Validity of advance payment guarantees issued by insurers: scope of insurance activity and nullity for exceeding statutory capacity
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice (ICCJ) dismissed the insurer-recurant's appeal, upholding the lower courts' decisions that rejected the action to declare the absolute nullity of an advance payment guarantee, thereby leaving the guarantee valid and ordering the insurer to pay the appellate costs to the opposing party. The dispute centered on whether an insurance company could legally issue a guarantee for advance payment issuance without exceeding the limits of its authorized business activities, with the insurer arguing that such issuance violated the principle of specialty and constituted an absolute nullity due to a lack of specific statutory permission distinct from the guarantee insurance contract. The ICCJ held that the issuance of the guarantee was a direct operational consequence of the valid underlying guarantee insurance contract, falling within the defined scope of insurance activities under Article 2199 of the Civil Code and Article 2 of Law No. 32/2000, and that the New Civil Code (Article 206) no longer imposes absolute nullity for acts beyond the statutory purpose of commercial legal entities unless specific legal prohibitions are breached; furthermore, the court affirmed that regulatory frameworks (including HG 925/2006 and BNR Regulation 5/2012) explicitly permit insurance companies to issue guarantee instruments, rendering the challenge unfounded.
Legislator headnote
AI generatedart. 2321 C. proc. civ, art. 36 Legea nr. 32/2000, art. 4 Legea nr. 554/2004, art. 2199 C. civ, art. 2321 C. civ, art. 8 alin. (3) din Legea nr. 554/2004; Validity of advance payment guarantees issued by insurers: scope of insurance activity and nullity for exceeding statutory capacity: The dispute centered on whether an insurance company could legally issue a guarantee for advance payment issuance without exceeding the limits of its authorized business activities, with the insurer arguing that such issuance violated the principle of specialty and constituted an absolute nullity due to a lack of specific statutory permission distinct from the guarantee insurance contract. The ICCJ held that the issuance of the guarantee was a direct operational consequence of the valid underlying guarantee insurance contract, falling within the defined scope of insurance activities under Article 2199 of the Civil Code and Article 2 of Law No. 32/2000, and that the New Civil Code (Article 206) no longer imposes absolute nullity for acts beyond the statutory purpose of commercial legal entities unless specific legal prohibitions are breached; furthermore, the court affirmed that regulatory frameworks (including HG 925/2006 and BNR Regulation 5/2012) explicitly permit insurance companies to issue guarantee instruments, rendering the challenge unfounded.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis cited for dismissing the appeal as unfounded.
Basis for imposing court costs on the appellant.
Full text
Contract de asigurare de garanții. Acţiune în constatarea nulităţii absolute a garanţiei pentru plata avansului. Posibilitatea legală a unei societăţi de asigurare de a emite scrisori de garanţie în raport cu obiectul său de activitate. Condiții și efecte
Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Diferite contracte speciale. Contractul de asigurare
Index alfabetic: acţiune în constatarea nulităţii absolute
scrisoare de garanţie
societate de asigurare
contract de asigurare
excepţia lipsei calităţii procesuale pasive
principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice
C. civ., art. 206, art. 2199, art. 2321
C. proc. civ., art. 36
Legea nr. 32/2000, art. 2 lit. a) pct. 1, art. 12 alin. (4) lit. f)
H.G. nr. 925/2006, art. 86, art. 90
H.G. nr. 264/2003, art. 4
Legea nr. 554/2004, art. 8 alin. (3)
Regulamentul BNR nr. 5/2012, art. 10
Asigurarea de garanţii este o categorie de asigurare care se încadrează în activitatea de asigurare şi este în acord cu definiţia dată de legiuitor contractului de asigurare în cuprinsul art. 2199 C. civ.
Emiterea unei garanţii pentru plata avansului se circumscrie unei operaţiuni ce decurge direct din activitatea de asigurare în condiţiile în care garanţia a fost emisă în baza unui contract de asigurare, cu respectarea obiectului de activitate prevăzut de lege pentru autorizarea societăţilor de asigurare şi prevăzut în actul constitutiv al societăţii emitente, înscriindu-se în limitele activităţii de asigurare, astfel cum este definită de art. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 32/2000.
Astfel, în condițiile în care garanţia pentru plata avansului a fost emisă în conformitate cu dispoziţiile legale existente, în concordanță cu obiectul de activitate al societății emitente, nu există cauză de nulitate absolută care să afecteze valabilitatea actului încheiat.
I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2416 din 16 noiembrie 2022
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă la 21 noiembrie 2016, ulterior declinată prin sentința civilă nr. 4454 din 5 decembrie 2017 în favoarea Tribunalului Prahova, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. (fosta C. S.R.L.), D. S.R.L., E. S.R.L. şi F. S.A., a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a garanției pentru plata avansului, emisă de reclamantă la 28 ianuarie 2015, obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 861 din 8 septembrie 2020, Tribunalul Prahova respinge acţiunea ca neîntemeiată, obligând reclamanta la plata cheltuielilor de judecată.
Prin decizia nr. 271 din 30 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, apelul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei primei instanțe este respins ca nefondat, apelanta-reclamantă fiind obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei decizii formulează recurs reclamanta A. S.A., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.
Recurenta-reclamantă a indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Prin memoriul de recurs se afirmă că instanța de apel a aplicat greșit dispoziţiile art. 2321 C. civ. atunci când a respins motivul de apel referitor la soluţionarea de către prima instanţă a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei G. S.R.L., întrucât contractul de asigurare de garanţii a fost încheiat cu G. S.R.L. şi în temeiul acestui contract şi a actului adiţional nr. 1 din 28 ianuarie 2015, recurenta a emis garanţia pentru plata avansului în favoarea S.C. F. S.A. Recurenta arată că nu există un raport juridic obligaţional între aceasta şi Asocierea D.-E., ca urmare, această asociere nu putea avea calitatea de ordonator şi că este greşit raţionamentul curţii de apel fundamentat pe argumentul că pârâta G. S.R.L. nu are calitate procesuală pasivă deoarece nu a semnat scrisoarea de garanţie.
Autoarea căii de atac susține că decizia atacată este nemotivată în ceea ce priveşte respingerea motivului de apel prin care s-a susţinut că sentinţa nu este motivată, arătând că instanţa de apel a efectuat o analiză incompletă a susținerilor recurentei în apel şi a reluat motivarea primei instanţe. Susţine că nici sentința nu este motivată şi că instanța de apel ar fi trebuit să admită apelul pe acest considerent.
Recurenta-reclamantă invocă şi aplicarea greșită a dispoziţiilor art. 206, art. 2221 şi art. 2321 C. civ., art. 2 lit. A) pct. 1 din Legea nr. 32/2000, art. 86 şi art. 90 din H.G. nr. 925/2006, art. 4 din H.G. nr. 264/2003 şi art. 8 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi susţine că emiterea garanţiei pentru plata avansului depăşeşte limitele obiectului de activitate constând în activitatea de asigurare, că există deosebire de regim juridic între scrisorile de garanţie şi contractele de asigurare garanții şi că art. 206 C. civ. nu a eliminat sancțiunea nulităţii absolute în cazul încălcării principiului specialității capacităţii de folosinţă de către persoanele juridice cu scop lucrativ. Afirmă că nu este corectă opinia curţii de apel conform căreia dispoziţiile art. 86 şi art. 90 din H.G. nr. 925/2006 şi ale art. 4 din H.G. nr. 264/2003 reprezintă o excepție de la interdicția instituită de art. 12 din Legea nr. 32/2000 şi apreciază că sancţiunea nulităţii absolute se aplică cu prioritate faţă de principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans.
Intimatele au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Ulterior înregistrării căii de atac s-a dispus întocmirea raportului cu privire la admisibilitatea în principiu a recursului potrivit art. 493 alin. (2) C. proc. civ.
Raportul a fost comunicat părţilor, iar, în şedinţa din camera de filtru din 5 octombrie 2022, recursul a fost admis în principiu fixându-se termen pentru soluţionare în şedinţă publică.
Cu titlu prealabil, menționăm faptul că prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă art. 493 privind procedura de filtrare a recursului a fost abrogat.
Analizând motivele de recurs invocate, actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Recursul reclamantei are la bază două motive de recurs: greșita aplicare a normelor de drept material (pct. 8) şi lipsa motivelor pe care se întemeiază hotărârea atacată (pct. 6), însă problema de drept pe care instanţa supremă este chemată să o lămurească se referă la posibilitatea legală a unei societăți de asigurare, în speță reclamanta-recurentă, de a emite scrisori de garanție, în raport de obiectul său de activitate.
Recurenta consideră, în esenţă, că nu există reglementare legală care să permită unei societăți de asigurare să emită scrisori de garanție ori alte garanții, în speță emiterea unei garanţii pentru plata avansului, întrucât depășește limitele obiectului de activitate constând în activitatea de asigurare, ipoteză care a reprezentat fundamentul legal al promovării cererii de constatare a nulităţii absolute a garanției pentru plata avansului din 28 ianuarie 2015.
Recurenta invocă o greşită aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 2321 C. civ. referitoare la scrisoarea de garanţie, aplicare ce a determinat admiterea în mod greșit a excepției lipsei calității procesuale pasive a uneia dintre pârâte, respectiv G. S.R.L.
Cu toate că aceste critici, în majoritatea lor, au fost invocate şi prin motivele de apel, primind dezlegare prin hotărârea atacată, atât în fapt, cât şi în drept, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale invocate, pretinsa aplicare greşită a normei de drept material fiind fundamentată însă pe o interpretate greşită de către recurentă a textului de lege.
Astfel, având în vedere că recurenta-reclamantă a solicitat constatarea nulităţii absolute doar a garanției pentru plata avansului, nu şi a contractului de asigurare de garanţii încheiat anterior, la 10 februarie 2014, întrucât G. S.R.L. este parte doar a contractului de asigurare de garanţii, nu şi a scrisorii de garanţie ulterioare, nu se poate reţine o aplicare greşită a art. 2321 C. civ., text de lege care se dovedeşte a fi invocat formal.
Pentru stabilirea calităţii procesuale pasive a uneia dintre părţi, instanţa de apel a avut în vedere norma de procedură aplicabilă în cauză, respectiv art. 36 C. proc. civ. care reglementează calitatea procesuală în funcție de subiectele raportului juridic existente în actul a cărui nulitate se solicită.
Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă şi o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 206 şi art. 2321 C. civ., art. 2 lit. A) pct. 1 din Legea nr. 32/2000, art. 86 şi art. 90 din H.G. nr. 925/2006, art. 4 din H.G. nr. 264/2003 şi art. 8 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.
Dincolo de această enumerare a textelor de lege a căror aplicare este considerată a fi greşită, în esenţă, recurenta susţine că emiterea garanţiei a cărei nulitate a solicitat-o s-a făcut cu depăşirea limitelor obiectului de activitate reprezentat de activitatea de asigurare, fiind încălcat principiul specialității capacității de folosinţă.
Susţinerile recurentei nu pot fi reținute.
Aşa cum a stabilit instanţa de apel, aspect de altfel necontestat de către recurentă, faţă de data emiterii garanției a cărei nulitate se solicită, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Noului Cod civil, care în art. 206 alin. (1) a prevăzut că persoana juridică nu are aptitudinea de a avea acele drepturi şi obligaţii civile care nu pot aparţine decât persoanei fizice, prin natura lor sau potrivit legii.
Faţă de reglementarea anterioară (Decretul-lege nr. 31/1954), Noul Cod civil elimină limitarea generică a capacităţii juridice a persoanei juridice la scopul său statutar, păstrând această limitare exclusiv pentru cazul persoanelor juridice fără scop lucrativ, care pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul constitutiv sau statut [art. 206 alin. (2) C. civ.].
În acest sens, sancțiunea unei încălcări a principiului specialităţii capacităţii de folosinţă nu mai este, în lumina Noului Cod civil, aceea a nulităţii absolute, decât dacă ar fi întrunite dispoziţiile art. 206 alin. (1) sau alin. (2) C. civ., ceea ce nu este cazul în prezenta cauză.
De altfel, nici nu se poate vorbi despre depăşirea limitelor obiectului de activitate al recurentei, astfel cum încearcă aceasta să acrediteze, astfel încât să poată fi reţinută o încălcare a principiului specialităţii capacităţii de folosinţă care ar justifica o anulare a garanţiei emise de către recurentă.
Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, în forma sa în vigoare la data emiterii garanţiei pentru plata avansului, în art. 2 lit. a) pct. 1, definea activitatea de asigurare ca fiind activitatea exercitată în sau din România, care desemnează, în principal, oferirea, intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de asigurare şi reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune (etc.).
Pornind de la interpretarea dispoziţiilor art. 2321 C. civ. care reglementează regimul juridic al scrisorii de garanţie, care are un regim juridic autonom, distinct de contractul de asigurare, susţine recurenta, aceasta consideră că pentru activitățile enumerate în cuprinsul definiției activității de asigurare nu se regăseşte şi emiterea scrisorilor de garanţie şi că nu există niciun temei pentru care să se poată considera că această activitate ar fi asimilată încheierii contractelor de asigurare.
Atât prin motivele de apel, cât şi prin motivele de recurs, recurenta îşi fundamentează această susținere şi pe dispoziţiile art. 12 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 32/2000, potrivit cărora Comisia de Supraveghere a Asigurărilor poate autoriza desfășurarea activităţii de asigurare în cazul îndeplinirii cumulative a unor condiţii, printre care şi cea conform căreia societatea va desfăşura exclusiv activitatea de asigurare.
Înalta Curte reţine, în deplin acord cu susţinerile instanţei de apel, că emiterea garanţiei pentru plata avansului se circumscrie unei operațiuni ce decurge direct din activitatea de asigurare, în condiţiile în care garanţia a fost emisă în baza unui contract de asigurare, cu respectarea obiectului de activitate prevăzut de lege pentru autorizarea societăţilor de asigurare şi prevăzut în actul constitutiv al societăţii recurente, înscriindu-se în limitele activităţii de asigurare, astfel cum este definită de art. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 32/2000.
Asigurarea de garanții este o categorie de asigurare care se încadrează în activitatea de asigurare pe care o desfășoară recurenta şi este în acord cu definiția dată de legiuitor contractului de asigurare în cuprinsul art. 2199 C. civ.
De altfel, exista un cadru legal pentru emiterea instrumentelor de garantare nu doar de către societăţile bancare, ci şi de către societăţile de asigurări cu mult anterior încheierii contractului de asigurare de garanţii privind restituirea avansului din prezenta cauză şi anterior emiterii de către recurentă a garanţiei pentru plata avansului.
Astfel, prin H.G. nr. 925/2006, aşa cum a fost modificată şi completată prin H.G. nr. 834/2009, era reglementată posibilitatea constituirii garanţiei de participare printr-un instrument de garantare emis de o societate bancară ori de o societate de asigurări.
Potrivit Regulamentului nr. 5 din 8 martie 2012 emis de B.N.R., polițele de asigurare care au ca obiect garantarea/preluarea riscului de neplată se asimilează scrisorilor de garanție emise de instituțiile de credit (art. 10).
Menţionăm, de asemenea, şi H.G. nr. 636/2011 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 264/2003 privind stabilirea acţiunilor şi categoriilor de cheltuieli, criteriilor, procedurilor şi limitelor pentru efectuarea de plăţi în avans din fonduri publice, act normativ prin care ordonatorul de credite are obligaţia de a solicita contractorului un instrument de garantare emis în condiţiile legii de o societate bancară ori de o societate de asigurări. Amintim în acest context şi H.G. nr. 834/2009.
Cu alte cuvinte, posibilitatea societăților de asigurări de a emite instrumente de garantare are o reglementare legală cu mult anterioară emiterii garanţiei pentru plata avansului de către recurentă, emiterea acestor garanţii fiind circumscrisă unei operaţiuni ce decurge direct din activitatea de asigurare.
În aceste condiţii, este de neînţeles concluzia recurentei potrivit căreia dispoziţiile art. 86 şi art. 90 din H.G. nr. 925/2006 şi art. 4 din H.G. nr. 264/2003 nu pot fi interpretate în sensul că ar permite societăților de asigurare să emită instrumente de garantare care să aibă natura scrisorilor de garanţie, ci doar că autorităţile contractante au posibilitatea să aleagă între a solicita ofertantului o scrisoare de garanţie emisă de o instituţie bancară sau un contract de asigurare de garanţii emis de o societate de asigurări.
În concluzie, niciuna dintre alegaţiile recurentei, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi reţinută, garanţia pentru plata avansului fiind emisă în conformitate cu dispoziţiile legale existente, în concordanță cu obiectul său de activitate, neexistând vreo cauză de nulitate absolută care să afecteze valabilitatea actului încheiat.
În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta invocă faptul că instanţa de apel a procedat la o veritabilă rejudecare a cererii de chemare în judecată, încercând să acopere lipsurile hotărârii primei instanţe prin completarea considerentelor acesteia cu propriile motive; instanţa de apel nu a motivat două dintre motivele invocate în faţa instanţei de fond.
Criticile recurentei nu pot fi reținute. Dimpotrivă, instanța de apel nu doar că a răspuns tuturor motivelor de apel, însă a prezentat o motivare care se remarcă prin raționamente juridice logice, concrete, concise, răspunzând tuturor cererilor şi apărărilor formulate în baza probelor administrate.
Potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul are caracter devolutiv, adică provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept, devoluţiunea operând cu privire la întreaga cauză, având în vedere soluţia de respingere a acţiunii pronunţată de prima instanţă.
Cazurile în care instanţa de apel trimite o cauză spre rejudecare primei instanțe sunt prevăzute în art. 480 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., suplimentarea motivării instanţei de fond nefiind un caz care să impună o asemenea soluţie, astfel cum pretinde recurenta.
Faţă de cele mai sus reţinute, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat şi a obligat recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată către intimata-pârâtă E. S.R.L. reprezentând onorariu de avocat, potrivit dovezilor aflate la dosar şi având în vedere dispoziţiile art. 453 C. proc. civ.