Judicial review of asset verification closure: scope of substantive legality and non-applicability of EU Charter in national integrity proceedings

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Agenţia Naţională de Integritate a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, A., B. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, anularea Ordonanţei nr. 2/13.02.2015, emisă de Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, prin care s-a dispus, în baza art. 104 lit. b) din Legea nr. 115/1996, clasarea cauzei în ceea ce priveşte persoanele fizice cercetate, reţinându-se că nu există diferenţă semnificativă între veniturile realizate de persoana evaluată în perioada 2006-2010 în sensul art. 18 din Legea nr. 176/2010.

2. Soluţia pronunţată în primul ciclu procesual

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2811 din 02 noiembrie 2015 a respins cererea privind aplicarea amenzii judiciare reclamantei şi a respins acţiunea formulată de reclamanta Agenţia Naţională de Integritate, în contradictoriu cu pârâţii Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, A., B. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca inadmisibilă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 1811 din 7 mai 2018, a admis recursul declarat de reclamanta Agenţia Naţională de Integritate împotriva sentinţei nr. 2811 din data de 2 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe. Totodată, a respins recursul incident declarat de pârâtul A., ca rămas fără obiect.

3. Hotărârea instanţei de fond în rejudecare după casare

Prin sentinţa civilă nr. 1099 din 20 martie 2019 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Agenţia Naţională de Integritate, în contradictoriu cu pârâţii Comisia de Verificare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, A., B. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a dispus anularea Ordonanţei nr. 2/13.02.2015 emisă de Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind averea domnului A. şi, în consecinţă, înaintarea cauzei la Comisia de cercetare a averilor în vederea aplicării dispoziţiilor art. 14 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 176/2010.

De asemenea, instanţa a respins capătul de cerere referitor la confiscarea averii şi a respins ca fiind neîntemeiată cererea pârâtului A. de obligare a reclamantei Agenţia Naţională de Integritate la plata cheltuielilor de judecată, ca fiind neîntemeiată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1099 din 20 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs pârâtul A., criticând hotărârea pentru nelegalitate.

Recurentul-pârât A., prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi în rejudecare respingerea acţiunii formulate ca neîntemeiată.

În motivarea cererii, recurentul-pârât a susţinut că sentinţa recurată este pronunţată cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la dreptul la o hotărâre motivată, aspecte ce se circumscriu motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., precum şi cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, raportat la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., prin aceea că instanţa judecătorească a exercitat atribuţiile Comisiei de cercetare a averilor.

În acest sens, recurentul susţine că, sentinţa recurată este nemotivată, fapt ce echivalează cu o lipsă de judecată şi, implicit, cu încălcarea dreptului la un proces echitabil. Motivarea hotărârilor reprezintă un element primordial de transparenţă a justiţiei, iar dreptul de a beneficia de o hotărâre motivată este una dintre garanţiile asigurate de art. 6 paragraful 1 al CEDO.

Potrivit jurisprudenţei CEDO judecătorii trebuie să indice cu suficientă claritate motivele pe care îşi întemeiază soluţiile pronunţate (cu titlu de exemplu: cauzele Hiro Bălani c. Spaniei, Vandehurk c. Olandei, Ruiz Torija c. Spaniei, Highins c. Franţei, Helle c. Finlandei sau Boldea c. României).

Pentru asigurarea dreptului la un proces echitabil se impune ca judecătorul să analizeze şi să dispună motivat asupra tuturor aspectelor invocate. Doar în acest fel părţile pot să aibă siguranţa că au fost ascultate şi că judecătorul a examinat în concret problemele deduse judecăţii (cauza Tatishvili c. Rusiei).

În acest sens, motivarea unei hotărâri judecătoreşti este strâns legată de preocupările privitoare la asigurarea desfăşurării unui proces echitabil, aceasta permiţând respectarea dreptului la apărare. Motivarea este indispensabilă însăşi actului de justiţie şi constituie o pavăză împotriva arbitrariului (cauza Taxquet c. Belgiei).

Examinarea în concret a problemelor deduse judecăţii înseamnă analiza efectuată personal de către completul de judecată legal învestit, care trebuie să analizeze singur toate aspectele deduse judecăţii pe baza argumentelor şi probelor administrate în fiecare cauză în parte.

În prezenta speţă, aşa cum se poate observa cu uşurinţă din cuprinsul sentinţei recurate, Curtea de Apel Bucureşti nu a motivat soluţia pronunţată cu privire la respingerea argumentelor invocate de către recurentul-pârât, în sensul invocat de acesta şi care, de altfel, au fost principalul argument reţinut de Comisia de cercetare a averilor pentru a pronunţa ordonanţa de clasare contestată.

În concret, recurentul-pârât a invocat faptul obiectul prezentului dosar îl reprezintă exclusiv un control de legalitate al Ordonanţei contestate. Aceste argumente sunt consemnate în încheierea de şedinţă din 13.02.2019 şi de asemenea reluate prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, fiind reluată succint argumentaţia prezentată în faţa instanţei de fond.

Recurentul susţine că contestarea Ordonanţei de clasare pronunţată de Comisia de Cercetare a Averilor se poate face exclusiv pe aspecte ce ţin de legalitatea acesteia (exempli gratia: să fie emisă în conformitate cu dispoziţiile legale incidente în materie, să fie emisă de autoritatea competentă şi în limitele competenţei sale, să fie emisă în forma şi cu procedura prevăzută de lege, să fie legal motivată etc). În prezenta speţă, intimata-reclamantă ANI, în cuprinsul cererii formulate, nu indică nici un motiv de nelegalitate al Ordonanţei atacate, ci se limitează doar la motive ce vizează temeinicia acesteia, vizând practic o reapreciere a probelor administrate în faţa Comisiei de Cercetare a Averilor, aspect ce nu poate face obiectul controlului în contencios administrativ.

Cu toate că intimata-reclamanta ANI nu a invocat niciun motiv de legalitate, a subliniat faptul că Ordonanţa atacată îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de lege: a fost pronunţată de către Comisia de cercetare a averilor cu respectarea procedurii prevăzute de art. 102-103 din Legea 115/1996; a fost pronunţată ulterior administrării tuturor probelor solicitate şi necesare formării convingerii membrilor Comisiei; cercetarea sesizării şi a probelor administrate a fost una efectivă; ordonanţa este temeinic motivată în fapt şi în drept.

În cuprinsul sentinţei recurate, instanţa de fond nu face nicio menţiune cu privire la acest argument (limitele controlului în contencios administrativ, respectiv un control exclusiv de nelegalitate), ignorând cu desăvârşire atât susţinerile orale ale avocatului, cât şi concluziile scrise formulate.

Mai susţine recurentul, că sentinţa recurată este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor materiale referitoare la modalitatea de verificare a averii, dat fiind că, în Ordonanţa de clasare contestată este reţinut, în principal, un aspect de nelegalitate care nu este analizat de instanţa de fond: Comisia de cercetare a averilor a reţinut în principal că, în cuprinsul Raportului, ANI nu analizează global întreaga perioadă de evaluare (2006-2010), ci extrage în mod subiectiv şi arbitrar din perioada controlată un singur an - 2009, astfel încât să rezulte o diferenţă semnificativă (pag. 9-10 din Ordonanţă). Referitor la acest argument, instanţa de fond se limitează să reţină:

"nu va avea în vedere anul 2010 întrucât acest an nu mai face parte din perioada de referinţă.

În primul rând, recurentul susţine că instanţa de fond, în mod nelegal, se raportează la o "perioadă de referinţă" (aspect nereglementat de lege) şi nu la "perioadă de evaluare" aşa cum este menţionat chiar de intimata-reclamantă ANI, în Raportul de evaluare.

O astfel de abordare, validată prin sentinţa recurată, este nelegală prin raportare la noţiunea de avere care reprezintă o acumulare patrimonială în timp, de-a lungul a mai multor ani (poate chiar a mai multor generaţii). Diferenţa semnificativă de peste 10.000 euro trebuie raportată la întreaga perioadă în care persoana a deţinut funcţia publică, iar nu în mod arbitrar, doar la anumite fracţiuni din această perioadă, aşa cum procedează ANI. Acesta a fost, de altfel, principalul motiv pentru care s-a pronunţat ordonanţa de clasare.

Pentru a oferi un exemplu concret în combaterea acestui raţionament, recurentul a subliniat faptul că din simpla adunare a veniturilor pârâtului A. şi ale soţiei sale (aşa cum sunt reţinute în Raportul ANI) în toată perioada de evaluare 2006-2010 (total 2.122.187,58 RON) rezultă o valoare mai mare decât valoarea cheltuielilor din aceeaşi perioadă (1.335.385,67 RON). Cu toate acestea ANI identifică diferenţe semnificative în anul 2009 în cuantum de 326.896,38 RON.

5. Apărările formulate în recurs

În cauză nu a fost formulată întâmpinare.

6. Cererea privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

La termenul din data de 12 mai 2021, recurentul-reclamant A. a depus la dosar o cerere privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, solicitând, în temeiul art. 267 din TFUE, sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cu următoarele întrebări preliminare:

1. Este procedura de control a averilor desfăşurată în temeiul Legii 115/1996, aşa cum a fost modificată prin Legea 176/2010, o procedură "penală" în sensul art. 6 CEDO şi, în consecinţă, persoanei supuse acestei proceduri, cum este Recurentul-pârât A., i se aplică principiile şi garanţiile în materie penală prevăzute de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, între care şi prezumţia de nevinovăţie, care stabileşte sarcina probei pentru autoritatea publică care formulează şi exercită acuzaţia, iar standardul probei în sensul administrării unor probe care dovedească vinovăţia persoanei acuzate dincolo de orice îndoială rezonabilă?

2. Este contrar dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, precum şi dreptului la un proces echitabil garantat art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ca o instanţa naţională să soluţioneze o cauză potrivit unei proceduri care nu este prevăzută de lege?

3. Este contrar dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, ca o instanţă naţională să pronunţe, în soluţionarea unei cauze, o soluţie care nu este prevăzută de lege?

4. Decizia 2006/928/CE de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei este lipsită de efecte juridice, începând cu 1 decembrie 2009, data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, dat fiind că sus-amintita Decizie nu se poate încadra, nu se mai regăseşte între competenţele Uniunii Europene post-Lisabona?

5. Dacă răspunsul la întrebarea nr. 3 este afirmativ, legislaţia internă de implementare a Deciziei 2006/928/CE, în speţă Legea nr. 115/1996, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 176/2010, este, la rândul ei, lipsită de efecte juridice, dat fiind că a rămas fără temei legal în tratatele Uniunii şi încalcă principiul atribuirii, consacrat de art. 5 alin. (2) din Tratatul instituind Uniunea Europeană?

6. Articolele 10, 11 şi 13 din Directiva 95/46 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, aplicabile la data desfăşurării procedurii de evaluare a averii Recurentului-pârât A., trebuie interpretate în sensul că se opun unor dispoziţii naţionale precum cele în discuţie în litigiul principal - art. 15 din Legea - 176/2010 - care permit unei autorităţi a administraţiei publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorităţi a administraţiei publice cu atribuţii în evaluarea averilor persoanelor care ocupă funcţii publice, precum şi prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare şi fără ca dispoziţia legală în discuţie să prevadă categoriile de date personale ce vor fi transmise şi modalitatea de transmitere?

De asemenea, în temeiul art. 23 din Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, recurenul-reclamant a solicitat suspendarea cauzei până la pronunţarea unei hotărâri preliminare de către CJUE cu privire la întrebările formulate.

7. Punctul de vedere al intimatei-reclamante Agenţia Naţională de Integritate

Intimata-reclamantă ANI a formulat punct de vedere cu privire la cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prin care a solicitat, în principal, respingerea acesteia, ca inadmisibilă, apreciind că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 267 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene iar în subsidiar ca neîntemeiată.

8. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 3 septembrie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 3 februarie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor şi ulterior la 12 mai 2021 şi 27 octombrie 2021.

În şedinţa publică din data de 12.05.2021, recurentul-pârât a formulat o cerere de efectuare a unei întrebări preliminare, de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în temeiul dispoziţiilor articolului 267 TFUE şi de suspendare a soluţionării cauzei până la pronunţarea hotărârii preliminare.

9. Considerentele instanţei de recurs asupra cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Potrivit dispoziţiilor articolului 267 TFUE, o instanţă naţională poate adresa Curţii o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare referitoare la interpretarea sau validitatea unei norme a dreptului Uniunii în cazul în care apreciază că o astfel de decizie îi este necesară pentru soluţionarea litigiului cu care a fost sesizată.

Analizând cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în raport cu actele şi lucrările dosarului Înalta Curte constată că este neîntemeiată pentru motivele următoare:

În conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene - TFUE (fost 234 Tratatul Comunităţilor Europene), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din TFUE dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional, astfel că nu este suficient ca o parte să susţină că litigiul ridica o problemă de interpretare sau validitate a dreptului Uniunii Europene (UE), pentru ca instanţa naţională respectivă să se considere obligată să trimită o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare.

Instanţa în faţa căreia se formulează cererea de adresare a unei întrebări preliminare potrivit art. 267 din TFUE, trebuie să aprecieze atât asupra necesităţii unei asemenea întrebări pentru soluţionarea fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii.

Analizând cererea formulată de reclamant, Înalta Curte constată că opinia preliminară solicitată nu este utilă şi nici pertinentă în prezenta cauză.

Înalta Curte reţine că prin maniera de formulare a solicitării şi prin raportare la motivele expuse în cererea de recurs, recurenţii pârâţi tind în realitate să obţină o decizie de îndrumare din partea Curţii de Justiţie a Uniunii în soluţionarea în concret a cauzei de către instanţa naţională ceea ce este inadmisibil, întrucât excede competenţa sa.

Prin urmare, instanţa naţională este cea care stabileşte relevanţa dreptului comunitar pentru soluţionarea litigiului aflat pe rol şi dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Întrebarea ce se poate adresa de instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale spetei deduse judecăţii.

Din modalitatea de formulare a primelor două întrebări, reiese că recurentul pârât nu invocă o problemă de interpretare a dreptului Uniunii Europene, ci urmăreşte clarificarea naturii juridice a procedurii de control a averilor, reglementată de Legea nr. 115/1996, modificată prin Legea nr. 176/2010, dacă este o procedură penală, în sensul art. 6 alin. (1) din CEDO şi aplicarea principiilor şi garanţiilor în materie penală prevăzute de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europen, între care prezumţia de nevinovăţie, cu referire la sarcina şi standardului probei (întrebarea nr. 1), respectiv garantarea dreptului la un recurs efectiv şi la un proces echitabil din perspectiva art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, cu trimitere la aplicarea termenului de prescripţie a răspunderii administrative în procedura de control a averilor (întrebarea nr. 2)

Or, aspectele legate de procedura de control a averilor (clarificarea naturii juridică şi incidenţa termenului de prescripţie a răspunderii) reprezintă chestiuni ce ţin de interpretarea dreptului naţional şi revin în competenţa exclusivă a judecătorului naţional, fiind de altfel clarificate în jurisprudenţa ICCJ şi a Curţii Constituţionale a României (e.g. Decizia nr. 449/11.06.2015), aplicarea principiului prezumţiei de nevinovăţie conţinut în art. 48 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene excedând materiei contenciosului admisinstrativ.

Sub aspectul aplicabilităţii normelor prevăzute de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în litigiul de faţă, Înalta Curte reţine că, art. 51 din Cartă stabileşte domeniul de aplicare al Cartei, statuând că dispoziţiile acesteia se adresează instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarităţii, precum şi statelor membre, numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii.

Când o situaţie juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii Europene, nu îşi găsesc aplicabilitatea nici principiile de drept unional, nici principiile şi drepturile fundamentale garantate prin Cartă.

De asemenea, CJUE nu este competentă să examineze situaţia juridică respectivă doar pe temeiul principiilor generale de drept unional sau a invocării prevederilor Cartei drepturilor fundamentale, când nu există niciun element care să permită să se considere că litigiul priveşte interpretarea sau aplicarea unei norme a dreptului Uniunii Europene, alta decât principiile generale sau normele care figurează în Cartă (a se vedea, în acest sens, Ordonanţa CJUE din 8 februarie 2016, în cauza C-407/15).

Conform jurisprudenţei CJUE (Hotărârea din 6 martie 2014, în cauza C-206/13, Cruciano Siragusa, Hotărârea din 27 martie 2014, în cauza C-265/13, Emiliano Torralbo Marcos), noţiunea de punere în aplicare din cadrul art. 51 al Cartei necesită un anumit grad de legătură cu dreptul Uniunii Europene. De asemenea, în cazul în care o situaţie juridică nu intră în sfera de aplicare a dreptului Uniunii, Curtea nu are competenţa de a se pronunţa asupra acesteia şi niciuna dintre prevederile invocate ale Cartei nu poate, în mod independent, să constituie baza unei astfel de competenţe.

Pe baza acestor considerente teoretice referitoare la noţiunea de punere în aplicare a dreptului Uniunii Europene de către statele membre, Înalta Curte constată că recurentul pârât nu indică o normă din dreptul unional (alta decât principiile enunţate) aplicabilă cauzei.

Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu functii de conducere şi de control şi a functionarilor publici, modificată prin Legea nr. 176/2010, nu este o reglementare care pune în aplicare dreptul Uniunii Europene. Împrejurarea că Decizia 2006/928/CE (MCV) de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei prevedea înfiinţarea unei agenţii pentru integritate nu face ca litigiul de faţă să fie domeniul de aplicare a dreptului unional.

Rezultă, deci, că raportul juridic litigios intră exclusiv sub incidenţa dreptului naţional, ceea ce face să fie exclusă ipoteza aplicării normelor prevăzute de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, motiv pentru care vor fi respinse primele două întrebări preliminare, întrucât nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 19 alin. (3) lit. b) din TUE şi art. 267 din TFUE.

Referitor la întrebările 3 şi 4, aflate în strânsă legătură, recurentul pârât a susţinut, în esenţă, că Decizia nr. 2006/928/CE, ca urmare a Tratatului de la Lisabona din anul 2009, a devenit caducă/lipsită de efecte juridice din moment ce UE nu mai are în domeniile sale de competenţă sistemele judiciare ale statelor membre. Pe cale de consecinţă, legislaţia internă de implementare a Deciziei 2006/928/CE (MCV), respectiv Legea nr. 115/1996 modificată prin Legea nr. 176/2010, a devenit, la rândul său, caducă, ceea ce face ca activitatea ANI şi procedura de control a averilor să fie lipsite de temei legal.

Or, C.J.U.E. nu are competenţa de a se pronunţa asupra validităţii unor prevederi legale interne, ci doar asupra validităţii actelor adoptate de către instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii, astfel cum prevede în mod expres art. 267 alin. (1) lit. b) T.F.U.E.

Decizia Comisiei Europene 2006/928/CE (MCV) stabileşte obiectivele care trebuie atinse în cadrul politicii de implementare şi armonizare a dispoziţiilor naţionale privitoare la lupta împotriva corupţiei, precum şi modul şi ritmul de realizare a acestora.

Tratatul de la Lisabona, la care face referire recurentul-pârât, este un tratat care modifică două tratate ce constituie forma bazei constituţionale a Uniunii Europene (UE), versiunea consolidată a celor două tratate - Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, amendată de prevederile Tratatului de la Lisabona, fiind publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 202 din 7 iunie 2016.

Prevederile anterior amintite nu invalidează în niciun mod dispoziţiile Deciziei Comisiei 2006/928/CE din 13 decembrie 2006, de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, publicată în Jurnalul Oficial L-354/56, aceasta fiind emisă în cadrul unui mecanism de cooperare şi de verificare stabilit tocmai pentru a garanta respectarea de către ţara noastră a obiectivelor asumate prin tratatele Uniunii Europene la care este parte, astfel că nu s-a creat nicio discrepanţă la momentul intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona de natură să afecteze viabilitatea actului normativ invocat ori a actelor normative emise la nivel naţional în aplicarea directivei menţionate.

Astfel, se constată că nici Decizia Comisiei Europene 2006/928/CE şi nici Legea nr. 176/2010 şi Legea nr. 115/1996 nu au caracter temporar, iar intrarea în vigoare a prevederilor Tratatului de la Lisabona nu a determinat caducitatea Deciziei Comisiei Europene 2006/928/CE, întrucât, potrivit art. 6 alin. (1) din C. civ.:

"Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. (...)", şi cum prin nicio dispoziţie ulterioară nu a fost invalidată dispoziţia naţională emisă pentru implementarea Deciziei Comisiei Europene 2006/928/CE, sesizarea urmează să fie respinsă şi în privinţa acestor întrebări.

Va fi respinsă şi cea de a cincea întrebare preliminară ce vizează interpretarea art. 10, 11 şi 13 din Directiva 95/46 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu trimitere la Hotărârea CJUE din 1 octombrie 2015 în Cauza C-201/14, Bara şi alţii, incidenţa acesteia în speţă vizând de fapt soluţionarea fondului cauzei.

Recurentul a susţinut,în esenţă, că potrivit efectului direct al Hotărârii din Cauza Bara, C-201/14, transmiterea şi preluarea datelor au caracter personal, fără informarea recurentului-reclamant este contrară dreptului european.

Într-adevăr, prin Hotărârea din 1.09.2015, dată de CJUE în cauza Smaranda Bara şi alţii, Curtea a declarat că:

"Articolele 10, 11 şi 13 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24.10.1995 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte preluarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naţionale, precum cele în discuţie în litigiul principal care permit unei autorităţi a administraţiei publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorităţii a administraţiei publice şi prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare".

În cauza respectivă, reclamanţii erau persoane care obţineau venituri din activităţi independente, iar ANAF a transmis CNAS datele acelor persoane referitoare la veniturile lor declarate, pe baza cărora CNAS a calculat şi cerut plata restanţelor contribuţiilor la sistemul de asigurări de sănătate, date care au fost transmise potrivit art. 4 din Protocolul încheiat la data de 30.10.2007 între CNAS şi ANAF.

În cauza de faţă, însă, informaţiile au fost cerute şi, respectiv, transmise pe baza prevederilor art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 176/2010,

Astfel fiind, cum în cauza de faţă informaţiile, datele au fost cerute, transmise şi preluate/prelucrate pe baza legii şi în limitele legii, iar nu în baza unui simplu Protocol care să fi fost încheiat între Agenţie şi deţinătorii informaţiilor/datelor/documentelor respective, ceea ce face, în opinia instanţei de recurs, ca hotărârea dată în Cauza C-201/14 să nu fie incidentă în prezenta cauză.

Faţă de conţinutul normativ al Directivei nr. 95/46/CE şi, în raport de prevederile art. 13, 15 şi 20 din Legea nr. 176/2010, se observă că norma internă conţine prevederi exprese referitoare la informările persoanei evaluate cu privire la instrumentarea datelor cu caracter personal, care sunt obligatorii pentru legalitatea sesizării comisiei de control a averilor.

Din cele anterior expus, Înalta Curte reţine faptul că cererea formulată de reclamant nu este o veritabilă cerere de sesizare a CJUE, cât timp opinia preliminară solicitată, raportat la întrebările formulate, fie nu este utilă şi pertinentă în prezenta cauză fie urmăreşte soluţionarea pe fond a acesteia, în speţă nefiind deci îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.

Pentru considerentele expuse anerior, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebările preliminare propuse de recurentul pârât A..

10. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate în cauză şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

10.1 Situaţia de fapt

La data de 14.07.2015, reclamanta, Agenţia Naţională de Integritate, s-a adresat instanţei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a solicitând, în contradictoriu cu pârâţii Comisia de Verificare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, A., B. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, efectuarea unui control de legalitate asupra Ordonanţei nr. 2/13.02.2015 emisă de Comisia de Verificare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2014, solicitând anularea actului administrativ reprezentat de Ordonanţa nr. 2/13.02.2015, prin care, în temeiul art. 104 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 115/1996 s-a dispus clasarea sesizării din data de 16.07.2014, pentru motivul că nu există o diferenţă semnificativă între veniturile realizate de persoana evaluate în perioada 2006-2010, în sensul art. 18 din Legea nr. 176/2010, Ordonanţă menţinută prin respingerea plângerii prealabile formulate de ANI, prin Ordonanţa nr. 6/27.05.2015 pronunţată de Comisia de Verificare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în acelaşi dosar nr. x/2014.

Prin Ordonanţa nr. 2/13.02.2015 emisă de Comisia de Verificare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus clasarea cauzei în ceea ce priveşte persoanele cercetate A. şi B., reţinându-se, în esenţă, că Agenţia a nesocotit dispoziţiile legale privind perioada pentru care s-a realizat evaluarea, întrucât, deşi în raport se arată că evaluarea averii persoanei cercetate s-a făcut pentru perioada 2006-2010, atunci când constată existenţa unei diferenţe semnificative, Agenţia se raportează numai la nivelul anului 2009, luând în calcul numai veniturile şi averea dobândită în anul 2009.

A mai considerat comisia că veniturile obţinute de persoana evaluată au fost mai mult decât suficiente pentru acoperirea părţii din preţ care s-a plătit efectiv, validând susţinerile persoanei evaluate referitoare la renunţarea vânzătorului vânzătorul la diferenţa de preţ, de aproximativ 70.000 Euro, persoana evaluată plătind suma de 40.000 Euro iar către sfârşitul anului 2009, cumulat, suma de încă aproximativ 90.000 Euro.

Din extrasele de cont depuse la dosar, rezultă că la data de 19.01.2009, a fost plătită cu ordin de plată către C. suma de 10 000 RON şi 30 000 Euro, la data de 11 martie 2009, a fost plătită către acelaşi vânzător suma de 15.050,00 RON, cu ordin de plată, la data de 2 aprilie 2009, suma de 18.000,00 RON, cu ordin de plată. Toate aceste sume virate în perioada ianuarie- aprilie 2009 totalizează aproximativ 40 000 Euro, atât cât au susţinut cei doi soţi că au achitat către vânzător cu prioritate.

Potrivit afirmaţiei fostei soţii a persoanei evaluate, până la sfârşitul anului 2009 s-a mai plătit o diferenţă de 90 000 Euro. Din extrasele bancare nu rezultă că această diferenţă ar fi fost plătită prin bancă, în schimb, în aceeaşi perioadă apar foarte multe retrageri de numerar, din conturi, în RON şi valută, ceea ce înseamnă că restul banilor au fost plătiţi cash. S-a mai reţinut că în România nu există norme care să reglementeze disciplina financiară a persoanelor fizice, acestea nu sunt obligate de nicio dispoziţie legală să economisească în mod exclusiv în conturi bancare şi nici să declare sumele de bani economisite în locuinţa proprie. Din examinarea formularului pentru declaraţia de avere rezultă că funcţionarii publici au obligaţia de a declara numai economiile din bănci sau instituţii asemănătoare, nicidecum pe cele deţinute în domiciliu. În cauză nu s-a dovedit faptul că familia A. ar fi cheltuit toate veniturile încasate, că ar fi avut un comportament risipitor sau ar fi făcut alte achiziţii decât cele arătate în raport. Aceste dovezi erau în sarcina reclamantei, potrivit principiului de drept "actori incumbit probatio".

Prin sentinţa civilă nr. 2811/2.11.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta Agenţia Naţională de Integritate ca fiind inadmisibilă, fiind obligată reclamanta la plata către pârâtul A. a sumei de 1000 RON reprezentând onorariu redus de avocat, iar prin decizia civilă nr. 1811/7.05.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015, a fost admis recursul formulat de recurenta reclamantă Agenţia Naţională de Integritate şi casată sentinţa civilă recurată, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând calitatea de autoritate administrativă a Comisiei de cercetare a averilor şi de act administrative tipic a ordonanţei de clasare, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 554/2004.

În fond după casare, instanţa de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a dispus anularea Ordonanţei nr. 2/13.02.2015 emisă de Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind averea domnului A. şi, în consecinţă, înaintarea cauzei la Comisia de cercetare a averilor în vederea aplicării dispoziţiilor art. 14 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 176/2010, fiind respins capătul de cerere referitor la confiscarea averii.

Prima instanţă a procedat la analiza situaţiei contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/20.01.2009, la BNP D., prin care pârâta B. a achiziţionat de la numitul C. imobilul situat în Voluntari, judeţ Ilfov, compus din teren intravilan de 590 mp şi construcţie din cărămidă edificată pe acesta, în suprafaţă totală construită de 87 mp, contra unui preţ de 200.000 Euro, primit integral de către vânzător, anterior datei semnării şi autentificării contractului, potrivit contractului, menţiune efectuată în cuprinsul acestuia pe baza declaraţiei vânzătorului.

Judecătorul fondului a analizat, solicitarea de a se reţine de către instanţă că preţul de 200.000 Euro nu a fost achitat anterior semnării contractului, contrar menţiunilor din cuprinsul actului de vânzare - cumpărare, ci ulterior, iar în ceea ce priveşte diferenţa care face obiectul verificărilor, vânzătorul a renunţat la o parte din preţ, prin raportare la dispoziţiile art. 270 C. proc. civ., punctul de vedere al pârâtului A., exprimat în faţa Agenţiei Naţionale pentru Integritate, declaraţia numitului E., declaraţia pârâtei B., autentificată sub nr. x/26.01.2015 la Ambasada României din Berlin, depusă la dosarul Comisiei pentru confiscarea averilor, declaraţia martorului F., dată în faţa Comisiei pentru cercetarea averilor şi chiar declaraţiile reclamantului date în faţa Comisiei de cercetare a averii, în sensul că a avut economii la bancă, sumele fiind depuse în conturi întrucât lucra ca ambasador în altă ţară şi în România avea cheltuieli minime, fără a face extrageri de la bancă, iar când a cumpărat casa suma a fost dată prin transfer bancar şi a mai plătit o rată, ulterior, până a renunţat C. la diferenţa de preţ de cca. 70 000 Euro.

Astfel, din analiza probatorului administrat în cauză, Curtea a observat că există diferenţe semnificative între declaraţia pârâtului din prezenta cauză şi cea a fostei sale soţii, pârâta B., referitoare la renunţarea lui C. la diferenţa de preţ rămasă neachitată şi în ceea ce priveşte sumele achitate.

Pe lângă contradicţiile evidente dintre declaraţiile reclamantului din prezenta cauză A. şi ale pârâtei B., Curtea a apreciat important a se stabili în prezenta cauză valoarea juridică a declaraţiei vânzătorului C., cuprinsă în contractul de vânzare - cumpărare, din care rezultă că vânzătorul a primit preţul de 200.000 Euro integral, anterior semnării contractului.

Din analiza probatoriului, instanţa de fond a apreciat că susţinerile persoanei evaluate în sensul achitării doar a unei părţi din preţul convenit nu pot fi primite în cauză, având în vedere situaţia de fapt astfel cum rezultă aceasta din contractul de vânzare cumpărare autentificat, respectiv că pârâţii A. au achitat la începutului anului 2009, respectiv la încheierea contractului respectiv, întreg preţul de 200.000 Euro, Comisia de cercetare a averilor plecând de la o situaţie premisă greşită, aceasta reţinând fără suport probator că preţul de 200 000 Euro nu a fost achitat integral.

De asemenea, instanţa nu a împărtăşit opinia Comisiei nici în ceea ce priveşte posibilitatea ca pârâţii A. să fi achitat preţul imobilului din economii care nu erau depuse în conturi bancare, justificat de faptul că în România nu există reguli de disciplină financiară în acest sens, reţinând că, deşi nu există vreo prevedere legală care să oblige persoanele care au economii să le depună la instituţiile bancare, o atare concluzie intră în contradicţie cu legislaţia aplicabilă în materia declaraţiilor de avere, pârâţii având obligaţia de a depune declaraţii de avere, astfel încât, nu poate fi recunoscut dreptul acestora de a deţine sume de bani fără ca acestea să fie evidenţiate în cadrul vrei rubrici din aceste declaraţii.

În condiţiile în care pârâţii nu au invocat în cursul procedurii administrative desfăşurate în faţa Comisiei că ar fi deţinut economii importante în bani lichizi, pârâtul A. declarând că banii au fost ţinuţi în cont, în cazul în care totuşi s-ar fi susţinut existenţa unor sume importante de bani lichizi, aceştia ar fi trebuit să indice ce sume au deţinut şi modalitatea în care s-a făcut plata, şi să probeze aceste susţineri.

Mai mult decât atât, această ipoteză pare neverosimilă în raport de modalitatea în care a fost achitată suma de 40.000 Euro. Astfel, deşi ipotetic pârâţii ar fi deţinut aceste sume de bani lichizi, suma de 40.000 Euro pe care a solicitat-o vânzătorul cu prioritate pentru a-şi achiziţiona garsoniera a fost plătită prin virament bancar sau cu bani care au fost extraşi din cont în mai multe tranşe, or, în mod logic, în cazul în care ar fi existat aceste sume, cumpărătorul ar fi utilizat sumele de bani pentru achitarea preţului, şi nu ar fi necesar să scoată din cont sau să temporizeze stingerea datoriei pe o perioadă îndelungată de timp.

Din aceste considerente, Curtea a apreciat că în mod eronat a reţinut Comisia aceste aspecte de fapt, care nu corespund susţinerilor părţilor şi nu rezultă din ansamblul probator administrat în cauză.

În ceea ce priveşte aprecierile Comisiei referitoare posibilitatea părţii pârâte de a achita întreaga valoare a imobilului, în raport de veniturile înregistrate, instanţa a considerat că acest aspect nu este lămurit pe deplin, întrucât, din raportul de evaluare întocmit de Agenţia Naţională de Integritate rezultă în primul rând că au fost avute în vedere veniturile realizate pe intervalul 2006 - 2010, şi nu doar veniturile realizate în anul 2009, cum se susţine în ordonanţă.

Astfel, pârâţii A. şi B., în perioada 2006 - 2008, au realizat venituri de 951.986 RON, iar în anul 2009, suma de 664.492,62 RON, în total suma de 1.616.478,72 RON. Cheltuielile, pe de altă parte, au fost în cuantum de 271.566,36 RON în perioada 2006 - 2008, respectiv 991.389 RON în 2009, fără să fie avut în vedere anul 2010 întrucât acest an nu mai face parte din perioada de referinţă, de vreme ce din contractul de vânzare - cumpărare rezultă că suma a fost achitată integral la data semnării contractului, care a intervenit în anul 2009.

Prin urmare, deşi calculele făcute în cadrul raportului de evaluare par a fi corecte, având în vedere că, de regulă, cheltuielile unei familii nu se limitează la cele referitoare la achiziţionarea de autoturisme sau deschiderea de coturi, o mare parte din venituri fiind alocată suportării cheltuielilor traiului zilnic, respectiv cheltuielile cu alimente, cheltuieli curente de întreţinere imobile, cheltuieli de deplasare etc., Curtea a considerat că aceste aspecte pot fi lămurite prin administrarea de probe suplimentare de instanţa sesizată cu solicitarea de confiscare a averii, respectiv prin administrarea probei cu expertiza contabilă, în cazul în care părţile sau instanţa apreciază necesar acest lucru.

Pentru aceste considerente, instanţa de fond a anulat Ordonanţa nr. 2/13.02.2015 emisă de Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind averea domnului A. şi, în consecinţă, a dispus înaintarea cauzei la Comisia de cercetare a averilor în vederea aplicării dispoziţiilor art. 104 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996, respectiv de a dispune trimiterea cauzei spre soluţionare curţii de apel, dacă se constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote-părţi din aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat, fiind respinsă solicitarea reclamantei de confiscare a averii nejustificate, această soluţie nu poate fi dispusă în cadrul procesual prezent.

10.2 Analiza motivelor de casare

Recurentul-pârât A., prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., a susţinut că instanţa judecătorească a exercitat atribuţiile Comisiei de cercetare a averilor, controlul de legalitate al Ordonanţei contestate fiind limitat exclusiv pe aspecte ce ţin de legalitatea acesteia, care nu au fost invocate de intimata-reclamantă ANI, în cuprinsul cererii formulate, ci doar la motive ce vizează temeinicia acesteia, vizând practic o reapreciere a probelor administrate în faţa Comisiei de cercetare a averilor, aspect ce nu poate face obiectul controlului în contencios administrativ.

Înalta Curte nu poate împărtăşi opinia recurentei, în primul rând pentru că, astfel cum s-a stabilit în decizia de casare, Ordonanţa de clasare este un act administrativ individual supus controlului de legalitate a instanţei de judecată, iar limitele acestui control priveşte şi modul în care Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 104 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 115/1996, respectiv a constatat că provenienţa bunurilor este justificată şi nu există o diferenţă semnificativă între veniturile realizate de persoana evaluate în perioada 2006-2010, în sensul art. 18 din Legea nr. 176/2010.

În al doilea rând, instanţa de fond nu a stabilit o altă situaţie de fapt şi nu a efectuat activităţi de verificare specifice autorităţii administrative, ci a verificat silogismul care a condus la soluţia de clasare, a avut în vedere situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută în ordonanţa de clasare şi a verificat concluzia Comisiei în sensul în care provenienţa bunului cumpărat a fost sau nu justificată, controlul de legalitate al instanţei de contencios administrativ fiind de plină jurisdicţie, nefiind limitat doar la aspectele formale ci şi la cele substanţiale, de fond, din perspectiva analizei complete şi corecte ale elementelor de patrimoniu vizate.

Mai mult, judecătorul fondului, sesizând, pe de o parte, contradicţii între concluzia din ordonanţa de clasare şi probatoriul administrat, pe mai multe aspecte, iar pe de altă parte, apreciind motivat că nu au fost lămurite pe deplin aspectele referitoare la posibilitatea părţii pârâte de a achita întreaga valoare a imobilului, în raport de veniturile înregistrate, a considerat că acest aspect nu este lămurit pe deplin, având în vedere şi natura eterogenă a cheltuielilor unei familii, fiind necesară administrarea de probe suplimentare de instanţa sesizată cu solicitarea de confiscare a averii, respectiv prin administrarea probei cu expertiza contabilă, în cazul în care părţile sau instanţa apreciază necesar acest lucru, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 104 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996, şi dispunând înaintarea cauzei la Comisia de cercetare a averilor respectiv de a dispune trimiterea cauzei spre soluţionare curţii de apel, dacă se constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote-părţi din aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat.

Or, această soluţie este prevăzută expres de lege şi reprezintă tocmai un exerciţiu de efectuare a controlului de legalitate în limitele puterii judecătoreşti, prin raportare la dispoziţiile speciale prevăzute în materia controlului averilor, instanţa neprocedând nemijlocit la administrarea probei cu expertiză ci trimiţând cauza pentru completarea probatoriului Comisiei, urmând a se lămuri şi celelalare contradicţii sesizate de către instanţa de contencios administrativ.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat, reţinând că sentinţa pronunţată este complet motivată, cuprinzând raţionamentul instanţei în susţinerea soluţiei pronunţate, argumentele care susţin această soluţie, astfel cum s-a arătat, în contextul în care judecătorul fondului a sesizat contradicţii între concluziile comisiei şi probatoriul administrat, de natură a nu justifica soluţia de clasare pentru că nu există diferenţe semnificative şi averea este justificată şi a apreciat necesară suplimentarea probatoriului sub aspectul posibilităţii părţii de a achita întreaga valoare a imobilului în raport de veniturile înregistrate şi ansamblul cheltuielilor familiei.

Din punct de vedere al soluţiei pronunţate, instanţa nu avea obligaţia analizei exhaustive a tuturor susţinerilor părţilor, cu atât mai mult cu cât unele dintre acestea susţineau o altă soluţie decât aceea de suplimentare a unor probatorii şi o reapreciere a probatoriilor, în mod implicit fiind înlăturate acele susţineri contrare raţionamentului reţinut de instanţă.

Prin urmare, instanţa de control judiciar apreciază că sentinţa recurată este motivată în fapt şi în drept, nefiind încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., nefiind încălcat dreptul la un proces echitabil, trimiterea cauzei Comisiei fiind o soluţie care nu stinge litigiul, părţile având posibilitatea să facă apărări atât în ceea ce priveşte contradicţiile constatate de instanţă cât şi cu privire la eventualitatea unui probatoriu suplimentar ce va fi administrat.

Mai susţine recurentul, subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., că sentinţa recurată este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor materiale referitoare la modalitatea de verificare a averii, dat fiind că, în Ordonanţa de clasare contestată este reţinut, că Comisia de cercetare a averilor a reţinut în principal că, în cuprinsul Raportului, ANI nu analizează global întreaga perioadă de evaluare (2006-2010), ci extrage în mod subiectiv şi arbitrar din perioada controlată un singur an - 2009, astfel încât să rezulte o diferenţă semnificativă.

Această citică nu se poate reţine, prin raportare la conţinutul raportului de evaluare din care rezultă că au fost avute în vedere veniturile realizate în intervalul 2006 - 2010, şi nu doar veniturile realizate în anul 2009, constatându-se că pârâţii A. şi B., în perioada 2006 - 2008, au realizat venituri de 951 986, RON, iar în anul 2009, suma de 664 492,62 RON, în total suma de 1.616.478,72 RON. Cheltuielile, pe de altă parte, au fost în cuantum de 271.566,36 RON în perioada 2006 - 2008, respectiv 991.389 RON în 2009.

Instanţa de fond în analiza Ordonanţei de clasare, face referire la situaţia plăţilor cu privire la imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/20.01.2009, însă faceşi o analiză a susţinerilor pârâţilor şi a declaraţiilor martorilor care au vizat provenienţa sumelor şi modalitatea de achitare a acestora, sesizând contradicţiile dintre declaraţiile soţilor A. şi între acestea şi ale martorilor, în acest sens, precum şi prin raportare la conţinutul contractului, apreciind necesară administrarea unor probe suplimentare pentru a dovedi dacă prin raportare la întreaga perioadă avută în vedere 2006-2010, se verifica posibilitatea achitării întregii sume în raport de veniturile înregistrate şi cheltuielile fireşti ale unei familii.

Instanţa nu a avut în vedere anul 2010, întrucât acest an nu mai face parte din perioada de referinţă, de vreme ce din contractul de vânzare - cumpărare rezultă că suma a fost achitată integral la data semnării contractului, care a intervenit în anul 2009, însă împrejurarea că instanţa s-a exprimat ca fiind o "perioadă de referinţă" şi nu la "perioadă de evaluare" reprezintă un aspect formal, de ordin terminologic, aceasta neînsemnând că nu s-a raportat la întreaga perioadă reţinută în raportul de evaluare, ci a avut în vedere exclusiv modul în care a fost achitat preţul contractului de vânzare-cumpărare.

Instanţa a apreciat că aceste aspecte legate de achitarea preţului contractului a întregii sume de 200.000 Euro, astfel cum s-a menţionat în contract, coroborate cu veniturile obţinute potrivit Raportului de evaluare pe perioada reţinută şi cheltuielile necesare familiei, pot fi lămurite prin administrarea unor probe suplimentare astfel încât nu se poate reţine susţinerea recurentului că nu s-a avut în vedere raportarea diferenţei semnificative prin raportare la întreaga perioadă în care persoana a deţinut funcţia publică.

11. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, va respinge cererea formulată de recurentul-pârât A. privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebări preliminare şi în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea formulată de recurentul-pârât A. privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebări preliminare.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva sentinţei nr. 1099 din 20 martie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 octombrie 2021.