.

Totodată, hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea valorii de referinţă sectorială care prin definiţie vizează aplicabilitatea aceluiaşi criteriu de salarizare unui întreg sector de activitate, nu vizează situaţii de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, cu aplicabilitate generală, astfel cum a reţinut Î.C.C.J. în decizia antereferită, precum şi în Decizia nr. 7/2019, adoptată în recurs în interesul legii (pct. 71).

În aceste condiţii, devin pe deplin valabile concluziile Î.C.C.J., potrivit cărora, dacă s-ar da o altă interpretare, aceasta ar fi contrară scopului şi substanţei normei, s-ar menţine inechităţile salariale în cadrul aceleiaşi categorii de personal şi, în consecinţă, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenţionat să o elimine prin edictarea acestei reglementări (pct. 73 din Decizia nr. 7/2019).

Aşadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările şi completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările şi completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 şi O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituţia publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate şi celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, atunci când titularii îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Legea cadru nr. 153/2017 din 28 iunie 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice prevede la art. 38 în mod clar că începând cu data de 1 iulie 2017 se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie şi indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. De asemenea, art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, prevede şi în anul 2018 şi 2019 păstrarea acestor drepturi, cărora li se aplică o anumită majorare.

Înalta Curte constată că, raportându-se la familia ocupaţională "Justiţie" stabilită de Anexa VI a Legii - cadru nr. 284/2010 şi la ordonatorii principali de credite indicaţi în normele juridice respective, Curtea de apel a avut în vedere, în mod corect, situaţia de fapt şi dispoziţiile legale incidente.

Astfel, în acord cu opinia judecătorului fondului, valoarea concretă şi corectă a VRS trebuie să fie cea de 605,225 RON, respectiv valoarea sectorială de 484,18 RON (405 + 4% + 4,5% = 440,15, respectiv 440,15 + 10% = 484,18 RON), la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G nr. 20/2016.

Dispoziţiile O.G. nr. 13/2008 prevăd următoarele:

"art. 1 (1) Valoarea de referinţă sectorială prevăzută în anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările ulterioare, se majorează, începând cu data de 1 aprilie 2008, cu 2% faţă de nivelul din luna decembrie 2007.

(2) Începând cu data de 1 octombrie 2008, creşterea valorii de referinţă sectoriale este de 2% faţă de valoarea din luna septembrie 2008. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică şi pentru personalul din serviciile de probaţiune salarizat potrivit Legii nr. 327/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din serviciile de probaţiune".

"art. 2 (1) Valoarea de referinţă sectorială prevăzută în anexele nr. 1c, 2c şi 3c la Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007, se majorează, începând cu data de 1 aprilie 2008, cu 4% faţă de nivelul din luna decembrie 2007.

(2) Începând cu data de 1 octombrie 2008, creşterea valorii de referinţă sectoriale este de 4,5% faţă de valoarea din luna septembrie 2008".

Reiese, aşadar, prin coroborare cu toate dispoziţiile legale, astfel cum au fost reţinute anterior, că acest act normativ a stabilit majorarea VRS pentru personalul din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor.

Totodată, art. III din O.U.G nr. 20/2016 stabileşte că "începând cu luna august 2016, prevederile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 35/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe se aplică şi personalului de probaţiune, prin raportare la cuantumul brut al salariilor de bază aferent lunii iulie 2016", iar art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 prevede că "(1) Începând cu drepturile aferente lunii decembrie 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul din cadrul sistemului public de asistenţă socială, astfel cum este definit în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2014 privind salarizarea personalului din cadrul sistemului public sanitar şi sistemului public de asistenţă socială în anul 2015, cu modificările ulterioare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 185/2015, se majorează cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna septembrie 2015."

În fine, în ceea ce priveşte obligaţia ordonatorului de credite de a stabili salariile prin egalizare la nivelul cel mai mare existent în cadrul familiei ocupaţionale, obligaţie impusă de actele normative menţionate anterior şi de cele stabilite prin decizia nr. 794/2016 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale a României, Înalta Curte constată că reclamanţii au depus la dosar practică judiciară cu privire la care s-a arătat că au existat valori ale VRS care cuprind majorările stabilite de O.U.G. nr. 26/2016 în sensul solicitat în prezenta cauză.

Prin urmare, faţă de toate aspectele anterior reţinute, interpretarea recurentului-pârât privind greşitul raţionament al judecătorului fondului care a concluzionat în sensul încălcării dispoziţiilor art. 1 alin. 5ind. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2015 în ceea ce priveşte stabilirea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, nu pot fi primite, pârâtul având obligaţia să emită ordinul de salarizare în ceea ce îi priveşte pe reclamanţi, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 145 din 10 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 11 ianuarie 2022.