Waiver of contractual penalty clause through good-faith continued performance and discounted pricing in pharmaceutical supply agreements

Contract-cadru de vânzare produse farmaceutice. Principiul bunei-credințe în executarea contractului. Efectele juridice generate de neexecutarea clauzei penale instituite prin convenția-cadru cu privire la întârzierile cumpărătorului la plata facturilor emise în executarea convențiilor ulterioare

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Executarea obligațiilor. Executarea silită a obligațiilor

Index alfabetic: acțiune în pretenții

contract de vânzare

produs farmaceutic

penalități de întârziere

interpretarea contractului

renunțare la beneficiile clauzei penale

principiul bunei-credințe

C. proc. civ., art. 425 alin. (1) lit. b), art. 431 alin. (2)

C. civ., art. 14 alin. (1), art. 30, art. 1176, art. 1266-1269, art. 1270, art. 1399,

art. 1407 alin. (3), art. 1516, art. 1523 alin. (2) lit. d), art. 1539 teza finală

Constituție, art. 16 alin. (1)

Dispoziţiile art. 14 alin. (1) şi art. 1170 C. civ. instituie exigenţa generală de bună-credinţă în materie contractuală, din această obligaţie generală a părţilor şi prin aplicarea principiului forţei obligatorii a contractului fiind deduse şi obligaţiile implicite de cooperare a părţilor, de informare în vederea executării contractului, cât şi de coerenţă contractuală, ce includ şi obligaţia creditorului de a depune diligenţe în vederea minimizării prejudiciului cauzat de neexecutare.

În cazul încheierii între doi profesioniști a unui contract de vânzare-cadru prin care s-a convenit asupra unor furnizări de bunuri, în temeiul art. 1176 C. civ., mecanismul contractual agreat de părţi constând în livrarea produselor confirmate de vânzător, cu ocazia primirii comenzii scrise, în schimbul plăţii preţului produselor, la termenul indicat pe fiecare factură în parte, părţile stabilind în Convenţia-cadru şi imputaţia plăţilor cu prioritate asupra penalităţilor şi abia apoi asupra capitalului, în ordinea cronologică a scadenţei, opţiunea de a nu se valorifica clauza penală împotriva debitorului aflat în întârziere reprezintă o acceptare fără rezerve a executării obligaţiei, în sensul art. 1539 teza finală C. civ., de natură să conducă la lipsirea de efecte a clauzei penale, chiar şi în ipoteza lipsei unei renunţări exprese a creditoarei.

Astfel, în condițiile lipsei unei solicitări pe tot parcursul executării convenţiei-cadru a penalităţilor de întârziere, cât, mai ales, a acordării, prin convenţiile de aplicaţie, a reducerilor de preţ pârâtei-cumpărătoare, care aveau ca premisă obligatorie tocmai respectarea termenelor de plată a preţului pentru bunurile livrate anterior acesteia, prin emiterea facturilor pentru penalităţile de întârziere şi stornarea discounturilor abia la încetarea contractului, nu a existat o manifestare de voinţă a vânzătorului reclamant în vederea exercitării drepturilor conferite de contract.

În contextul specific al raporturilor juridice stabilite între părţi, aceasta nu se putea rezuma la introducerea acţiunii, ci trebuia să fie caracterizată de promptitudine, în sensul unei valorificări neîntârziate, în acord cu cerinţele bunei-credinţe, a drepturilor conferite de regulile din contractul-cadru în ipoteza culpei cocontractantului, calificate ca atare de titulara drepturilor şi obligaţiilor corelative, printr-o exprimare fără rezerve a intenţiei de valorificare a clauzei penale şi de recuperare a discounturilor, fără a se susţine necesitatea unei anumite forme legale de exprimare a acestei manifestări de voinţă.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1276 din 24 mai 2022

1. Prin cererea înregistrată la data de 11.10.2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, sub nr. x/3/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata debitului restant în valoare de 441.744,86 lei, din care 63.845,51 lei reprezentând contravaloarea penalităților de întârziere aferente facturilor achitate cu întârziere, în procent de 0,15% pe zi de întârziere, calculate de la data scadenței fiecărei facturi și până la data achitării integrale şi 377.899,35 lei reprezentând contravaloare storno discount.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 1270, art. 1531, art. 1538, art. 1523, art. 1535 C. civ.

Prin încheierea din 16.02.2018, instanța a recalificat excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă ca fiind o veritabilă apărare de fond şi a amânat pronunțarea în cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 616 din 02 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată şi s-a respins cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii de şedinţă din 16.02.2018 a declarat apel reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Împotriva aceleiași sentințe a formulat apel pârâta B. S.R.L., prin care a solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii privind cheltuielile de judecată.

Prin apelul formulat, apelanta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar C. S.P.R.L., a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 72 alin. (4) din Legea nr. 85/2014.

Prin încheierea din 5 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, s-a respins cererea formulată de apelanta-reclamantă privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate, ca inadmisibilă.

Împotriva încheierii din 5 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar C. S.P.R.L., care a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 132 din 18 ianuarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 2525/05.12.2018, pronunţată în dosarul nr. x/3/2017 de Curtea de Apel Bucureşti, Secția a VI-a civilă, s-au admis apelurile formulate de reclamantă şi pârâtă, a fost anulată hotărârea atacată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare primei instanţe.

3. Cauza a fost înregistrată pentru rejudecare la data de 15.04.2019, sub nr. x/3/2019, pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 309 din 19.03.2020, pronunţată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, s-a respins cererea ca neîntemeiată, a fost respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată și s-a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

4. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. S.R.L., care a solicitat schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 597A din 2 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel București, Secția a VI-civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.

5. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac.

Recurenta susține că decizia atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, devenind aplicabil art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dar și că instanța de apel face o greșită interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente cauzei, conferind clauzelor contractuale o interpretare greșită, care reflectă lipsa de imparțialitate și încălcarea dreptului la un proces echitabil, așa încât devine incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

În opinia recurentei, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a principiului bunei-credințe, prin prisma unei greșite interpretări și calificări a clauzelor contractuale. De asemenea, interpretarea contractului nesocotește regulile de interpretare instituite de prevederile art. 1266 - art. 1269 C. civ., deoarece contractul încheiat de părți este unul sinalagmatic, ceea ce determină inaplicabilitatea în cauză a instituției punerii în întârziere ori a obligativității notificării de punere în întârziere.

Potrivit recurentei, buna-credință, reglementată prin art. 1170 C. civ., trebuie circumscrisă celorlalte norme legale incidente, pentru a stabili dacă există sau nu o culpă, întrucât nu poate exista buna-credință atunci când se constată culpa părții.

Mai susține recurenta că la aprecierea bunei-credințe trebuie avut în vedere inclusiv principiul constituțional al egalității în fața legii prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituție și de art. 30 C. civ., întrucât instanța de apel s-a raportat doar la comportamentul acesteia, fără a-l analiza şi pe cel al intimatei.

Recurenta arată că, potrivit art. 14 alin. (2) C. civ., buna-credință se prezumă până la proba contrară, iar motivarea deciziei nu conturează forma de vinovăție, respectiv culpa care să poată conduce, în mod legal, la răsturnarea prezumției relative a bunei-credințe. Comportamentul contractual al recurentei, calificat de instanță ca fiind de rea-credință, a constat în faptul că a livrat marfă intimatei la un preț redus, fără a-i solicita, în mod expres, sumele reprezentând penalitățile de întârziere, cuvenite în baza clauzei penale reglementate de art. 16 din contract și fără a-i solicita sumele reprezentând storno discount, reglementate de art. 19 din același contract. Totodată, se reţine că recurenta nu i-a transmis o notificare intimatei, deşi susţine aceasta că nu avea o obligație legală în acest sens.

Pe de altă parte, comportamentul contractual al intimatei, omis în considerente, este acela că a beneficiat economic de marfa livrată de recurentă și a plătit prețul redus cu depășirea termenului scadent, adică cu încălcarea art. 10 din contract.

În aprecierea recurentei, din compararea celor două comportamente, prin prisma echilibrului ce trebuie să caracterizeze contractul sinalagmatic, rezultă vinovăția intimatei în încălcarea prevederilor contractuale, ceea ce exclude de la aplicare buna sa credință, dar și faptul că prezumția de bună-credință a recurentei nu a fost în niciun fel răsturnată, atâta timp cât recurenta a fost prejudiciată prin întârzierea plăților.

Recurenta susține că sunt greșite considerentele referitoare la reaua sa credință, în condițiile respectării clauzelor contractuale scrise și a normelor legale. Obligația de informare este suprimată sau mult diminuată de prevederile legale care stabilesc că între profesioniști nu este necesară punerea în întârziere, potrivit art. 1522 C. civ., iar debitorul se află de drept în întârziere, conform art. 1523 alin.(2) lit. d) din același cod.

Prin modul de interpretare, apreciază recurenta că instanța de apel a suprimat, practic, efectele răspunderii contractuale și prevederile legale incidente, precum art. 1270, art. 1516, art. 1522, art. 1523 alin. (2) lit. d), art. 1525, art. 1531 și art. 1539 C. civ., potrivit cărora creditorul are dreptul la recuperarea integrală a prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării sau executării cu întârziere a obligației de plată.

Recurenta arată că, întrucât până la data introducerii cererii de chemare în judecată nu a solicitat penalitățile de întârziere datorate, nici sumele reprezentând storno discount, nu poate echivala cu împrejurarea reținută de instanță, că nu mai avea dreptul de a le solicita, deși nu a existat nicio renunțare din partea acesteia la acest drept contractual. Raționamentul instanței, potrivit căruia continuarea relațiilor contractuale, fără emiterea facturilor de penalități de întârziere storno discount, echivalează cu renunțarea la aceste sume, încalcă dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din CEDO, precum și art. 16 din contract, raportat la art. 1270 și art. 1516 C. civ.

Susține recurenta că instanța de apel a nesocotit obligația de imparțialitate, prevăzută la art. 6 C. proc. civ., raportat la art. 6 CEDO, deoarece a analizat doar comportamentul recurentei, fără a motiva cu argumente comparative comportamentul contractual al celeilalte părți.

Prin urmare, recurenta susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, deoarece a omis să realizeze un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, fiind nesocotit dreptul la un proces echitabil.

Considerentul deciziei recurate referitor la chestiunea ,,stornării discountului”, prin raportare la facultatea reglementată de art. 19 alin. (2) din contract, evidențiază o greșită interpretare a prevederilor contractuale, prin ignorarea principiului forței obligatorii a contractului, reglementat de art. 1270 C. civ.

Recurenta arată că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente drepturilor și obligațiilor contractuale, în cuprinsul cărora nu se regăsește noțiunea de ,,facultate”, reținută în motivare, contractul reglementând doar drepturi și obligații. Interpretarea art. 19 alin. (2) din contract nu corespunde criteriilor de interpretare, mai ales scopului economic al contractului, prin prisma căruia este imposibil de acceptat că recurenta ar fi acordat o reducere de preț fără să obțină o contraprestație.

Prin cererea de chemare în judecată s-a exercitat dreptul la stornarea discountului, prin urmare, aprecierea instanței că această manifestare de voință ar fi trebuit să fie exercitată pe parcursul derulării contractului este lipsită de temei legal, fiind contrazisă de prevederile art. 1522 C. civ., care prevăd că punerea în întârziere poate fi realizată, fie prin notificare, fie prin cererea de chemare în judecată.

Se arată că instanța de apel a făcut o greșită încadrare juridică, ignorând înscrisurile administrate, respectiv dovezile constând în recipisele poștale care probează faptul că, la data de 20.04.2015 şi 23.04.2015, intimata a primit notificarea și facturile ce au ca obiect penalitățile de întârziere și sumele reprezentând storno discount.

Mai mult, intimata este un profesionist care se află de drept în întârziere, astfel cum stipulează contractul la art. 16 din contract, în conformitate cu art. 1523 alin. (1) lit. d) C. civ.

Recurenta susține că, în condițiile în care se acceptă că nu avea obligativitatea facturării penalităților de întârziere neîncasate, imputația plății realizată prin clauza de recomandare instituită de art. 8 din contract a fost respectată, pentru că, în această situație, evidența contabilă nu putea fi operată cu această sumă nedeterminată, astfel că toate plățile au fost repartizate în mod corect, cu respectarea regulii de imputație, adaptată situației faptice reale, asupra debitului restant.

Prin urmare, considerentele instanței de apel privind faptul că nu au fost încălcate prevederile art. 16 din contract, precum şi art. 1270 și art. 1516 C. civ., ci au fost aplicate prevederile art. 8 din contract, în sensul că reclamanta trebuia și putea să găsească o variantă viabilă tehnic pentru a realiza imputația plății în acord cu prevederile art. 8 din contract, precum și cele referitoare la faptul că în situația în care s-ar urmări raționamentul reclamantei s-ar ajunge la concluzia că niciodată nu s-ar putea aplica ordinea reglementată de art. 1509 alin. (2) C. civ., sunt lipsite de temei legal și contradictorii.

Astfel, instanța de apel argumentează în raport de „o variantă viabilă tehnic” pentru a realiza imputația plății în acord cu prevederile art. 8 din contract, pentru care nu indică un temei legal și care contrazice prevederile Legii contabilității nr. 82/1991, care stabilesc că înregistrările contabile se fac numai în baza documentelor contabile justificative, respectiv factura fiscală.

Mai arată recurenta că, atâta timp cât normele fiscale permit neemiterea facturii pentru sumele reprezentând penalități de întârziere neîncasate, iar regulile de imputație a plății sunt reglementate de norme supletive, imputația plății este conformă ordinii instituite de art. 1509 alin. (2) C. civ., dacă s-a făcut asupra debitului principal, în mod cronologic, în condițiile în care la momentul respectiv penalitățile de întârziere nu erau determinate.

Recurenta susține că nu este corect nici argumentul instanței de apel în sensul că art. 8 din contract ar reprezenta o dispoziție facultativă, întrucât, în realitate, art. 1509 C. civ. reprezintă o normă supletivă, însă odată ce părțile stabilesc anumite reguli de imputație a plății, acestea devin obligatorii pentru ele, potrivit art. 1270 alin. (1) din acelaşi cod.

Se arată că, deși instanța de apel precizează că nu există nicio prevedere legală sau contractuală expresă care să fi obligat reclamanta să evidențieze penalitățile de întârziere în momentul emiterii următoarei facturi, se reține pretinsul caracter necesar al unei asemenea conduite, care este nelegal, deoarece nu se poate ajunge la o concluzie de legalitate în lipsa unei norme legale pe care să se întemeieze, iar conținutul art. 8 din contract nu menționează respectiva necesitate.

Motivarea că numai în acest mod puteau fi respectate prevederile art. 8 din contract reflectă calificarea greșită pe care instanța o dă contractului, care este un contract-cadru sinalagmatic, cu executare succesivă. Caracterul de contract-cadru presupune, în mod logic, caracterul general al unor norme de recomandare, astfel cum este art. 8 din contract, care, prin considerentele decizorii, a primit o interpretare greșită, ce se abate de la intenția părților contractante, cu încălcarea regulilor comune de interpretare a contractului, înscrise în prevederile art. 1266 - 1269 C. civ.

Astfel, în aprecierea recurentei, penalitățile de întârziere reglementate de clauza penală constituie recunoașterea dreptului creditorului la plata prejudiciului suferit prin întârzierea plății, stabilit anticipat, contrar opiniei instanței de apel.

În opinia recurentei, instanța de apel a făcut o greșită încadrare a prevederilor art. 8 din contract, cu privire la imputația plății, cu nerespectarea regulilor de interpretare reglementate de art. 1266-1269 C. civ.

Potrivit recurentei, din probele administrate în cauză rezultă, indubitabil, că imputația plății a fost realizată în mod corect asupra facturilor restante.

Recurenta arată că facturile de penalități au fost emise ulterior datelor la care s-au făcut plățile, astfel că plata nu se putea, în mod legal și logic, imputa asupra unei sume inexistente din punct de vedere contabil la acea dată. Facturile reprezentând contravaloarea mărfii livrate au fost acceptate la plată de către reclamanta-debitoare, atât prin semnarea și ștampilarea acestora, cât și prin achitarea integrală, astfel că, față de această împrejurare circumscrisă prevederilor contractuale, s-a acceptat implicit obligația de plată a penalităților de întârziere.

Potrivit recurentei, debitoarea avea obligația de plată a mărfii livrate în termenul stipulat pe fiecare factură conform art. 16, coroborat cu art. 10 din contract, însă, achitarea facturilor s-a realizat cu depășirea termenului convenit, astfel că pârâta datorează penalitățile de întârziere și discountul, potrivit contractului cadru de vânzare-cumpărare de bunuri nr. FBR 06/01.08.2012, ce are forță de lege, potrivit dispozițiilor art. 1270 C. civ.

Întrucât debitoarea nu și-a îndeplinit obligațiile de plată asumate la termenul convenit, s-a procedat la calcularea penalităților de întârziere și la stornarea discountului acordat în conformitate cu art. 19 din contract raportat la art. 1399, art. 1405, 1407 alin. (3) C. civ., regăsindu-se împrejurarea prin care evenimentul-condiție s-a realizat, adică neplata facturii la termenul scadent convenit. Or, în această situație, se consideră că între cele două părți contractante nu a existat niciodată obligația respectivă.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că motivarea deciziei este contrară probelor administrate, dar și contradictorie.

În acest sens, recurenta susține că deși instanța de apel a constatat, cu privire la art. 19 alin. (2) teza a doua din contract, că obligațiile pârâtei nu au fost îndeplinite, totuși printr-o greșită interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente, demonstrată cu probatoriile administrate, a apreciat ineficacitatea clauzei și a respins critica de apel vizând acordarea discountului.

De asemenea, deși se precizează expres că executarea cu întârziere a obligațiilor de plată este un fapt necontestat, iar raportul de expertiză contabilă concluzionează că valoarea penalităților de întârziere este de 63.845,51 lei, iar cea a discounturilor acordate de 377.899,35 lei, totuși nu se recunoaște recurentei dreptul la recuperarea acestor sume.

Totodată, în ceea ce privește penalitățile de întârziere, instanța de apel a apreciat că ne aflăm în prezența unui drept, „de principiu”, potrivit art. 16 din contract, totuși recurenta este știrbită de acest drept, pentru că s-a apreciat că nu a realizat imputația plății în acord cu art. 8 din contract.

Mai arată recurenta că deși s-a constatat că nu ar fi fost obligatoriu ca penalitățile de întârziere să fie facturate sau că reclamanta să notifice pârâta pentru a o pune în întârziere, totuși a fost sancționat comportamentul recurentei motivat de lipsa notificării și a fost calificat eronat ca fiind de rea-credință, paralizând astfel orice drept conferit de răspunderea contractuală.

Cu toate că instanța de apel a apreciat că regulile de imputație a plății reglementate de art. 1509 C. civ. au caracter supletiv, iar art. 8 din contract preia prevederile art. 1509 din același cod, totuși concluzionează diferit, în sensul că nu poate fi primit argumentul că art. 8 din contract ar reprezenta o prevedere facultativă.

În continuare, recurenta susţine că, deși instanța de apel a apreciat că ,,este adevărat că nu există nicio prevedere legală sau contractuală expresă care să fi obligat reclamanta să evidențieze penalitățile de întârziere în momentul emiterii următoarei facturi”, în mod contradictoriu a afirmat că recurenta trebuia și putea să găsească ,,o variantă viabilă tehnic” pentru a realiza imputația plății, ținând seama de aceleași penalități de întârziere pe care ar avea dreptul să nu le cuantifice până la momentul plății.

Raportat la aceste considerente, recurenta susține că decizia apelată este nemotivată conform prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind confuză, deoarece nu face un examen comparativ al probelor, nu tratează în mod egal comportamentul contractual al celeilalte părți și nu explică de ce au fost ignorate apărările recurentei.

Prin întâmpinarea depusă la 13 august 2021, intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 decembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

La 04.01.2022, intimata-pârâtă a formulat punct de vedere la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului prin care a susținut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 8 martie 2022, s-a admis în principiu recursul declarat de reclamantă şi s-a stabilit termen de judecată la data de 4 octombrie 2022.

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, constată că nu este fondat recursul reclamantei, pentru considerentele expuse în cele ce succed:

Recursul reclamantei este încadrabil în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Supunând controlului de legalitate decizia curţii de apel din al doilea ciclu procesual, recurenta-reclamantă urmăreşte reformarea acesteia, în sensul recunoaşterii obligaţiei pârâtei la plata debitelor reprezentând penalitățile de întârziere, precum şi la plata contravalorii discounturilor acordate de reclamantă în executarea contractului-cadru încheiat la 1 august 2012, pe baza căruia reclamanta (recurenta în cauză) a livrat pârâtei (intimata) produse farmaceutice în perioada 2012 - 2015.

Cu efect obligatoriu și autoritate de lucru judecat, prin decizia civilă nr. 2525 din 5 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, s-a statuat că nu operează în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ. prezumţia legală de lucru judecat a considerentelor deciziei civile nr. 379 din 9 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Galaţi ori ale sentinţei tribunalului nr. 275 din 28 iunie 2016, pronunţate în dosarul nr. x/113/2016, prin care s-a admis contestaţia debitoarei şi s-a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenţei formulate de recurenta-creditoare împotriva pârâtei-debitoare, chiar dacă au fost invocate aceleaşi creanţe, deduse judecății în litigiul pendinte.

Reevaluând situaţia de fapt şi aplicând dispozițiile legale incidente circumstanțelor cauzei, instanţa de fond a respins acțiunea, soluția fiind menținută ca legală şi temeinică prin decizia recurată, prin care apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.

Reiterând criticile din apel, recurenta susţine nelegalitatea soluţiei pronunţate, care ar avea la bază lipsa de imparţialitate, încălcarea dreptului la un proces echitabil şi a principiilor privind egalitatea în faţa legii instituite prin art. 16 alin. (1) din Constituţia României şi art. 30 C. civ., precum şi a principiului egalităţii părţilor, deduse din modul de interpretare a clauzelor contractuale şi a probatoriului în defavoarea reclamantei, cu ignorarea culpei pârâtei, critici încadrate din oficiu în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Aceste critici vor fi înlăturate, Înalta Curte constatând că sunt formulate exclusiv din perspectiva soluţiei pronunţate, apreciate subiectiv, prin prisma propriilor interese ale reclamantei, ca defavorabilă.

Astfel, nu pot fi reţinute încălcări propriu-zise ale regulilor de drept ori ale principiilor generale ale procesului civil, competența recunoscută instanței de a hotărî asupra aspectelor de fapt şi de drept deduse judecăţii, inclusiv asupra conținutului drepturilor şi obligaţiilor părţilor determinate prin convenția acestora, ce se impune cu forţă obligatorie şi instanţei judecătoreşti, fiind un corolar firesc şi necesar al învestirii cu soluţionarea căii devolutive de atac, nefiind relevat prin memoriul de recurs niciun criteriu cu valenţe discriminatorii, care să fie evidenţiat prin pronunţarea hotărârii recurate.

Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere şi când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Criticile circumscrise acestui motiv de recurs vor fi înlăturate, având în vedere că instanţa de apel a făcut o analiză pertinentă asupra motivelor din calea devolutivă de atac, asupra stabilirii situaţiei de fapt şi a aplicării legii de către prima instanţă.

Astfel, se constată că instanţa de apel a apreciat caracterul nefondat al apelului reclamantei, în considerentele deciziei criticate fiind analizate pe larg drepturile şi obligaţiile părţilor instituite prin art. 19 alin. (2), art. 10, art. 16 şi art. 8 din contractul părţilor, potrivit regulilor de interpretare a convenţiei, principiului pacta sunt servanda, principiilor răspunderii contractuale, precum şi exercitării cu bună-credinţă a drepturilor şi obligaţiilor contractuale.

Motivarea deciziei criticate răspunde cerinţelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că răspunde criticilor formulate în susţinerea pretenţiilor într-o formă clară, care permite instanţei de recurs să verifice aplicarea legii, nefiind nici cazul unor considerente străine de natura cauzei ori contradictorii, criticile expuse în memoriul de recurs vizând modul de soluţionare a aspectelor care ţin de fondul cauzei şi nu lipsa motivării ori motivarea necorespunzătoare.

Recurenta invocă şi motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la nesocotirea regulilor de interpretare a contractelor instituite de prevederile art. 1266 - 1269 C. civ., privind aplicarea greşită a instituţiei punerii în întârziere, calificarea greşită a convenţiei sinalagmatice încheiate de părţi, nesocotirea efectelor răspunderii contractuale pentru plata cu întârziere a facturilor de către pârâtă, a forţei obligatorii a clauzelor convenţiei, a dispoziţiilor art. 1270 C. civ. şi art. 1516 C. civ., a art. 14 şi art. 1170 C. civ. privind principiul bunei-credinţe, precum şi a art. 1399 şi art. 1407 alin. (3) C. civ. privind obligaţiile sub condiţie suspensivă.

Înalta Curte formulează observaţia, pentru început, că părţile în litigiu (profesionişti) au încheiat un contract de vânzare-cadru prin care s-a convenit asupra unor furnizări de bunuri (produse farmaceutice) de către reclamantă pârâtei, în temeiul art. 1176 C. civ.

Instanţa de apel a analizat calea de atac a reclamantei şi a menţinut soluţia primei instanţe, de respingere a acţiunii reclamantei ca nefondată, fără a nesocoti ori aplica greşit regulile de drept material privind contractul părţilor sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ, consensual şi cu executare în timp.

Înalta Curte reţine că, în acord cu calificarea dată raporturilor juridice stabilite între părţile în litigiu, analiza instanţei de apel a avut în vedere, în mod cuprinzător, atât principalele reguli configurate de părţi prin convenţia-cadru, aplicabile raporturilor juridice viitoare, cât şi conţinutul contractelor de aplicaţie, ulterioare, încheiate în formă simplificată prin comandă pentru livrare urmată de executare, care, deşi erau forme de executare ale contractului-cadru, aveau o autonomie de regim juridic, presupunând noi acorduri de voinţe ale părţilor, inclusiv asupra cuantumului preţului şi a acordării unor reduceri de preţ pârâtei, în raport de aprecierea reclamantei asupra modului de îndeplinire a obligaţiilor de plată ale pârâtei în raporturile comerciale stabilite între acestea.

Instanţa de apel a justificat interpretarea legii prin raportare la conţinutul contractului şi raţiunile implicite desprinse din conduita creditorului (reclamanta), de natură să antreneze consecinţe juridice.

Înalta Curte reţine că interpretarea convenţiei părţilor în litigiu, prin decizia recurată, a avut în vedere declaraţia comună de voinţă specifică raporturilor contractuale, căreia şi recurenta îi acordă greutate prin criticile formulate, dar şi practicile comerciale ale părţilor, în vederea stabilirii voinţei interne deduse din comportamentul ulterior adoptării convenţiei-cadru, constând atât în acordarea, în continuarea raporturilor cu pârâta din convenţiile de aplicaţie, a reducerilor de preţ, în pofida întârzierilor înregistrate de aceasta la plata facturilor cu scadenţe anterioare, cât şi în inexistenţa unei manifestări de voinţă a reclamantei în sensul stornării facturilor de discount ori a solicitării penalităţilor de întârziere, pe întreaga durată a executării raporturilor comerciale, primând, deci, obiectivele reclamantei de fidelizare a clientelei şi de stimulare a vânzărilor către pârâtă.

Astfel, instanţa de apel a concluzionat, în legătură cu emiterea facturilor pentru penalităţile de întârziere şi stornarea discounturilor abia la încetarea contractului, că nu se poate reţine că a existat manifestarea de voinţă a reclamantei care, în contextul specific al raporturilor juridice stabilite între părţi, nu se putea rezuma la introducerea acţiunii, ci trebuia să fie caracterizată de promptitudine, în sensul unei valorificări neîntârziate, în acord cu cerinţele bunei-credinţe, a drepturilor conferite de regulile din contractul-cadru în ipoteza culpei cocontractantului, calificate ca atare de titulara drepturilor şi obligaţiilor corelative, printr-o exprimare fără rezerve a intenţiei de valorificare a clauzei penale şi de recuperare a discounturilor, fără a se susţine şi necesitatea unei anumite forme legale de exprimare a acestei manifestări de voinţă, cum pretinde recurenta.

Astfel cum se reţine prin decizia criticată, mecanismul contractual agreat de părţi consta în livrarea produselor confirmate de vânzător, cu ocazia primirii comenzii scrise, în schimbul plăţii preţului produselor, la termenul indicat pe fiecare factură în parte, părţile stabilind în art. 8 din convenţia-cadru şi imputaţia plăţilor cu prioritate asupra penalităţilor şi abia apoi asupra capitalului, în ordinea cronologică a scadenţei, relevanţă având modul în care părţile au înţeles să reglementeze executarea obligaţiilor de plată.

În legătură cu plăţile, furnizorul se declara de acord cu plăţile parţiale, cumpărătorul (pârâta) informând cu privire la orice dificultate întâmpinată în efectuarea plăţilor, atunci când termenul de scadenţă a fost depăşit cu 15 zile (în temeiul art. 25 din contract), obligaţie de informare executată de pârâtă în legătură cu întârzierile înregistrate la decontarea produselor farmaceutice în raporturile sale cu casa de asigurări de sănătate, motiv care, însă, nu a fost reţinut de instanţa de apel ca determinant în aprecierea acţiunii ca nefondată.

Contrar susţinerilor recurentei, respingerea căii de atac a reclamantei este pronunţată plecând tocmai de la valoarea obligatorie, în temeiul art. 1270 C. civ., a convenţiei şi de la conţinutul clauzelor contractului-cadru, care a fost stabilit aplicându-se corect regulile de interpretare a contractelor şi de evaluare a efectelor acestora, reflectate în art. 1266 - 1272 C. civ., considerându-se că nu era cazul unei răspunderi a pârâtei-cumpărătoare, care să justifice obligarea atât la restituirea reducerilor de preţ acordate de reclamanta-vânzătoare, cât şi la plata penalităţilor de întârziere.

Primul capăt de cerere privind obligarea pârâtei la plata discounturilor acordate de reclamantă se referă la executarea unei prevederi contractuale privind acordarea unui avantaj comercial, stipulat condiţionat, în directă legătură cu obligaţia de plată a preţului mărfurilor livrate, la termen.

Obligaţia de plată a creanţei reprezentând reducerile de preţ (discount) a fost supusă, prin voinţa părţilor (art. 19 din contract), unei condiţii suspensive mixte, în sensul că realizarea acesteia a fost pusă în legătură directă cu voinţa reclamantului-vânzător, în temeiul art. 1399 şi art. 1407 alin. (3) C. civ.

Înalta Curte constată că distincţia instanţei între facultate şi drept, în sensul de prerogative juridice, este una artificială, având în vedere izvorul convenţional al facultăţii reclamantei privind stornarea discounturilor şi care, în această situaţie, are conţinutul unui veritabil drept subiectiv, dar care, aşa cum corect se reţine prin decizia recurată, nu putea fi exercitat discreționar, ci doar cu respectarea limitelor externe şi interne ale acestuia.

Cu privire la al doilea capăt de cerere, privind plata penalităţilor, se reţine că părţile au inserat în contractul-cadru o clauză penală (art. 16) pentru executarea neconformă, respectiv cu întârziere a obligaţiei de plată a preţului pentru produsele farmaceutice livrate de reclamantă.

În această privinţă, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al criticilor recurentei privind nesocotirea dispoziţiilor legale privind punerea în întârziere a debitoarei (pârâta) - respectiv a regulii potrivit cu care neexecutarea obligaţiei de a plăti suma datorată într-un anumit termen, asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, potrivit art. 1523 alin. (2) lit. d) C. civ., regulă transpusă şi contractual în temeiul art. 1523 alin. (1) C. civ. şi care produce efectul situării debitoarei în întârziere de drept, întrucât instanţa de apel nu le-a dat un alt conţinut acestor norme.

Înalta Curte constată că, în realitate, disputa în calea extraordinară de atac nu poartă asupra lipsei punerii în întârziere a debitoarei ori a existenţei clauzei care, instituind o anumită situaţie juridică de care beneficiarul se poate prevala, nici nu se limitează la termenul de executare a convenției părților, ci asupra efectelor juridice care au fost generate de neexecutarea clauzei penale instituite prin dispoziţiile convenţiei-cadru, cu privire la întârzierile pârâtei la plata facturilor emise în executarea convenţiilor ulterioare, ce au fost încheiate în baza noilor acorduri de voinţe ale părţilor.

Instanţa de apel, înlăturând corect criticile reclamantei, a reţinut că aceasta nu era limitată în valorificarea dreptului de a cere clauza penală doar de prescrierea dreptului la acţiune, ci şi de exigenţele de bună-credinţă, sens în care trebuie interpretate, atât lipsa unei solicitări pe tot parcursul executării convenţiei-cadru a penalităţilor de întârziere, cât, mai ales, acordarea, prin convenţiile de aplicaţie, a reducerilor de preţ pârâtei, care aveau ca premisă obligatorie tocmai respectarea termenelor de plată a preţului pentru bunurile livrate anterior pârâtei.

Constatând caracterul nefondat al criticilor recurentei, Înalta Curte reţine că interpretarea instanţei de apel asupra conţinutului voinţei reale a părţilor a avut în vedere, în mod corect, nu doar clauzele privind modul de stingere a debitelor din convenţia-cadru (art. 8), ci şi raporturile contractuale ulterioare, în aplicarea principiului bunei-credinţe, de altfel opţiunea de a nu se valorifica clauza penală împotriva debitorului aflat în întârziere fiind asimilată de legiuitor unei acceptări fără rezerve a executării obligaţiei, în sensul art. 1539 teza finală C. civ., de natură să conducă la lipsirea de efecte a clauzei penale, chiar şi în ipoteza lipsei unei renunţări exprese a creditoarei.

Dispoziţiile art. 14 alin. (1) C. civ. şi art. 1170 C. civ. instituie exigenţa generală de bună-credinţă în materie contractuală, din această obligaţie generală a părţilor şi prin aplicarea principiului forţei obligatorii a contractului fiind deduse şi obligaţiile implicite de cooperare a părţilor, de informare în vederea executării contractului, cât şi de coerenţă contractuală, ce include şi obligaţia creditorului de a depune diligenţe în vederea minimizării prejudiciului cauzat de neexecutare.

Prin urmare, Înalta Curte reține că interpretarea contractului se impunea a fi efectuată prin această evaluare a obligațiilor legale implicite ale părţilor contractante de cooperare, coerenţă şi informare cu privire la executarea obligaţiilor de plată privind preţul mărfurilor livrate şi penalităţile de întârziere.

Tocmai din această exigenţă a bunei-credinţe, care se impune în mod egal părţilor, instanţa de apel fiind ţinută, la rândul său, de aceste limite, s-au impus în soluţionarea cauzei abordarea unitară a raporturilor contractuale, fără a se limita la regulile instituite prin convenţia-cadru, precum şi necesitatea aprecierii conduitei conforme cu aşteptările fiecăreia dintre acestea, coordonate ale interpretării convenţiei în care s-a încadrat analiza instanţei de apel, criticile reclamantei din memoriul de recurs nefiind întemeiate.

De aceea, în baza tuturor considerentelor expuse, Înalta Curte arată că motivele de casare invocate de recurentă nu pot fi reţinute şi, în temeiul art. 496 C. proc. civ., respinge recursul formulat de reclamantă, ca nefondat.