Fiscal liability for fraud-linked transactions: application of the 10-year statute of limitations under Art. 91(3) C. proc. fisc. following a final criminal judgment

Şedinţa publică din data de 1 martie 2022

Asupra cauzei de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 30.08.2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generala de Soluţionare a Contestaţiilor şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, anularea Deciziei nr. 283/07.06.2018 şi anularea actelor administrative la care aceasta se referă, respectiv a Deciziei de impunere nr. x/14.04.2008 şi a Raportului de inspecţie fiscală încheiat la 14.04.2008 emise de A.J.F.P. Suceava, cu consecinţa anulării obligaţiei de plată a sumelor: de 5.137.845 RON reprezentând TVA în valoare de 2.233.126 RON şi accesorii aferente acestei taxe în valoare de 2.904.719 RON; celor reprezentând accesorii (majorări şi penalităţi de întârziere) calculate de organul fiscal după 15.04.2008 aferent TVA de 2.233.126 RON, ca o consecinţă a aplicării principiului accesorium sequitur principale şi conform alin. (2) al art. 50 Codul de procedură fiscală.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 82 din 21 octombrie 2019, Curtea de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată acţiunea în contencios administrativ, având ca obiect "contestaţie act administrativ fiscal", formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor cu sediul în municipiul Bucureşti şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 82 din 21 octombrie 2019 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi în rejudecarea cauzei să se dispună:

- anularea Deciziei nr. 283/07.06.2018 şi anularea Deciziei de impunere nr. x/14.04.2008 şi a Raportului de inspecţie fiscală încheiat la 14.04.2008 emise de AJFP Suceava, cu consecinţa anulării obligaţiei de plată a sumei de 5.137.845 RON (reprezentând TVA în valoare de 2.233.126 RON şi accesorii aferente acestei taxe în valoare de 2.904.719 RON);

- anularea deciziilor indicate la pct. II şi III ale cererii modificatoare depuse în şedinţa publică din 27.02.2019, admiterea contestaţiilor administrative formulate împotriva deciziilor referitoare la obligaţiile de plată accesorii aferente obligaţiilor fiscale şi anularea obligaţiilor accesorii cuprinse în acele acte administrative fiscale, ca o consecinţă a aplicării principiului accesorium sequitur principale conform alin. (2) al art. 50 Codul de procedură fiscală.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea cererii de recurs, aceasta a dezvoltat, în esenţă, următoarele critici:

În ceea ce priveşte încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1), punctul 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa a respins neîntemeiat critica sa potrivit căreia Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a schimbat motivele reţinute în raportul de inspecţie cu unele noi şi a încălcat dispoziţiile art. 91 alin. (3) Codul de procedură fiscală.

S-a mai susţinut în cadrul acestui motiv de recurs aspectul conform căruia obligaţiile fiscale imputate nu rezultă din faptele sancţionate prin decizia penală ne. 1633A/2016, hotărârea penală nu a anulat, nici expres şi nici tacit, înscrisurile verificate prin inspecţia fiscală din 2008.

Un alt motiv de recurs vizează nemotivarea hotărârii instanţei de fond, motiv prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1), punctul 6 Codul de procedură fiscală.

În sfârşit, ultimul motiv de recurs invocat este acela că hotărârea încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 9400/2013, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1), punctul 7 C. proc. civ.

4. Apărarea formulată în cauză

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare la data de 19.02.2020 prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Intimata-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava a depus întâmpinare la data de 24.02.2020 prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a apărărilor expuse în întâmpinările intimatelor-pârâte, precum şi a cadrului legal incident speţei deduse judecăţii, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat pentru considerentele ce succed:

Reţine Înalta Curte din actele dosarului, că recurenta-reclamanta S.C. A. S.R.L. Vatra Dornei a făcut obiectul unui control din partea organelor fiscale pentru perioada 2002 - 2004, respectiv o reverificare a obligaţiilor privind taxa pe valoare adăugată în acea perioadă. Astfel, prin decizia nr. 151376 din 18.02.2008, s-a dispus reverificarea şi s-a procedat la efectuarea controlului, fiind ca urmare emise Raportul de inspecţie fiscală din 14.04.2008 şi decizia de impunere nr. x din 14.04.2008 (înregistrată sub nr. x din 15.04.2008, dosar vol. I), prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale în sumă totală de 5.315.443 RON reprezentând tva suplimentar şi accesorii.

Împotriva acestei decizii recurenta-reclamanta a formulat contestaţie administrativă înregistrată sub nr. x din 16.05.2008, a cărei soluţionare a fost suspendată de către organul fiscal prin decizia nr. 244 din 8.07.2008, în temeiul art. 214 din O.G. nr. 92/2003, respectiv până la soluţionarea definitivă a cauzei penale constituită ca urmare a sesizării adresate organelor fiscale nr. 153205 din 14.04.2008. Cauza penală a fost soluţionată definitiv în dosar nr. x/2012 al Curţii de Apel Bucureşti, prin decizia penală nr. 1633 din 1.11.2016.

De asemenea, reclamanta a formulat distinct, împotriva Deciziei de reverificare nr. 151376 din 18.02.2008, contestaţie administrativă şi apoi acţiune în instanţă faţă de soluţia primită în contestaţie. Cauza a format obiectul dosarului nr. x/2008, soluţionat definitiv prin decizia Curţii de Apel Suceava nr. 9400 din 8.11.2013, în sensul admiterii în parte a cererii, respectiv anulând decizia de reverificare şi decizia pronunţată în contestaţie, în ce priveşte perioada de control 1.06.2002 - 31.12.2002, ca urmare a intervenirii prescripţiei extinctive.

După soluţionarea definitivă a cauzei penale (decizia nr. 1633 din 1.11.2016 a Curţii de Apel Bucureşti), organul fiscal a dispus, prin decizia nr. 283 din 7.06.2018, reluarea soluţionării contestaţiei administrative formulate de reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. x din 14.04.2008 în baza Raportului de inspecţie fiscală din 14.04.2008, şi în soluţionarea acesteia, a dispus admiterea contestaţiei pentru suma de 177.598 RON reprezentând tva (64.553 RON) şi accesorii aferente, aceasta în aplicarea deciziei Curţii de Apel Suceava nr. 9400 din 8.11.2013, relativ la reţinerea prescripţiei extinctive pentru parte (1.06.2002 - 31.12.2002) din perioada verificată;

Prin aceeaşi decizie, organul fiscal a menţinut actele contestate pentru suma de 5.137.845 RON reprezentând tva (2.233.126 RON) şi accesorii.

Împotriva acestei din urmă decizii emise în soluţionarea contestaţiei împotriva Deciziei de impunere nr. x din 14.04.2008, recurenta-reclamanta a formulat contestaţia care face obiectul prezentului dosar.

În mod corect prima instanţă a respins acţiunea formulată.

Conform prevederilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Din economia dispoziţiilor legale anterior citate rezultă, fără echivoc, faptul că recursul poate fi exercitat exclusiv pentru motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie, nefiind posibilă în această cale de atac reanalizarea probelor şi reevaluarea situaţiei de fapt.

Totodată, trebuie subliniat şi faptul că în materia contenciosului administrativ prima instanţă are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, fiind suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludentei şi pertinenţei acestora, instanţa de recurs neputând să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

În speţa de faţă prima instanţă a stabilit în mod complet situaţia de fapt în raport de probele administrate, pe care le-a apreciat potrivit propriei sale convingeri, ajungând la concluzia că actul administrativ contestat este legal.

În calea de atac a recursului nu are loc o devaluare a fondului, această cale de atac putând fi exercitată doar pentru motive de nelegalitate, instanţa de recurs neputând repune în discuţie şi reanaliza probele administrate, cum urmăreşte în realitate recurenta.

Or, modul în care judecătorul apreciază, coroborează, înlătură, dă sau nu eficienţă unei probe în cadrul procesului, este atributul său suveran, neputând face obiectul cenzurii instanţei de control .

Ca regula, nu exista o ierarhie a probelor, judecătorul fondului fiind suveran in aprecierea probelor.

Aprecierea probelor reprezintă operaţiunea mentală a judecătorului pentru a determina puterea doveditoare şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi ale probelor în ansamblul lor, în scopul aflării adevărului în cauză.

Judecătorul este liber, în principiu, să aprecieze probele potrivit convingerii sale, fără nicio îngrădire a legii.

Legea, cu unele excepţii concret evidenţiate, nu stabileşte o ierarhie a probelor, aşadar, nu dă valoarea probatorie mai mare uneia sau alteia dintre acestea.

Aşadar, criticile recurentei, urmăresc cenzurarea modului în care prima instanţă a apreciat probele din dosar.

Astfel, ceea ce solicită, în concret, recurenta-reclamantă, este ca în calea de atac a recursului, instanţa să reanalizeze fondul cauzei şi să ajungă la concluzia agreată de aceasta.

Reţine instanţa, ca premisă a analizei în prezenta cauză, că prin Raportul de inspecţie fiscală încheiat la data de 14.04.2008 şi decizia de impunere nr. x din 14.04.2008, s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale în sumă de 5.315.443 RON reprezentând tva suplimentar (2.297.679 RON), majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere, relativ la 2 categorii de sume:

- A) sume în legătură cu suma aprobată la rambursare prin proces-verbal nr. x/8.08.2003 respectiv:

1) 1.247.000 RON reprezentând tva suplimentar din relaţiile contractuale din aprilie 2002 cu S.C. B. S.R.L.;

2) 57.903 RON reprezentând tva suplimentar din relaţiile contractuale din iunie 2002 cu S.C. C. S.R.L.;

3) a) 118.883 RON reprezentând tva suplimentar din relaţiile contractuale din mai 2002, respectiv

3) b) 6.650 RON reprezentând TVA suplimentar din relaţiile contractuale din noiembrie 2002 cu S.C. D. S.R.L.;

- B) sume în legătură cu cererea de rambursare formulată de societate, pentru soluţionarea căreia s-a emis la acea dată raport de inspecţie fiscală parţială din 14.12.2004 (în sensul aprobării parţiale de rambursare tva de doar 438.871 RON, nu 668.083 RON cât s-a solicitat), respectiv:

4) 1.718 RON tva suplimentar din relaţiile contractuale din mai 2004 cu S.C. E. S.R.L.,

5) suma de 37.467 RON (compusă din 20.206 şi 17.261 RON) reprezentând TVA suplimentar din decembrie 2004 cu S.C. F. S.R.L.,

6) 413.763 RON reprezentând tva suplimentar din relaţiile contractuale cu S.C. G. S.R.L.,

7) 414.295 RON reprezentând tva suplimentar din relaţiile contractuale cu S.C. H. S.R.L..

Se reţine apoi că, decizia organului fiscal asupra contestaţiei administrative, nr. 283 din 7.06.2018 ce face obiectul prezentei judecăţi, a dispus (punctul III.1, fila x) înlăturarea sumelor de 57.903 privind relaţiile contractuale din iunie 2002, cu S.C. C. S.R.L., şi 6.605 RON privind relaţiile contractuale din noiembrie 2002 cu S.C. D. S.R.L. (sumele de la punctele 2 şi 3b, enumerate anterior), precum şi accesorii aferente, pe considerentele operării prescripţiei, în acord cu decizia Curţii de Apel Suceava nr. 9400 din 8.11.2013, în vreme ce a menţinut celelalte sume impuse (punctul III.2 fila x) pe considerentele temeiniciei lor şi al legăturii cu săvârşirea unei fapte penale.

În ceea ce priveşte prima critică, în sensul că organele fiscale au schimbat motivele reţinute în raportul de inspecţie fiscală cu altele noi, iar instanţa de fond a menţinut aceste concluzii, Înalta Curte o apreciază ca nefiind fondată.

Astfel, este evident, ca la momentul emiterii raportului în anul 2008 exista o stare de fapt, iar la momentul ulterior, 2018, aceasta a suferit modificări, inclusiv prin apariţia în realitatea juridică a unei decizii penale.

Aşadar, nu este vorba despre schimbarea motivelor, ci de luarea în considerare a tuturor împrejurărilor relevante existente.

În continuare, recurenta invocă motive care nu ar fi fost analizate în cuprinsul sentinţei suspuse recursului de faţă, şi anume:

Suma de 1247000 RON reprezentând TVA la care se adaugă majorări şi penalităţi de întârziere, sumă înscrisă pe facturile emise de B. S.R.L..

La pagina 22 din hotărârea instanţei de fond se face referire exact la sumele de 1.247.000 şi 118.883 RON, ca fiind acoperite de decizia penală pronunţată în cauză.

De asemenea, pentru celelalte sume pretins a fi fost rămase neanalizate de către sentinţa recurată, respectiv suma de 414295 RON la care se adaugă majorări şi penalităţi de întârziere, aferentă facturii nr. x/30.09.2004, suma de 1718 aferentă unui export în comision, suma de 37467 RON reprezentând TVA instanţa de fond a arătat clar în cuprinsul considerentelor faptul că au făcut obiectul dosarului şi mai apoi al sentinţei penale pronunţate.

Recurenta nu face altceva decât să reitereze argumente care ar duce la o altă concluzie, ceea ce nu înseamnă însă că prima instanţă nu s-a aplecat, nu a analizat apărările sale, aşa cum se susţine, ajungând însă, la o soluţie neagreată de recurentă.

Or, prima instanţă a arătat că toate aceste apărări au fost analizate de către instanţa penală, astfel că nu mai pot fi reiterate, potrivit principiilor dreptului intern, dar şi în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat în sensul că nu poate avea loc repunerea în cauză a unei soluţii adoptate într-un litigiu, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, în cadrul unei alte proceduri judiciare.

Aşadar, instanţele sunt chemate să asigure, pe lângă respectarea în cauză a principiului autorităţii de lucru judecat, şi respectarea principiului securităţii juridice.

De asemenea, instanţa de fond a arătat care este silogismul juridic care a determinat conturarea soluţiei supusă prezentei căi de atac, astfel încât, argumentele recurentei-reclamante în sensul că ar fi fost lăsate neanalizate unele dintre motivele invocate nu sunt fondate.

O altă critică vizează pretinsa încălcare de către prima instanţă, a dispoziţiilor art. 91 alin. (3) din Codul de procedură fiscală.

Potrivit dispoziţiilor mai sus evocate, "dreptul de a stabili obligaţiile fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care acestea rezultă din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală".

În concret, recurenta susţine că obligaţiile fiscale stabilite în sarcina sa prin raportul de inspecţie fiscală nu sunt rezultatul săvârşirii unei fapte penale de către administratorul societăţii.

Înalta Curte constată, aşa cum se arată în precedent, că organul fiscal a suspendat soluţionarea deciziei împotriva deciziei de impunere nr. x, prin Decizia nr. 244 din 8.07.2008, în temeiul art. 214 din O.G. nr. 92/2003, respectiv până la soluţionarea definitivă a cauzei penale constituită ca urmare a sesizării adresate organelor fiscale nr. 153205 din 14.04.2008. Cauza penală a fost soluţionată definitiv în dosar nr. x/2012 al Curţii de Apel Bucureşti, prin decizia penală nr. 1633 din 1.11.2016 .

Instanţa de fond a arătat în mod corect în cuprinsul considerentelor, faptul că, potrivit deciziei penale pronunţate în cauză, relaţiile invocate de către recurentă au făcut obiectul analizei instanţei penale care a constatat existenţa infracţiunilor de constituire grup infracţional organizat, delapidare, spălare de bani, astfel că se aplică termenul de prescripţie stabilit de dispoziţiile art. 91 alin. (3) Codul de procedură fiscală .

Alegaţiile recurentei, în sensul că obligaţiile fiscale contestate nu rezultă din săvârşirea unei fapte penale nu au, aşadar, suport faptic şi juridic, prima instanţă arătând că exact aceleaşi sume reţinute de organele fiscale în decizia de impunere sunt şi cele la care s-a oprit şi instanţa penală, fiind dovedită identitatea de fapte şi prejudiciu.

Mai susţine recurenta-reclamantă, în cadrul memoriului de recurs, împrejurarea conform căreia, hotărârea penală nu a anulat, nici expres, nici tacit, înscrisurile verificate prin inspecţia fiscală din 2008, concluzionând în sensul că hotărârea penală nu sancţionează societatea pentru neîndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Înalta Curte arată, în acord cu cele reţinute şi de prima instanţă, că, relevantă este nu anularea prin dispoziţia instanţei (penale) a înscrisurilor, ci chiar dincolo de orice formalism, chiar admiţând existenţa unor documente nedesfiinţate, relevantă este implicarea sau nu într-un circuit fraudulos, restrângerea dreptului de deducere de către reclamantă fiind dată nu atât de afectarea formei operaţiunii, ci de implicarea formală, frauduloasă şi asumată a recurentei-reclamante, în lanţul facturării utilajelor/utilităţilor/materiilor prime.

Mai mult decât atât, recurenta-reclamantă pune în discuţie cele reţinute printr-o decizie definitivă, cea penală, catalogând-o ca fiind "abuzivă", aspecte care exced cadrului procesual de faţă.

Un alt argument invocat de către recurentă vizează presupusa încălcare a autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 9400/2013 de către prima instanţă, în temeiul art. 488, alin. (1), punctul 7 C. proc. civ.

Înalta Curte arată, preliminar, în ce priveşte decizia nr. 9400 din 8.11.2013 a Curţii de Apel Suceava, aceasta a dispus strict restrângerea perioadei de verificare, prin excluderea unei perioade anume, 1.06.2002 - 31.12.2002, fără însă a dispune pentru alte perioade, iar sumele în cauză (1.247.000 RON şi 118.883 RON), sunt din aprilie 2002, respectiv din mai 2002, aşadar, în afara perioadei excluse, pe de o parte.

Pe de altă parte, de observat este şi faptul că decizia instanţei nu a individualizat anumite sume, dimpotrivă, fiind criticată şi decizia de impunere nr. x din 14.04.2008 (cu sumele efectiv stabilite), instanţa a respins această cerere ca inadmisibilă. Recurenta-reclamanta argumentează că cele două sume nu pot face obiect al prescripţiei fiscale de 10 ani ca urmare a legăturii cu existenţa unei fapte penale, şi că aceasta rezultă din însăşi decizia nr. 9400 din 8.11.2013, care a reţinut un termen de prescripţie de 5 ani. Astfel cum s-a subliniat anterior, decizia în cauză nu a individualizat sume, şi nu a decis relativ la acestea, ci doar a exclus o perioadă de verificare, din care nu fac parte cele două sume vizate de recurentă.

Mai mult decât atât, nu este încălcată decizia mai sus amintită, având în vedere că, aşa cum susţine însăşi recurenta, aceasta are în vedere o perioadă de timp în care nu exista o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la săvârşirea unei fapte penale, aspect care nu mai este valabil în ceea ce priveşte hotărârea recurată, existând în realitatea juridică şi obiectivă decizia penală definitivă nr. 1633 din 1.11.2016 a Curţii de Apel Bucureşti.

De asemenea, o altă critică este aceea că hotărârea instanţei de fond nu ar fi motivată, critică subsumată motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.

Conform dispoziţiilor mai sus amintite, "casarea unei hotărâri se poate cere... când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau când cuprinde motive contradictorii, ori numai motive străine de natura cauzei".

Potrivit Hotărârii CEDO din 16 noiembrie 2006 pronunţate în cauza Dima contra României, întrebarea dacă o instanţă şi-a încălcat obligaţia de a motiva, conform art. 6 din Convenţie, nu se poate analiza decât în lumina circumstanţelor speţei.

Articolul 6, se arată în hotărârea CEDO mai sus evocată, prevede în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la o analiză efectivă a motivelor, argumentelor şi a mijloacelor de probă ale părţilor, cu condiţia să le aprecieze relevanţa şi fără ca aceasta să implice detaliat pentru fiecare argument în parte.

Motivarea hotărârii este o cerinţă esenţială a legii, prevăzută expres în art. 425 C. proc. civ. şi, în acelaşi timp, o garanţie a respectării dreptului părţilor la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 C. proc. civ., art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 alin. (3) din Constituţie.

Motivarea hotărârilor judecătoreşti este direct legată de preocupările procesului echitabil chiar dacă, din perspectiva CEDO, art. 6 nu o prevede în mod expres; această obligaţie permite de fapt menţinerea dreptului la apărare şi aprecierea gradului de proporţionalitate între sacrificiul impus drepturilor cetăţenilor şi imperativele de ordine publică.

Potrivit jurisprudenţei Curţii europene de contencios a drepturilor omului (a se vedea Cauzele Boldea contra României, Perez contra Franţei), dreptul la un proces echitabil nu poate trece efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt ascultate, adică atent examinate de instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 din Convenţie implică în mod special în sarcina instanţei obligaţia de a examina efectiv mijloacele, argumentele şi ofertele de probă ale părţilor.

Potrivit Avizului nr. 11 (2008) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind calitatea hotărârilor judecătoreşti, motivarea permite nu numai o mai bună înţelegere şi acceptare a hotărârii de către justiţiabil ci este mai ales o garanţie împotriva arbitrariului. Ea obligă judecătorul să distingă mijloacele de apărare ale părţilor şi să precizeze elementele care îi justifică decizia şi o fac să fie conform legii, permiţând înţelegerea funcţionării justiţiei de către societate.

Obligaţia de motivare se impune întrucât permite, pe de o parte, să expună raţionamentul care a condus la dispozitivul hotărârii şi, pe de altă parte, de a permite exercitarea controlului judiciar. Motivarea este indispensabilă pentru calitatea justiţiei şi constituie o protecţie împotriva arbitrariului, încurajând judecătorul să înţeleagă importanţa opiniei sale.

Calitatea unei motivări şi, implicit, respectarea exigenţelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. nu sunt determinate de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor şi de corectitudinea raţionamentului care a stat la baza pronunţării soluţiei.

Judecătorul este obligat să motiveze soluţia data fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluţia este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns fiecărui argument.

Or, instanţa de fond a arătat pe larg argumentele care au condus la luarea respectivei decizii.

Nu pot fi primite afirmaţiile recurentei, în sensul că prima instanţă nu ar fi argumentat, nici măcar implicit, faptul că decizia nr. 283/2018 este contradictorie.

Având în vedere faptul că obligaţia de motivare a unei hotărâri judecătoreşti depinde, în principiu şi de natura şi complexitatea cauzei, de circumstanţele particulare ale acesteia, de apărările formulate şi coerenţa argumentelor invocate, prima instanţă şi-a structurat considerentele în funcţie de principalele critici formulate prin cererea de chemare în judecată.

Or, prima instanţă a indicat in cuprinsul considerentelor, toate argumentele considerate necesare pentru a susţine soluţia finală, grupându-le pentru ca hotărârea în ansamblu să urmeze un fir logic.

Astfel, instanţa a răspuns argumentelor relevante invocate de către recurenta-reclamantă, celelalte găsind răspuns printr-un considerent comun.

Acesta este cazul şi în ceea ce priveşte aspectul conform căruia nu s-a răspuns punctual criticii privind contrarietatea Deciziei nr. 283/2018 cu decizia civilă 9400/2013,atât timp cât această decizie a fost menţinută de instanţă. Răspunsul dat acestei critici punctuale derivă din totalitatea argumentelor arătate de către instanţa de fond.

Aceeaşi este situaţia şi în ceea ce priveşte critica relativ la faptul că decizia penală poate fi temei pentru o nouă inspecţie, iar nu pentru aplicarea termenului de prescripţie de 10 ani.

Aşa cum s-a arătat mai sus, prima instanţă a validat decizia organului fiscal care suspendase soluţionarea contestaţiei iniţiale, pentru a fi reluată ulterior pronunţării sentinţei penale, răspunzând, implicit şi acestei critici.

Mai concret, s-a suspendat soluţionarea contestaţiei, tocmai pentru ca în lumina deciziei instanţei penale, să se ia o hotărâre de către organele de soluţionare a contestaţiei.

Luând în considerare cele anterior menţionate, precum şi faptul că prima instanţă a realizat un examen complet al susţinerilor societăţii reclamante şi probelor administrate în cauză, nu se poate aprecia că sentinţa recurată este afectată de viciul nemotivării.

Pentru toate cele mai sus expuse, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (6), (7)şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat, ca nefundat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. în faliment prin lichidator judiciar cabinet de insolvenţă I. împotriva sentinţei nr. 82 din 21 octombrie 2019 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 martie 2022.