Recruitment of competitor employees as unfair competition: requirement of intent to disrupt and violation of good faith under Law No. 11/1991

Acțiune în despăgubiri şi în încetarea practicilor anticoncurențiale constând în recrutarea şi angajarea personalului unei societăți concurente. Condiții de admisibilitate şi efecte în raport cu dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 11/1991

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Răspunderea civilă

Index alfabetic: acţiune în încetarea practicilor de concurenţă neloială

acţiune în răspundere civilă delictuală

cheltuieli de judecată

critici de netemeinicie

neîncadrarea motivelor în cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă

nulitatea recursului

Legea nr. 11/1991, art. 2 alin. (2) lit. c)

O.G. nr. 12/2014

C. proc. civ., art. 451 alin. (2), art. 452, art. 489 alin. (2)

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 11/1991, în forma modificată prin O.G. nr. 12/2014, „sunt interzise practicile de concurență neloială, după cum urmează:(...) c) orice alte practici comerciale care contravin uzanţelor cinstite şi principiului general al bunei-credinţe şi care produc sau pot produce pagube oricăror participanţi la piaţă.”

Angajarea unor persoane care au avut contracte de muncă încheiate cu o societate concurentă nu constituie, de plano, o practică concurențială neloială, ci numai dacă acțiunea de recrutare a forței de muncă se dovedește, în concret, în antiteză cu uzanțele cinstite şi principiul bunei-credinţe.

Astfel, acţiunile de recrutare întreprinse de o societate și angajarea salariaților unei alte societăți concurente, doar pentru că aceştia cunosc o anumită limbă străină, nu este o practică necinstită şi de rea-credinţă, neputând fi calificate ca practici de concurenţă neloială, în condițiile în care nu s-a dovedit că prin ele s-a urmărit perturbarea activităţii acesteia.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1697 din 21 septembrie 2022

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, sub număr de dosar x/3/2017, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună:

obligarea pârâtei la plata prejudiciului material în valoare de 553.408,12 RON pricinuit reclamantei ca urmare a încălcării dispozițiilor art. 1 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 2 alin. (1) şi (2) lit. c) din Legea nr. 11/1991;

obligarea pârâtei la încetarea practicilor de concurență neloială, constând în faptele de recrutare și angajare a personalului reclamantei în scopul dezorganizării activității societății, fapte ce intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 11/1991;

obligarea pârâtei, pe cheltuiala acesteia, la publicarea hotărârii într-un

ziar de largă circulaţie în baza dispoziţiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 11/1991;

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, în baza dispoziţiilor art. 451 şi urm. din Noul Cod de procedură civilă.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 1, art. 2 şi art. 7 din Legea nr. 11/1991.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția inadmisibilității, iar pe fond a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa nr. 2793 din 2 octombrie 2019, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a respins cererea, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă.

Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel reclamanta A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 1124/A din 15 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă a fost respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2793 din 2 octombrie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2017.

Împotriva deciziei civile nr. 1124/A din 15 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, atât reclamanta A. S.R.L., cât şi pârâta B. S.R.L. au formulat cereri de recurs.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea cererii de recurs, se susţine, în esenţă, că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au analizat doar îndeplinirea primei condiții a răspunderii civile delictuale, respectiv aceea a existenţei unei fapte ilicite, Curtea de Apel Bucureşti aplicând şi interpretând în mod eronat dispoziţiile Legii nr. 11/1991, precum şi pe cele ale art. 1349 şi urm. din Noul Cod civil în analiza îndeplinirii acestei condiţii.

Pornind de la dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 11/1991, art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 11/1991, art. 14 alin. (1) C. civ., pe care le enunță, recurenta-reclamantă apreciază că, prin hotărârea atacată, instanța de apel a stabilit condiții pe care Legea nr. 11/1991 nu le prevede.

Condițiile cerute de Legea nr. 11/1991, arată recurenta, sunt ca faptele săvârșite să contravină uzanțelor cinstite și principiului general al bunei-credințe și să producă sau să poată produce pagube oricăror participanți la piață.

Or, nicăieri în Legea nr. 11/1991 nu se face referire la condiția de a se dovedi că scopul principal al acțiunilor, cu atât mai puțin unicul scop, a fost destabilizarea concurentului. Aşa cum se poate observa, destabilizarea ar putea fi eventual un efect al faptelor, ceea ce în cazul de faţă s-a şi întâmplat, însă nici măcar aceasta nu este o condiție legală, prevederile Legii nr. 11/1991 vorbind de fapte care produc sau pot produce pagube participanților la piață.

Raportat la speţa de faţă, susţine recurenta, faptul că B. a beneficiat în realitate de serviciile angajaților preluați abuziv de la A. S.R.L. nu exclude îndeplinirea condițiilor legale pentru a fi în prezența unei fapte de concurență neloială.

În strictă corelație cu interpretarea greșită a textelor de lege aplicabile în cauză, instanţa de apel a impus societății reclamante probarea unor aspecte care depășesc cadrul legal.

Urmare a impunerii artificiale a unor condiții legale inexistente, instanța a apreciat că, pentru a dovedi o faptă de concurenţă neloială, în cauză ar fi trebuit să se probeze că activităţile de recrutare ale intimatei ar fi vizat doar angajaţii A.

Nimeni nu a contestat faptul că intimata a iniţiat campania de recrutare pentru că avea nevoie de angajaţi cu anumite cunoştinţe specifice, respectiv vorbitori de limba italiană şi cu experienţă în call-center, fiind firesc că aceasta nu s-a bazat doar pe recrutarea angajaţilor A.

Ceea ce s-a reclamat în cauză este că, aflată sub presiunea timpului pentru a recruta un număr mare de angajaţi într-o perioadă scurtă, intimata a recurs, în raport cu A., la practici contrare uzanțelor cinstite, cunoscând că recurenta avea angajați deja pregătiți pentru activitatea de call-center şi vorbitori de limba italiană, criterii cu importanță deosebită în contextul derulării proiectului de către B.

Societatea recurentă nu era ţinută să demonstreze că, după preluarea celor 12 angajaţi, intimata nu ar fi desfăşurat activitate de call-center şi că nu i-ar fi folosit pe cei 12 angajaţi. Principalul motiv pentru care orice comerciant ar recurge la deturnarea clientelei, captarea de angajaţi, sustragerea de secrete comerciale, este pentru a profita de ele în propria sa activitate, cu consecinţa, evident, a vătămării concurentului.

Astfel, o altă consecinţă a interpretării greşite a prevederilor legale aplicabile este aceea că probele care au fost administrate în cauză au fost analizate exclusiv prin prisma îndeplinirii unor condiții care nu sunt prevăzute de lege.

De asemenea, consideră că, deşi instanţa de apel a reţinut în mod corect că A. şi B. sunt concurente direct pe piața serviciilor de call-center, precum şi faptul că aceasta din urmă a încheiat contracte individuale de muncă cu 12 dintre angajaţii A., în mod eronat a apreciat că angajarea salariaţilor unei alte societăţi doar pentru că aceștia cunosc o anumită limbă străină nu este practică necinstită şi de rea-credinţă.

Un alt element pe care instanţa de apel îl scoate din sfera analizei existenţei faptelor de concurenţă neloială este acela referitor la avantajele oferite de B. angajaţilor A. pentru transmiterea de informaţii legate de alţi colegi din cadrul societăţii-reclamante.

Deşi instanţa reţine că din e-mailurile existente la dosarul cauzei reiese că a fost purtată corespondenţă între angajaţi ai A. şi intimată, fiind transmise astfel CV-uri către B., aceasta apreciază însă că nu se poate reţine că ar fi fost pretinse astfel de informaţii exprese despre alţi angajaţi ai A.

Contrar acestor considerente ale instanţei de apel, instanţa de recurs urmează a observa că din corespondenţa referită reiese în mod evident că dna. C. colabora direct cu angajaţi A. pentru primirea de CV-uri de la angajaţi ai acesteia. Cu titlu de exemplu, în e-mailul din data de 02.09.2016, D. deţinea inclusiv informaţii cu privire la contextul recrutărilor, pe care nu le-ar fi putut afla decât de la reprezentanții intimatei.

Cât privește declarațiile martorilor, în mod eronat nici din acestea instanţa de apel nu a extras informaţiile esenţiale, ajungând astfel la o calificare greşită a faptelor B., atât timp cât intimata a recunoscut faptul că în cadrul campaniei de recrutare a vizat şi a contactat în mod direct angajaţii A.

Conchizând, susţine că acţiunile intimatei nu pot fi calificate decât ca practici de concurenţă neloială în sensul Legii nr. 11/1991, aceasta folosind mijloace necinstite în vederea angajării şi recrutării personalului, vizând în mod direct angajarea salariaţilor A., acest comportament al B. ducând la destabilizarea activităţii societăţii recurente, fiind evident că analiza făcută de instanța de apel este una nelegală.

În opinia recurentei, sunt îndeplinite şi celelalte condiţii ale atragerii răspunderii delictuale a B., prejudiciul produs este cert, există o legătură de cauzalitate între fapta ilicită a intimatei şi prejudiciul cauzat reclamantei.

Solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a criticat decizia atacată pentru nelegalitate în raport cu soluţia de respingere a cheltuielilor de judecată solicitate de către aceasta.

În argumentarea cererii de recurs, a arătat, în esenţă, că a solicitat cheltuielile de judecată atât prin intermediul întâmpinării formulate în dosarul nr. x/3/2017, cât şi oral în şedinţa publică din 15 septembrie 2020, iar, pe de altă parte, că a făcut dovada cheltuielilor de judecată în condiţiile prevăzute de art. 452 C. proc. civ.

Solicită a se constata că B. S.R.L. a făcut dovada cheltuielilor de judecată, constând în onorariul avocaţial până la închiderea dezbaterilor, cheltuieli susţinute şi dovedite oral la termenul de judecată de către reprezentantul convențional al acesteia, cât şi dovedite prin transmiterea documentelor prin intermediul e-mailului.

Totodată, apreciază ca fiind solicitate în mod justificat cheltuieli de judecată, avocaţii societăţii pârâte îndeplinind toate obligaţiile asumate prin contractul de asistenţă juridică, prin redactarea tuturor actelor necesare în vederea susținerii apelului, precum şi prin susţinerea acestuia la termenul acordat în cauză.

Solicită admiterea recursului, având în vedere că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 452 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului reclamantei, ca nefondat, şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă E. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtă, motivat de faptul că B. S.R.L. nu a precizat expres care este temeiul de drept al cererii de recurs.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 26.01.2022, comunicarea raportului părţilor, pentru a depune puncte de vedere.

Prin încheierea din 18.05.2022, Înalta Curte a admis excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1124/A din 15 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă şi a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă E. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii, fiind stabilit termen pentru soluţionarea cauzei în ședință publică.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine inexistenţa motivelor de nelegalitate, pentru următoarele argumente:

Motivarea recursului presupune, pe de o parte, indicarea unuia/unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanța care a pronunțat hotărârea atacată și-a fundamentat soluția pronunțată.

Pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia.

Înalta Curte reţine că din memoriul de recurs nu se desprind critici de nelegalitate care să poată fi analizate din perspectiva cazurilor de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Afirmaţiile referitoare la dovedirea şi întinderea cheltuielilor de judecată prin care se invocă nerespectarea dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ. nu pot face obiectul analizei în prezenta cale extraordinară de atac.

Art. 452 C. proc. civ. condiţionează acordarea cheltuielilor de judecată de dovada existenţei şi întinderii lor, iar criticile recurentei-pârâte privind cheltuielile ocazionate de desfășurarea procesului, neacordate de către instanţa de apel și cele care vizează cuantumul acestora sunt aspecte ce țin de netemeinicie şi de apreciere a probelor administrate.

În acest sens a statuat instanţa supremă prin Decizia nr. 3/2020, pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, reţinând că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.”

Față de cele de mai sus, instanța supremă reține că recurenta-pârâtă nu și-a respectat obligația impusă de lege de a încadra criticile invocate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în acest caz intervenind sancțiunea nulității căii de atac formulate.

Pentru aceste argumente, constatând că recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să conducă la aplicarea art. 488 alin. (3) C. proc. civ., a anulat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1124/A din 15 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă E. S.R.L., Înalta Curte reţine că este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Prin introducerea acţiunii în concurenţă neloială dedusă judecăţii, recurenta-reclamantă a susţinut că a fost prejudiciată prin acte/fapte de concurenţă neloială săvârşite de către intimata-pârâtă B. S.R.L., comerciant concurent pe piaţa serviciilor de call-center, prin utilizarea unor practici necinstite.

Ca orice acţiune în răspundere civilă delictuală, acţiunea în concurenţă neloială presupune întrunirea cumulativă a următoarelor cerinţe: fapta ilicită, vinovăţia, prejudiciul şi raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Criticile recurentei privind greșita interpretare și aplicare a art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, de către instanța de prim control judiciar, au fost subsumate motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 11/1991, în forma modificată prin O.G. nr. 12 din 2014, aplicabilă în cauză, „sunt interzise practicile de concurență neloială, după cum urmează:(...) c) orice alte practici comerciale care contravin uzanţelor cinstite şi principiului general al bunei-credinţe şi care produc sau pot produce pagube oricăror participanţi la piaţă.”

În privința pretenției întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 11/1991, repararea prejudiciului era condiționată de constatarea prealabilă a faptelor ilicite ce se includ în registrul concurenţei neloiale, iar această cerinţă a fost constatată neîndeplinită.

Prin urmare, pentru a fi incidente dispoziţiile legale evocate trebuie îndeplinite mai multe condiţii cumulative, respectiv reclamanta trebuia să probeze existenţa unor practici comerciale din partea pârâtei ce contravin uzanţelor cinstite şi principiului general al bunei-credinţe şi aceste fapte să producă un prejudiciu reclamantei.

Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat și interpretat corect dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 11/1991, apreciind că acțiunile intimatei-pârâte de recrutare a personalului reclamantei nu prezintă caracteristicile unor practici concurenţiale neloiale, contrar celor susţinute de recurentă.

Critica recurentei, potrivit căreia instanța de apel ar fi adăugat o condiție suplimentară la textul de lege incident în cauză, respectiv aceea a destabilizării concurentului, ca urmare imediată a faptei ilicite, nu este fondată.

Existenţa unei destabilizări/perturbări a activităţii recurentei a fost avută în vedere de instanţă prin raportare la circumstanțele particulare ale cauzei, în analiza îndeplinirii uneia dintre condiţiile prescrise de lege pentru a fi angajată răspunderea pârâtei, în temeiul art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 11/1991, respectiv existenţa unei fapte ilicite, contrară uzanţelor cinstite şi principiului general al bunei-credinţe, iar nu ca o condiţie legală de sine stătătoare.

Această analiză nu se realizează abstract, pentru că angajarea unor persoane care au avut contracte de muncă încheiate cu reclamanta nu constituie, de plano, o practică concurenţială neloială, ci numai dacă acţiunea de recrutare a forţei de muncă se dovedeşte, în concret, în antiteză cu uzanţele cinstite şi principiul bunei-credinţe.

Or, sub acest aspect, pe baza probelor administrate şi a situaţiei de fapt reţinute în baza acestora, instanţa de apel a apreciat că acţiunile de recrutare întreprinse de intimata-pârâtă nu pot fi calificate ca practici de concurenţă neloială, iar această apreciere a instanţei s-a bazat, printre altele, şi pe constatarea că nu s-a urmărit perturbarea activităţii reclamantei.

În acest sens, pornind de la faptul că cele două societăţi sunt concurente pe piața serviciilor de call-center, instanţele de fond au apreciat, în mod concordant, că angajarea salariaţilor unei alte societăţi doar pentru că aceştia cunosc o anumită limbă străină nu este o practică necinstită şi de rea-credinţă.

Doctrina și jurisprudența au conturat acele fapte ce ar putea fi caracterizate ca reprezentând fapte de concurenţă neloială, cum ar fi: angajarea simultană a mai multor foști salariați a unei societăți concurente, având drept consecință dezorganizarea acelei societăți, demisia simultană și în mod necesar concertată al întregului personal a unei societăți, urmată de angajarea la o altă societate concurentă, crearea de către fostul angajat al unei societăți comerciale a unei societăți concurente și angajarea în noua societate a totalității salariaților primei societăți.

De asemenea, aşa cum însăşi recurenta arată, evocând aspecte reţinute pe cale doctrinară, revine instanţei rolul de a aprecia dacă procedeul considerat contrar uzanţelor cinstite, indiferent dacă legea se referă sau nu la el, întruneşte sau nu caracterele unei fapte de concurenţă neloială, puterea de apreciere a instanţei fiind foarte largă asupra acestui aspect.

În cauza de faţă, s-a apreciat că acţiunile părţilor se înscriu în cadrul normal al mediului concurenţial, iar fluctuaţia personalului este caracteristică şi altor societăți de profil, inclusiv recurentei, astfel că trecerea unor salariaţi de la recurenta-reclamantă la intimata-pârâtă nu reprezintă acte de concurență neloială, ci ţine de mobilitatea forţei de muncă şi piaţa concurenţială.

Tot în analiza circumstanțelor litigiului, s-a reţinut că înseși actele recurentei fac dovada că ofertele și contraofertele de muncă, oferta unor salarii mai mari fac parte din propria activitate comercială și din rivalitatea inerentă pe piață. Atragerea unor angajați de care pârâtă avea nevoie, prin formularea unor oferte financiare atractive şi fără a urmări destabilizarea/perturbarea activității unei societăți ori scoaterea din mediul de afaceri, nu este practică de concurență neloială.

Aceste constatări de fapt, pe fondul cauzei, întemeiate pe probele administrate, nu pot fi reevaluate în calea extraordinară de atac a recursului, având în vedere rigorile legale ce se impun în judecata recursului, limitat la verificarea aspectelor de nelegalitate.

Recurenta reia, prin criticile aduse deciziei din apel, situaţia de fapt cu privire la interpretarea probatoriilor administrate în cauză, situaţie care a fost analizată în cadrul etapei devolutive anterioare şi care nu mai poate face obiectul analizei în această etapă procesuală.

Sub aspectul interpretării greşite a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 11/1991, respectiv a îndeplinirii în cauză a tuturor cerinţelor instituite cumulativ prin textul legal menţionat, recurenta a criticat dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate.

Prin aceste argumente, se solicită instanţei de recurs să statueze asupra cauzei, judecând în fond, şi nu doar să verifice decizia din apel în ce priveşte modul de aplicare a normelor de drept material, deşi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care se întemeiază recursul, sunt de strictă interpretare.

Pentru toate considerentele expuse şi constatând că prin recursul dedus judecăţii de recurenta-reclamantă E. S.R.L. nu se relevă o încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea soluției adoptate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., l-a respins, ca nefondat.