Apparent-authority agency contract held inopposable; damages claim rejected, appeal quashed.

Mandat aparent. Acţiune în despăgubiri. Condiţii de admisibilitate în raport cu dispoziţiile art. 1309 alin. (2) din Codul civil

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Diferite contracte speciale. Contractul de mandat

Index alfabetic: acţiune în despăgubiri

contract de mandat

mandat aparent

condiţii de admisibilitate

C. civ., art. 1170, art. 1266, art. 1267, art. 1270, art. 1309 alin. (2)

Există reprezentare, în general, ori de câte ori o persoană încheie un act juridic în numele şi pe seama unei alte persoane, în asemenea condiţii încât efectele juridice ale actului se produc direct în patrimoniul acesteia din urmă. De esenţa reprezentării rămâne participarea nomine alieno a reprezentantului la circuitul civil, efectele actului juridic încheiat prin reprezentare producându-se faţă de reprezentat, şi nu faţă de reprezentant, deşi acesta din urmă este cel care-l încheie.

Potrivit dispoziţiilor art. 1309 alin. (2) C. civ., dacă, însă, prin comportamentul său, reprezentatul l-a determinat pe terţul contractant să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta şi că acţionează în limita puterilor conferite, reprezentatul nu se poate prevala faţă de terţul contractant de lipsa puterii de a reprezenta.

Condiţia eficacităţii reprezentării aparente este ca reprezentatul să fi avut un anumit comportament - fie a contribuit la crearea unei situaţii de natură să îl facă pe terţ să creadă că tratează cu o persoană care are putere de reprezentare, fie a tolerat comportamentul unui terţ despre care cunoştea faptul că acţionează în numele său -, care să fi justificat credinţa terţului contractant în existenţa şi întinderea împuternicirii.

Momentul la care trebuie făcută această raportare - formarea convingerii terţului contractant că tratează (contractează) cu un reprezentant/cu cineva cu putere de reprezentare - este cel al încheierii contractului între terţul contractant şi pretinsul reprezentant sau o perioadă anterioară perfectării actului juridic.

I.C.C.J. Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2663 din 8 decembrie 2022

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 10 noiembrie 2020 pe rolul Tribunalului Arad, Secţia a II-a civilă, sub nr. x/108/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., obligarea acesteia la plata sumei de 2.160.000 lei, reprezentând contravaloarea despăgubirilor potrivit prevederilor contractului de mandat nr. 10/23.08.2013, la care se adaugă dobânzile legale, calculate de la momentul comunicării notificării de punere în întârziere şi până la data plăţii efective, precum şi cheltuielile de judecată.

În drept, a invocat dispozițiile art. 1566, art. 1568, art. 1578, art. 2009, art. 2010 şi urm. C. civ.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 373 din 24 mai 2021, pronunțată în dosarul nr. x/108/2020, Tribunalul Arad, Secţia a II-a civilă a admis acţiunea civilă promovată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. şi, pe cale de consecinţă, pârâta a fost obligată la plata sumei de 2.160.000 lei, cu titlu de pretenții, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 2.160.000 lei, calculată începând cu data de 8 septembrie 2020 şi până la data achitării integrale a debitului, precum şi suma de 29.205 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea instanţei de apel

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 352/A din 9 iunie 2022, a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.R.L., în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L., împotriva încheierii din 26 aprilie 2021 pronunțată de Tribunalul Arad, Secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/108/2020, admițând, în schimb, apelul formulat de aceeași parte împotriva sentinţei civile nr. 373 din 24 mai 2021 a Tribunalului Arad, Secţia a II-a civilă, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea; totodată, intimata-reclamantă a fost obligată să-i achite apelantei-pârâte suma de 12.602,50 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru și suma de 50.000 lei, reprezentând onorariu avocațial parțial.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, la data de 12 august 2022.

Recurenta-reclamantă a solicitat modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul menținerii dispozițiilor acestei decizii doar în ceea ce privește soluția de respingere a apelului formulat împotriva încheierii Tribunalului Arad din data de 26 aprilie 2021 şi a celor referitoare la onorariul parțial de avocat, şi modificarea deciziei cu privire la celelalte dispoziţii, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Întemeindu-şi calea extraordinară de atac pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 1309 alin. (2) C. civ. referitoare la teoria mandatului aparent, pe cele privitoare la forţa obligatorie a contractelor şi buna-credinţă în executarea contractului (art. 1270 şi art. 1170 din cod) și pe cele în materia interpretării contractului (art. 1266 şi art. 1267 din același cod).

După prezentarea pe larg a stării de fapt, inclusiv a celor trei tranzacții pentru achiziția unor mari suprafețe de teren agricol, precum și a probelor constând în mailurile transmise între unii dintre colaboratorii și/sau reprezentanții societății intimate și dl C., respectiv dl D., recurenta a dezvoltat mai multe critici cu privire la pretinsa aplicare greșită a dispozițiilor referitoare la teoria mandatului aparent.

În esență, aceasta susține că din situaţia de fapt descrisă se poate observa că reprezentatul, adică intimata-pârâtă B. S.R.L., prin reprezentanții săi legali, administratori statutari şi asociaţi, l-au determinat pe terțul contractant, dl C. - mandatar -, să creadă în mod rezonabil că cel care apărea ca reprezentant al său, dl E., avea putere de reprezentare, context în care contractul de mandat nr. 10/23.08.2013, inclusiv clauza din art. 8.2 lit. b), îi este pe deplin opozabil intimatei, prin raportare la prevederile art. 1309 alin. (2) C. civ.

În continuare, recurenta a redat mai multe pasaje din literatura de specialitate în legătură cu modul de interpretare și aplicare a acestui text normativ, subliniind că cerința eficacității reprezentării aparente în acest caz, nu presupune culpa reprezentatului - nu în mod necesar, dar ea poate rezulta din acţiunile acestuia, ci acesta trebuie să fi avut un anumit comportament (fie a contribuit la crearea unei situații de natură să îl facă pe terț să creadă că tratează cu o persoană care are putere de reprezentare, fie a tolerat comportamentul unui terţ despre care cunoştea faptul că acţionează în numele său), care să fi justificat credinţa terţilor contractanţi în existenţa şi întinderea împuternicirii.

Atât Codul civil român, cât şi Codul civil francez au ca punct comun faptul că validează credința persoanelor ce au tras concluzii legitime din observarea unei situații de fapt aparente, realitate consacrată în doctrină şi jurisprudenţă sub denumirea de „mandat aparent”.

Cei ce s-au întemeiat cu bună-credinţă pe o aparenţă juridică, în particular, pe un mandat aparent, ar urma să sufere un prejudiciu dacă drepturile pe care credeau că le dobândesc dispar în momentul descoperirii situaţiei reale. În această ipoteză, cea mai potrivită formă de reparare a prejudiciului este menţinerea, în favoarea terţilor, a drepturilor pe care s-au întemeiat, prin recunoaşterea consecinţelor respectivei stări de fapt. Mandatul aparent produce efecte ca şi cum mandatarul aparent ar fi avut puteri de reprezentare, fiind important ca această credință a terţului în aparența juridică să fi fost cauzată de comportamentul mandantului.

După ce mult timp s-a considerat că fundamentul juridic al angajării mandantului faţă de terţul căzut în eroare l-ar constitui o faptă delictuală a mandantului, care cu intenţie sau din neglijenţă ar fi prilejuit crearea aparenţei de mandat, în dreptul francez, începând din anul 1962, s-a admis că mandantul poate fi angajat chiar şi în lipsa unei culpe susceptibile să-i poată fi reproşată, dacă credinţa terţului în puterile mandatarului este legitimă, acest caracter presupunând că circumstanţele l-au autorizat pe terţ să nu verifice limitele exacte ale acestor puteri. Astfel, pornindu-se de la faptul că securitatea tranzacţiilor şi necesitatea derulării lor cu rapiditate implică un plus de supleţe, cerinţele erorii comune au fost adaptate în sensul că se lua în vedere nu o eroare invincibilă potrivit concepţiei clasice, ci o eroare legitimă, adică una susceptibilă să dea naştere în cugetul persoanei implicate la o credinţă legitimă în existența împuternicirii mandatarului derivând din neimputabilitatea faptului neluării tuturor precauțiunilor uzuale pe care ar fi trebuit să le ia un om de o diligenţă şi prudenţă normale în situaţia dată.

În cele mai multe cazuri, mandatul aparent există atunci când mandantul prin comportamentul său determină un terţ să creadă în mod rezonabil că o anumită persoană este autorizată să încheie acte juridice în numele şi pe seama sa. Comportamentul mandantului constă în fapte comisive, cum ar fi: numirea unei persoane în mod formal într-o funcţie (de exemplu, director general), punerea la dispoziţie a unui birou pe a cărui uşă a fost atârnată o placă cu numele şi funcţia pretinsului mandatar, eliberarea unor acte care să justifice puterile aparente, precum şi efectuarea de declaraţii către terțe persoane.

Comportamentul mandantului se prezintă şi sub forma unor fapte omisive: de pildă, mandantul permite unei persoane să apară în exterior ca și cum a fost împuternicită să acţioneze pe seama lui și nu ia măsurile necesare pentru a înlătura această aparență.

După ce, un timp, a oscilat între criteriul obiectiv al erorii comune şi cel subiectiv al credinţei legitime, Curtea de Casaţie franceză a optat, în final, pentru adoptarea acestuia din urmă: la rândul său, comportamentul mandatarului aparent poate induce în eroare terţul contractant, la fel cum o poate face şi statutul său, în sensul autorităţii sau onorabilităţii de care se bucură acesta, justificând astfel neverificarea puterilor ce i-au fost încredinţate.

Pe acelaşi fir al argumentației, în jurisprudența națională s-a arătat că, chiar dacă la data încheierii contractului nu a existat voinţa mandantului de a fi reprezentat, semnarea actului de către fostul prepus al reclamantei şi aplicarea ştampilei societăţii pe act a fost de natură să justifice credința legitimă a pârâtei cocontractante în existența mandatului (I.C.C.J., Decizia nr. 1141/2020). Un astfel de mandat aparent există atunci când împrejurările de fapt determină o terţă persoană să creadă în mod legitim, fără a se reţine vreo culpă în sarcina ei, că cel cu care tratează a fost împuternicit de prezumatul mandant să încheie acte juridice, deşi nu există niciun contract de mandat sau actul juridic este încheiat cu depăşirea puterilor atribuite de mandant (Curtea de Apel Alba Iulia, Decizia nr. 290/2014).

Cu toate acestea, instanța de apel, din situaţia de fapt care i-a fost prezentată, având la îndemână toate documentele de care se prevalează reclamanta, a ajuns la concluzia că susținerile intimatei cu privire la inopozabilitatea față de ea a contractului de mandat sunt corecte, invalidând teoria mandatului aparent.

În motivarea deciziei pronunțate, deși curtea de apel a reţinut că, „în speţă, este cert că apelanta-pârâtă i-a permis numitului E. să intre în contact cu intermediarii de terenuri agricole, acesta participând la anumite discuţii cu aceştia și având asupra sa ștampila societăţii” (ceea ce, în opinia recurentei, demonstrează faptul că intimata a contribuit la crearea unei situaţii de natură să îl facă pe terț să creadă că tratează cu o persoană care are putere de reprezentare), instanța și-a fundamentat soluția pe împrejurarea că din situaţia contractelor semnate în numele B. S.R.L. în perioada 2013-2014 rezultă că niciun alt contract nu a mai fost semnat de dl E., ca atare, societatea intimată nu a creat aparenţa de reprezentare din partea acestuia.

Așadar, lista cu contracte este singura atitudine a B. S.R.L. care a format convingerea instanței de apel, în mod greșit nefiind luate în considerare pagini întregi de corespondenţă din care rezultă că, în aceşti ani, parte la corespondenţa dintre mandatar şi dl E. au fost întotdeauna reprezentanţii procuriști, administratorii statutari şi asociaţii intimatei şi nici care dintre aceştia nu s-au sesizat că se discută cu o persoană care nu are calitatea de a-i reprezenta.

De asemenea, nu au fost luate în considerare declaraţiile extrajudiciare depuse la dosar de ambele părţi, din care rezultă că nu doar mandatarul avea formată convingerea că dl E. reprezenta societatea intimată, dar și proprietarii de terenuri/ferme pe care acesta le viziona și verifica în vederea achiziției și cu care negocia preţul și condiţiile de vânzare. În concluziile scrise pe scurt, depuse la dosar, recurenta a subliniat încă o dată o serie de declaraţii ale colaboratorilor B. S.R.L. sau ale persoanelor cu care aceasta a încheiat tranzacţii, prin care a învederat faptul că atitudinea intimatei a fost aceea de a crea, față de toţi cei care intrau în contact cu dl E., aparența că acesta reprezenta societatea.

Mai mult decât atât, chiar instanța de apel se întreabă retoric de ce la semnarea contractului de mandat de către dl E., deși a participat și administratorul intimatei, totuşi contractul a fost semnat și ștampilat de dl E., ceea ce reprezintă, în opinia recurentei, o altă situaţie în care intimata a contribuit la crearea unei situaţii de natură să îl facă pe terț - adică pe mandatar - să creadă că tratează cu o persoană care are putere de reprezentare.

În pofida tuturor acestor aspecte, instanţa şi-a întemeiat argumentaţia pe o listă de contracte, din care cu uşurinţă puteau fi excluse alte contracte semnate de dl E., aplicând în mod eronat prevederile legale în materia mandatului aparent.

Însă, din analiza respectivei liste rezultă că în cei doi ani vizați niciun contract nu a fost semnat de administratorii societății, nici de dl F. și nici de dl G. De asemenea, nici după ce dl E. a devenit administrator, acesta nu a semnat contracte, chiar contractul de arendă fiind semnat de angajatul intimatei, dl H., prin împuternicire verbală, toate contractele fiind semnate de împuternicit. Dar aceşti angajaţi, cu toate că aveau procuri de reprezentare, aşa cum susţine fostul angajat al B. S.R.L., dl I., „nu aveau dreptul de a decide singuri, ei executau ordine și semnau ce li se cerea”, adică erau simpli executanți. Or, în aceste condiții, în opinia recurentei lista de contracte dovedește faptul că intimata nu semna acte prin administratorii statutari.

Pe de altă parte, atitudinea reprezentanţilor legali şi a proprietarilor B. S.R.L. în decursul anilor de negocieri şi tranzacţii încheiate dovedește că faptele lor comisive - trimiterea în România a unui administrator din conducerea grupului, care să implementeze proiectul de achiziţie de teren agricol -, respectiv faptele lor omisive - permiterea ca dl E. să apară în fața terţilor ca reprezentant, având asupra sa ştampila intimatei, participând activ la întâlniri şi organizându-le din proprie iniţiativă, coordonând corespondenţa pentru proiectul de achiziţie teren etc., fără să ia niciun fel de măsură pentru a înlătura aparența de reprezentare a intereselor intimatei de către acesta -, au format convingerea, nu doar a mandatarului, dar și a celorlalţi angajaţi și colaboratori că dl E. era reprezentantul societății intimate.

În ceea ce priveşte circumstanţele speţei şi analiza capacităţii psihologice a mandatarului de a avea reprezentarea faptului că încheie un contract cu un impostor, la sediul intimatei, în prezenţa administratorului statutar, instanţa de apel a argumentat soluția pe considerentul că, la data semnării contractului de mandat, mandatarul ştia că „E. nu este factor de decizie în cadrul apelantei, hotărârile urmând a se lua în Germania, de către asociaţii apelantei-pârâte”.

Instanţa de apel a înţeles eronat atât modul în care se derulau afacerile intimatei, cât și care era nivelul de cunoaştere al mandatarului.

În esenţă, deciziile în legătură cu ce este interesant a fi achiziţionat, care este strategia de negociere, purtarea negocierilor efective se luau începând cu anul 2013 de către dl E., care acţiona în baza indicațiilor generale primite de la acţionari. Acesta, după ce îi erau prezentate terenuri/ferme interesante, solicita informații suplimentare, organiza întâlniri, negocia condiţii și decidea singur cu privire la unele achiziţii sau, în alte situaţii, se consulta cu asociații și împreună luau decizia finală, toate aceste aspecte rezultând din probele administrate în cauză, motiv pentru care recurenta consideră că acest argument nu putea forma în mod logic convingerea instanţei în sensul inexistenței mandatului aparent.

Pe de altă parte, tot instanţa de apel susţine că „mandatarul a fost conştient de faptul că şi clauza pe care şi-a întemeiat prezentul demers judiciar, prin care a solicitat despăgubiri, trebuia să fie însușită de către apelanta-pârâtă prin asociaţii şi reprezentanţii legali ai acesteia”. Or, mandatarul a avut convingerea că întreg contractul a fost însușit de intimată, de vreme ce, așa cum s-a arătat deja, la semnarea contractului, la sediul intimatei, a participat și administratorul statutar de la acea vreme, în prezența sa contractul fiind semnat de dl E. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, ulterior, în corespondenta purtată, dl C. a făcut trimitere în repetate rânduri la acest contract și niciunul dintre destinatarii corespondenței - reprezentanţi legali, administratori statutari și asociați - nu au sesizat că nu ştiu despre ce contract este vorba și că, de fapt, contractul fusese încheiat cu un impostor.

Nu este uzual ca în cazul în care ai reprezentarea faptului că semnezi un contract cu un reprezentant legal să te asiguri că fiecare clauză a contractului este acceptată și de către asociați.

În ciuda tuturor evidenţelor rezultate din probatoriul existent la dosar şi a faptului că toate condiţiile impuse de prevederile art. 1309 alin. (2) C. civ. sunt îndeplinite, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a acestor dispoziții normative şi a invalidat teoria mandatului aparent, considerând că intimata, în calitate de reprezentat, prin faptele sale, nu a creat aparenţa că dl E. ar reprezenta interesele sale în România şi ar avea calitatea de reprezentant legal/împuternicit al său.

Tot în dezvoltarea criticilor subsumate motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., recurenta a susținut că prima instanță de control judiciar a aplicat în mod greșit legea și în ceea ce privește forța obligatorie a contractului şi buna-credinţă în contracte.

Astfel, deși în cuprinsul contractului părţile au stabilit, la art. 7.2, că dacă mandatul se execută după încetarea contractului, intimata are obligaţia să achite mandatarului comisionul datorat, clauză care se coroborează cu cea de la art. 4.2 - în conformitate cu care mandatarul se bucură de exclusivitate şi că dacă mandantul încalcă această exclusivitate atunci are obligația de a achita, cu titlu de penalitate, o sumă egală cu 10% + TVA din valoarea fiecărei proprietăți vândute, fără a-l notifica pe mandatar şi fără intermedierea acestuia -, instanța de apel a considerat că pretențiile reclamantei sunt nefondate.

Recurenta arată că avea cunoștință de acest modus operandi al intimatei, care mai încheiase, prin acelaşi mandatar sau colaboratorii acestuia, încă trei tranzacţii prin achiziţia de companii proprietare a terenurilor pe care le viza, documentele doveditoare aflându-se la dosar, motiv pentru care mandatarul a introdus clauzele respective în contractul de mandat.

Or, potrivit art. 1270 C. civ., „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante. (...)”. Prin urmare, contractul este legea părților, în sensul că legătura astfel stabilită între părţi este similară, prin efectul ei, unei legături izvorâte din legea obiectivă: contractul este obligatoriu, iar nu facultativ (pacta sunt servanda). În plus, art. 1170 din același cod, stabileşte că „Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie”.

Aşadar, buna-credinţă este expresia îndatoririi generale de loialitate în comportament şi constă pentru fiecare dintre părţi în a nu înşela încrederea pe care i-a suscitat-o cealaltă parte. În sens obiectiv, ea semnifică loialitatea, onestitatea sau corectitudinea în exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor şi impune respectarea regulilor de corectitudine trasate de lege ori, după caz, de practica socială, profesională sau chiar de natura lucrurilor.

Deşi instanţa de apel este de acord că s-a achiziţionat un teren (prin interpuşi, susține recurenta) şi că prin aceasta s-a încălcat clauza de exclusivitate de către intimată, care atrage după sine plata despăgubirii, totuşi, pentru că încălcarea nu s-a produs „cât mai aproape de momentul încheierii contractului de mandat sau să aibă durata prescripţiei extinctive”, înseamnă că nu poate fi sancţionată. În acest fel, instanţa de apel converteşte reaua-credinţă a intimatei în bună-credinţă, raportat la momentul încălcării clauzei de exclusivitate, ceea ce dovedește aplicarea eronată a prevederilor legale privind forţa obligatorie a contractelor și buna-credinţă în executarea lor.

Nu în ultimul rând, referitor la greșita aplicare a legii în materia interpretării contractului, recurenta a arătat că, în conformitate cu art. 1266 C. civ., „Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor. La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului”. De asemenea, potrivit art. 1267 din cod, „Clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului”.

Conform textului legal analizat, este de evitat interpretarea şi aplicarea prevederilor unei clauze contractuale prin luarea sa din context, mai cu seamă dacă astfel se intră în contradicție cu înțelesul care rezultă din ansamblul contractului.

Prima instanță de control judiciar a ignorat cea mai mare parte a probatoriului care relevă situația dintre părți şi care îi dădea acesteia posibilitatea de a da o interpretare corectă şi legală textelor contractului. Practicile statornicite între părți reies nu numai din declaraţiile extrajudiciare ale unor colaboratori, dar şi din documente oficiale obţinute de la registrul comerţului, care nu au fost contestate de către intimată.

În aceste condiţii, curtea de apel a interpretat textul contractului şi a pronunţat soluţia aplicând reguli de interpretare care nu sunt incidente cazului de faţă, pentru că nu avem excepţii de la reguli, ci obligaţii de a nu face, respectiv a adoptat o interpretare literală a termenilor în dauna celei care ar evidenţia voinţa reală şi concordantă a părţilor, care reiese din practici şi uzanţe.

III. Apărarea intimatei

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

În esență, recurenta invocă nerespectarea a trei seturi de norme de drept material, și anume: art. 1309 alin. (2) C. civ. privind mandatul aparent, încălcarea forţei obligatorii a contractelor - art. 1270 şi art. 1170 - şi încălcarea art. 1266 şi art. 1267 C. civ., însă la fiecare din acestea descrie o nouă situaţie de fapt, care în multe locuri este diferită de cea care a fost prezentată în fazele procesuale anterioare. Mai mult, prin cererea formulată, recurenta critică modul în care instanţa de apel a interpretat probele, considerând că probatoriul trebuia interpretat într-o manieră care să favorizeze situaţia de fapt imaginată de ea.

Intimata, la rândul său, a prezentat pe larg starea de fapt, însă într-o manieră semnificativ diferită de cea detaliată în cererea de recurs, subliniind că terenul în cauză a fost prezentat societăţii B. S.R.L. încă din 1 august 2011, de către dl J., iar nu de către dl C., și aceasta pentru că din anul 2008, de când intimata a intrat pe piaţa din România, societatea a încheiat un contract de brokeraj cu partenerii J.-K.-L., în baza căruia d-nii. J. şi K. îi prezentau oferte de terenuri în România pentru care primeau un comision agreat contractual. Inclusiv cele două tranzacții din perioada 2011-2012 ale altor două societăţi din grup au fost realizate prin consultanța și intermedierea dlui J.

După cum rezultă din multitudinea de corespondenţă, depusă în faza de apel chiar de către recurentă, constând în schimburi de e-mailuri dintre dl J. şi diverse persoane, precum d-nii D. şi C., dl J. colabora cu diverse persoane fizice din România, care îi ofereau servicii de consultanţă şi intermediere cu privire la potenţiali proprietari/vânzători locali, coordonând practic activitatea acestora, însă condiţiile exacte şi întinderea acestei colaborări nu sunt cunoscute în detaliu de către intimată, fiind o relaţie inter partes, între dl J. şi respectivii colaboratori.

Aşadar, dl J. a prezentat atât către administratorul G., cât şi către d-nii. F. şi M., pe dl C. ca fiind agentul/lucrătorul său local, care acționa în subordinea şi sub coordonarea sa şi cu care împărţea, în modul agreat de ei, comisioanele primite. În acest context şi pentru acest motiv, nici administratorul G. şi nici d-nii. F. sau M., copiaţi la „CC” la o parte din corespondenţa trimisă de dl C. ulterior, nu reacţionează în vreun fel atunci când dl C. trimite oferte prin e-mail către mai multe persoane din cadrul societăţilor din România, făcând referire la „în baza contractului”.

Pentru societatea intimată referirea la „contract” de către dl C. (considerat dintotdeauna ca subcontractor/agent al dlui. J.) a fost percepută ca fiind făcută la contractul de brokeraj/intermediere existent între intimata B. S.R.L. şi dl J., singurul contract încheiat de către administratorul legal G.

În mod corect instanța de apel a considerat că reclamanta nu a dovedit îndeplinirea condiţiilor impuse de art. 1309 alin. (2) C. civ. privind mandatul aparent.

Recurenta omite faptul că momentul la care se analizează „formarea convingerii” terţului că el contractează cu un „reprezentant aparent”/cu cineva cu putere de reprezentare este cel al încheierii contractului între terţul contractant şi pretinsul mandatar sau cel mult o perioadă imediat anterioară acestui moment, în niciun caz neavând relevanţă perioada ulterioară încheierii contractului de mandat, decât, eventual, pentru instituţia ratificării ulterioare a mandatului.

Or, așa cum s-a dovedit și în faza de apel, înscrisurile depuse de către recurentă, constând în schimbul de e-mailuri între dl C. şi dl E., datează de la sfârşitul anului 2014 şi din anul 2015, adică cu aproape 2 ani mai târziu decât data pretinsei încheieri a contractului de mandat - 23 august 2013. De asemenea, probele depuse la dosar - unele chiar de către recurentă - arată că d-nii C. şi D., înainte de 23 august 2013 şi pe tot parcursul anului 2013, cunoşteau foarte bine că reprezentantul societăţii intimate este dl C., acesta, împreună cu dl F., fiind factorii de decizie.

Pe de altă parte, pretinsa prezenţă a dlui. F la încheierea contractului de mandat este nedovedită, fiind o simplă speculație a recurentei.

De aceea, concluzia instanţei de apel este temeinică şi legală, raport la probatoriul administrat şi la propriile afirmaţii ale recurentei (dl C. a cunoscut dintotdeauna că dl E. nu era reprezentantul societăţii intimate şi că negociază cu un nemandatar, precum şi cine erau factorii de decizie şi de reprezentare ai persoanei juridice la acel moment), având în vedere și recunoașterea expresă din partea recurentei că d-nii C. şi D. erau „profesionişti desăvârşiţi, cei mai buni în domeniu şi cunoşteau foarte bine lumea agriculturii din Arad”.

De aceea, contractul de mandat din 23 august 2013 nu este opozabil intimatei, fiind de necontestat că dl E. nu avea calitatea de reprezentant legal, adică de organ statuar al Societăţii B. S.R.L. la data încheierii actului juridic. Având în vedere această certitudine, se impunea analiza existenţei unei reprezentări convenționale în persoana dlui E. faţă de această societate.

Reprezentarea convenţională, în cazul persoanelor juridice, înseamnă că organul statutar/reprezentantul legal împuterniceşte o terţă persoană să încheie anumite acte juridice în numele şi pe seama societăţii pe care administratorul/reprezentantul legal o reprezintă el însuşi. În practică, această reprezentare convenţională a unei persoane juridice rezultă dintr-un înscris sub semnătură privată sau, în funcţie de actul ce urmează să se încheie, în baza mandatului în formă autentică.

Nu există la dosarul cauzei şi niciuna dintre părţi nu afirmă că ar exista un înscris doveditor al mandatului dl E. de a încheia contractul de mandat nr. 10/2013 în numele şi pe seama societăţii intimate, context în care în mod corect s-a făcut aplicarea alin. (1) al art. 1309 C. civ.

Dispoziția legală consacră un caz specific de inopozabilitate a unui contract încheiat de cel „fără calitate de reprezentant/fără împuternicire” faţă de persoana pe care a pretins că a reprezentat-o fără drept. În acest caz, terţul cocontractant al celui „fără împuternicire” nu are vreo acţiune bazată pe contractul astfel încheiat împotriva „reprezentatului”, fiind sancţionat pentru lipsa lui de diligenţă în a cerceta şi verifica măcar existenţa „împuternicirii”/„puterii de a reprezenta” a reprezentantului aparent.

Această sancțiune aplicată de legiuitor terţului contractant cu un nemandatar este strâns legată de obligaţia terţului contractant, instituită de art. 1302 din același cod. Finalitatea articolului de lege menţionat este de a prevedea un drept în favoarea „contractantului” de a cere dovada puterii de reprezentare a mandatarului cu care contractează, drept care nu poate fi refuzat de mandatar.

Însă, dl C., pe care recurenta îl laudă ca fiind un profesionist desăvârşit, cu experienţă şi cunoştinţe vaste în domeniul imobiliar agricol, nu face niciunul din paşii „rezonabili” pentru un profesionist, ci pretinde că încheie un contract nenegociat, nediscutat în vreun fel cu nimeni, în condiţii total obscure, folosind pe ascuns şi neautorizat ștampila societății intimate.

Pe cale de consecință, se reliefează că, în ce priveşte pretinsa încheiere de către dl E. a contractului de mandat, suntem în prezenţa ipotezei legale de la art. 1309 alin. (1) C. civ., în sensul că actul a fost încheiat de această persoană „fără a avea împuternicire” din partea societăţii, terţul contractant, deşi profesionist, nedemonstrând că a avut „convingerea rezonabilă” că dl E avea putere de a reprezenta intimata, ceea ce atrage sancţiunea inopozabilităţii respectivului act juridic.

În ceea ce privește celelalte critici aduse deciziei atacate, intimata a arătat că deşi recurenta face referire la principiul forţei obligatorii a contractelor pentru a argumenta că instanţa de apel în mod greşit ar fi aplicat prevederile art. 7.4 din contract, în realitate critică modul în care instanţa de apel a interpretat această clauză, argumentele subsumându-se unei pretinse eronate aplicări a normelor de interpretare contractuală. Pe de altă parte, clauza de la art. 8.2 vizează executarea contractului de mandat şi mai cu seamă pretinsa nerespectare a clauzelor acestuia de către intimată.

Și în situația în care s-ar admite argumentele recurentei şi s-ar concluziona că respectivul contract de mandat este opozabil societăţii intimate, recursul nu poate fi primit pentru că două aspecte sunt indubitabile: a) dl C. nu a realizat nicio acţiune care să se circumscrie executării obligaţiilor sale contractuale care să-i nască dreptul la comision; b) nu sunt îndeplinite condițiile clauzei penale prevăzute în art. 8.2, art. 7.2 sau art. 4.2 din contract, care ar genera plata despăgubirii aferente.

Așa cum s-a arătat deja, nu mandatarul dlui C. a identificat și prezentat terenul în cauză, ci acesta a fost prezentat intimatei de către dl J., încă din august 2011.

Clauza penală instituită prin art. 8.2, constând în plata a 10% din prețul de cumpărare a terenului către mandatar, se activează doar în ipoteza în care se încheie un contract de vânzare-cumpărare de teren agricol, iar acest contract de vânzare-cumpărare este încheiat de intimată direct cu proprietarul terenului sau prin intermediul unui interpus care cumpără terenul agricol pentru intimată.

Or, în prezenta cauză, niciuna dintre aceste condiţii pentru activarea clauzei penale nu este îndeplinită, în primul rând, pentru că nu a existat vreodată o vânzare-cumpărare de teren agricol şi, în al doilea rând, pentru că, şi dacă ar fi existat o astfel de vânzare-cumpărare, o asemenea tranzacţie nu a fost încheiată de intimată nici direct şi nici prin interpus, astfel că, judicios, intanţa de apel a concluzionat că premisele art. 8.2 din contractul de mandat nu au fost dovedite.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinare prin care a combătut unele dintre apărările din întâmpinare, reiterând, în esență, cele susținute prin cererea de recurs.

IV. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conținutul art. 24 C. proc. civ., conform căruia, „dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare”.

Procedura de soluţionare a recursului

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 25 octombrie 2022 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului, în şedinţă publică, la data de 8 decembrie 2022, cu citarea părţilor.

V. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele ce succed.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte relevă faptul că, ținând seama de prevederile alin. (3) al art. 483 din cod, potrivit cu care recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, acele critici ale reclamantei, care privesc starea de fapt („instanța de apel a înțeles eronat atât modul în care se derulau afacerile intimatei, cât și care era nivelul de cunoaștere al mandatarului”) sau reevaluarea unor probe (inclusiv cele referitoare la ignorarea unor „pagini întregi de corespondență”, „a declarațiilor extrajudiciare ale unor colaboratori, dar şi a documentelor oficiale obţinute de la registrul comerţului” ori „a declaraţiilor colaboratorilor B. S.R.L. sau ale persoanelor cu care aceasta a încheiat tranzacţii”), nu vor fi avute în vedere, în considerarea specificului acestei căi extraordinare de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate şi nu de temeinicie ale hotărârii atacate.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține, în esenţă, că hotărârea atacată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1309 alin. (2) C. civ., referitoare la teoria mandatului aparent, a celor privitoare la forţa obligatorie a contractelor şi buna-credinţă în executarea acestora (art. 1270 şi art. 1170 din cod) și a celor în materia interpretării contractului (art. 1266 şi art. 1267 din același cod).

În aceste condiții, este evident că se impune a fi analizată cu prioritate prima critică, pentru că dacă se ajunge la concluzia că în speță a fost corect aplicat alin. (2) al art. 1309 C. civ., în sensul că nu sunt îndeplinite condițiile mandatului aparent și, în consecință, actul juridic civil din data de 23 august 2013, de care se prevalează recurenta, nu este opozabil intimatei, criticile referitoare la greșita interpretare a clauzelor contractuale și la încălcarea forței obligatorii a contractelor, coroborat cu buna-credinţă în materia contractării, nu mai prezintă nicio relevanță juridică.

Există reprezentare, în general, ori de câte ori o persoană încheie un act juridic în numele şi pe seama unei alte persoane, în asemenea condiții încât efectele juridice ale actului se produc direct în patrimoniul acesteia din urmă. De esența reprezentării rămâne participarea nomine alieno a reprezentantului la circuitul civil, efectele actului juridic încheiat prin reprezentare producându-se faţă de reprezentat, şi nu faţă de reprezentant, deşi acesta din urmă este cel care-l încheie.

În situația reprezentării convenţionale puterea de reprezentare izvorăşte dintr-un contract - contractul de mandat, împreună cu forma simplificată a acestuia - procura.

Dacă în vechiul Cod civil mandatul aparent era considerat un caz particular al validității aparenței de drept (error communis facit jus), fiind necesar ca terțul de bună-credință să se afle într-o eroare comună și invincibilă, așadar o eroare care nu îl privea doar pe terț și era insurmontabilă, în actuala reglementare, incidentă în speță, în mod justificat intimata a relevat faptul că legiuitorul român s-a îndepărtat de la teoria mandatului aparent bazată pe acest principiu, consacrând în mod expres necesitatea cercetării comportamentului reprezentatului, recte a Societății B. S.R.L., la formarea convingerii terţului contractant - dl C., că are de a face cu un reprezentant al persoanei juridice - dl E.

Aceasta, pentru că din analiza normei mai sus menționate rezultă că reprezentatul urmează să suporte efectele contractului încheiat de o altă persoană în numele său ori de câte ori terţul dovedeşte că a fost în mod rezonabil îndreptăţit să creadă că persoana cu care a contractat acţiona în calitate de reprezentant şi că această credinţă a sa a fost determinată tocmai de comportamentul celui pretins a fi reprezentat.

În alte cuvinte, condiţia eficacităţii reprezentării aparente este ca reprezentatul să fi avut un anumit comportament - fie a contribuit la crearea unei situaţii de natură să îl facă pe terţ să creadă că tratează cu o persoană care are putere de reprezentare, fie a tolerat comportamentul unui terț despre care cunoștea faptul că acționează în numele său, care să fi justificat credinţa terţului contractant în existenţa şi întinderea împuternicirii.

Sunt întemeiate apărările intimatei potrivit cu care momentul la care trebuie făcută această raportare - formarea convingerii terţului contractant că tratează (contractează) cu un reprezentant/cu cineva cu putere de reprezentare - este cel al încheierii contractului între terţul contractant şi pretinsul reprezentant sau o perioadă anterioară perfectării actului juridic.

Prin urmare, prezintă relevanță din perspectiva alin. (2) al art. 1309 C. civ. comportamentul societăţii intimate faţă de terţul contractant (dl C.) atât la data semnării contractului de mandat, cât și anterior datei de 23 august 2013.

Instanța de apel a reținut că pârâta i-a permis dlui E. să intre în contact cu intermediarii de terenuri agricole.

Însă, tot ea a constatat că, potrivit situației depuse de către societate, necontestate de reclamantă, în anul 2013 intimata a încheiat 73 din contracte, dintre care 59 au fost semnate de dl N., 11 de dl H., care a fost împuternicit de dl G. prin procură specială, și 3 de către dl O., tot în baza unei împuterniri speciale primite din partea dlui G. De asemenea, în anul 2014 au fost identificate 71 de contracte, dintre care 69 au fost semnate de dl N., iar 2 de dl O.

Așadar, nu a fost identificat niciun alt contract, în afara celui în litigiu, pretins a fi semnat de către dl E., prin care acesta să se fi recomandat drept reprezentant al Societății B. S.R.L., context în care nu se poate constata, din perspectiva persoanei juridice, că aceasta ar fi creat aparența faptului că dl E. o reprezintă în mod valabil. Aceasta, cu atât mai mult cu cât din înscrisurile depuse la dosar și care sunt anterioare datei de 23 august 2013 nu rezultă că ar fi existat vreo formă de corespondență între dl C. și reprezentanții legali de la acea dată ai societății intimate, corespondența electronică fiind ulterioară momentului semnării contractului de mandat de care se prevalează recurenta.

În concluzie, deși se confirmă susținerile recurentei, în sensul că din analiza listei de contracte depuse la dosar rezultă că în cei doi ani vizați niciun contract nu a fost semnat personal de către administratorii statutari ai intimatei (situația după numirea unui alt administrator social, deși irelevantă, având în vedere momentul la care trebuie făcută această raportare, rămânând nemodificată), o asemenea împrejurare nu poate determina o altă concluzie, în sensul dorit de recurentă.

Tot instanța de apel a analizat dacă, din circumstanțele speței, dl C. a fost sau nu în măsură să creadă, în mod rezonabil, că societatea pârâtă era reprezentată în acea perioadă de dl E.

Sub acest aspect, prima instanță de control judiciar a reținut că respectiva persoană era un profesionist (în sensul dat de art. 3 din noul Cod civil - n.ns.), care în considerarea experienţei dobândite prin desfăşurarea activităţii sale profesionale are cunoştinţe de numeroase oferte de vânzare ale terenurilor agricole. De altfel, chiar recurenta recunoaște acest lucru, cu atât mai mult cu cât în preambulul convenției în litigiu, la a doua liniuță, se precizează expres că unul dintre motivele pentru care părțile au convenit să încheie contractul de mandat este reprezentat de „Faptul că mandatarul este o societate înregistrată în România care, dată fiind experiența și activitățile sale, cunoaște diverse oferte de vânzare de teren agricol sau poate căuta diferite tipuri de terenuri agricole de vânzare în zone specifice, conform cerințelor mandantului”.

Pe cale de consecință, judicios s-a stabilit că obligațiile sale se impun a fi analizate cu o exigență sporită, mandatarul având la dispoziție toate cunoștințele și mijloacele juridice pentru protejarea intereselor sale și pentru a se informa în mod complet și eficient cu privire la persoanele cu care intră în relații contractuale, instanța de apel acordând relevanță declarației de martor date de dl E., care a arătat că lumea în domeniul agriculturii este mică, astfel încât cei implicați cunoșteau situația societăților de mare anvergură care doreau să achiziționeze suprafețe mari de teren sau o puteau cunoaște cu minime diligențe.

Mai mult decât atât, aceeași instanță a ținut seama și de susținerile reclamantei, în conformitate cu care mandatarul a avut mereu reprezentarea faptului că dl E. nu este un factor de decizie în cadrul intimatei, hotărârile urmând să se ia în Germania, de către asociații societății pârâte.

Ca atare, mandatarul a fost conștient de faptul că și clauza pe care recurenta-reclamantă și-a întemeiat prezentul demers judiciar, prin care a solicitat despăgubiri în temeiul contractului, trebuia să fie însușită de către intimata-pârâtă, prin asociații și/sau reprezentanții săi legali, lucru care nu s-a întâmplat.

Prin urmare, se confirmă faptul că intimata nu i-a dat dlui E. împuternicire pentru a o reprezenta în raport cu dl C., astfel că și dacă se consideră că toate semnăturile ce-i sunt atribuite primului aparțin acestei persoane (deși, în declarația de martor acesta a arătat că doar semnătura de la pag. 4 din contract, de la rubrica „Mandatar”, este posibil să-i aparţină), dl E. a semnat actul mai sus menţionat fără nicio calitate.

De altfel, însăși recurenta acceptă că mandatul aparent produce efecte ca şi cum mandatarul aparent ar fi avut puteri de reprezentare numai dacă această credinţă a terţului în aparența juridică a fost cauzată de comportamentul mandantului, ceea ce în speță nu s-a dovedit. Jurisprudența instanței supreme de care se prevalează recurenta nu poate fi avută în vedere pentru că situațiile de fapt deduse judecății sunt semnificativ diferite, din decizia citată rezultând că, în respectivul dosar, semnarea actului a fost făcută de către fostul prepus al reclamantei, ceea ce a fost de natură să justifice credinţa legitimă a cocontractantului în existenţa mandatului, şi nu doar de o simplă persoană fără împuternicire primită din partea societății și aplicarea ştampilei.

În aceste condiții, nu se poate vorbi de existenţa unui mandat aparent, caz în care lipseşte voinţa mandantului de a fi reprezentat, adică a societății intimate, pentru că dl C. ştia (sau, cel puțin, trebuia să știe) la acea epocă că dl E. nu o reprezenta legal pe intimată şi că nu avea procură de reprezentare pentru societate. Prezintă relevanță, în acest sens, alte contracte autentice, depuse la dosar chiar de recurentă, din care rezultă că dl C. cunoştea, din alte tranzacţii, că dl G. negociază şi semnează acte la notarul public, în calitate de reprezentant legal al societății, astfel că nu se poate reţine că acesta a avut credinţa scuzabilă şi legitimă că dl E., ca mandatar aparent, avea puteri de reprezentare a intimatei.

Față de cele arătate, Înalta Curte constată că în speță nu s-a făcut dovada aplicării greșite a prevederilor legale referitoare la mandatul aparent, pentru că din ansamblul probatoriu administrat nu a rezultat că intimata, prin comportamentul său, l-ar fi determinat pe terţul contractant (dl C.) să creadă în mod rezonabil că reprezentantul (dl E.) are puterea de a reprezenta Societatea B. S.R.L. şi că acţionează în limita puterilor conferite, recursul urmând să fie respins ca nefondat.

Totodată, după cum s-a arătat deja, de vreme ce în speță se reține inopozabilitatea față de intimată a contractului de mandat nr. 10/23.08.2013, criticile recurentei referitor la greșita aplicare a principiului forței obligatorii a contractului, a bunei-credințe în executarea contractului și a regulilor de interpretare a contractului nu mai prezintă vreo relevanță, astfel că Înalta Curte nu le va mai analiza.

În conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a fost obligată la plata sumei de 44.970,45 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în faza de recurs, către intimata B. S.R.L., conform documentelor justificative aflate la filele 178-180 din dosar.