Annulment of competition sanction for ultra vires deliberation by expired-mandate council members violating constitutional mandate limits

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 21.05.2015, sub nr. x/2015 reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, anularea Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 13/14.04.2015 şi a raportului de investigaţie ce a stat la baza emiterii deciziei şi, pe cale de consecinţă, exonerarea societăţii de la plata amenzii în cuantum de 24.569.530 RON, stabilite prin art. 9 din decizie.

În subsidiar, a solicitat să se constate că autoritatea de concurenţă a procedat la o greşită individualizare a sancţiunii aplicate reclamantei, în raport cu situaţia de fapt şi prevederile legale incidente, şi, pe cale de consecinţă, să se dispună reducerea acestei sancţiuni, astfel încât să reflecte, în mod corect, circumstanţele situaţiei de fapt.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului Consiliului Concurenţei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Ulterior, reclamanta A. S.R.L. a formulat cerere adiţională, precum şi cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o serie de întrebări preliminare.

1.1. Prin încheierea din 18 martie 2016, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca tardivă, cererea adiţională formulată de reclamantă cu privire la acţiunea în constatarea prescripţiei executării sancţiunii contravenţionale şi a calificat prescripţia aplicării sancţiunii contravenţionale drept apărare de fond.

1.2. Prin încheierea din 25 martie 2016, instanţa a respins cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, ca neîntemeiată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1587 din 13 mai 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva încheierii din 18 martie 2016, a încheierii din 25 martie 2016 şi a sentinţei nr. 1587 din 13 mai 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat în drept pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Motivele de recurs, atât cele respinse, cât şi cel admis, vor fi analizate în cadrul considerentelor reţinute de către instanţa de recurs, la punctul 6 din prezenta hotărâre.

4. Apărările formulate

Intimatul-pârât Consiliul Concurenţei a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală.

5. Aspecte procedurale

La data de 30 mai 2019, intimatul-pârât Consiliul Concurenţei a formulat cerere de suspendare a judecării cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. coroborat cu art. 412 alin. (1) pct. 7 şi art. 520 alin. (1) C. proc. civ., până la pronunţarea de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene asupra întrebării preliminare formulate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015 având ca obiect recursul promovat de Consiliul Concurenţei, în contradictoriu cu Whiteland Import Export S.R.L., o altă întreprindere sancţionată de autoritatea de concurenţă prin Decizia nr. 13/2015.

La data de 20 septembrie 2019, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare în interpretare, în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) cu următoarele întrebări:

"1. Art. 101 din TFUE, art. 5 alin. (2) din TUE şi principiul autonomiei procedurale a statelor membre [prin raportare la jurisprudenţa de principiu Rewe (3/76)] se interpretează în sensul că statele membre pot reglementa cauze 1 de întrerupere a prescripţiei pentru aplicarea sancţiunilor de către autorităţile naţionale de concurenţă, diferite faţă de cele reglementate la nivelul UE prin art. 25 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003, respectiv întreruperea prescripţiei doar prin acte realizate în scopul declanşării investigaţiei?

2. Principiile securităţii juridice, încrederii legitime [prin raportare la jurisprudenţa MA CGM şi alţii versus Comisia (T-231/00) conform căreia cazurile de întrerupere a termenului de prescripţie trebuie interpretate în mod strict se opun practicii unei autorităţi naţionale de concurenţă ca, în aplicarea art. 101 din TFUE, că considere că termenul de prescripţie putea fi întrerupt şi prin alte acte în afara celor prevăzute în mod strict de către prevederile legale naţionale?"

În subsidiar, în cazul în care instanţa europeană va considera că s-ar aduce atingere dreptului UE printr-o astfel de reglementare naţională, solicită Curţii să limiteze în timp, în lumina jurisprudenţei Defrenne (Cauza 43/75), efectele hotărârii CJUE, în sensul în care o astfel de interpretare să producă efecte doar pentru viitor, de la data acesteia.

În temeiul art. 2 alin. (3) din Legea nr. 340/2009, recurenta-reclamantă a solicitat suspendarea judecăţii cauzei, până la pronunţarea unei hotărâri preliminare de către CJUE cu privire la întrebările formulate în cauză.

Prin încheierea din 8 octombrie 2019, Înalta Curte a respins cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi cererea de suspendare a judecăţii formulate de recurenta-reclamantă A. S.R.L; a admis cererea de suspendare formulată de intimatul-pârât Consiliul Concurenţei şi a dispus suspendarea judecăţii cauzei până la pronunţarea CJUE în cauza C-308/19, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 noiembrie 2021, Înalta Curte a repus cauza pe rol, la solicitarea părţilor, constatând că motivul suspendării nu mai subzistă, ca urmare a pronunţării la data de 21.01.2021 a deciziei în cauza CJUE 308/19- Whiteland Import Export.

La aceeaşi dată, ambele părţi au depus note scrise şi jurisprudenţă.

La data de 3 martie 3022, intimatul-pârât a depus note scrise, prin care a combătut susţinerile recurentei-reclamante din notele scrise depuse la termenul de judecată din 17 noiembrie 2021.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii din 18 martie 2016 şi a încheierii din 25 martie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, acesta este nefondat.

Prin încheierea din 05.02.2016, prima instanţă a reţinut că, în cea ce priveşte aspectele legate de conţinutul înscrisurilor şi raportat la cele reţinute în decizie şi la fapta sancţionată, acestea vizează apărări pe fondul cauzei, urmând a fi avute în vedere la dezlegarea cauzei. În măsura în care pârâtul apreciază necesar a depune clarificări, acestea vor fi primite la dosarul cauzei cu titlu de apărări pe fondul cauzei.

Pe baza aparenţei rezultate din modalitatea de formulare a noilor pretenţii, a calificat de principiu, în temeiul art. 22 alin. (4) C. proc. civ., notele de şedinţă depuse de reclamantă ca fiind cerere adiţională, urmând a se discuta la termenul următor, în condiţii de contradictorialitate, calificarea exactă şi, în temeiul art. 204 alin. (3) C. proc. civ., a se stabili dacă există acordul expres al pârâtului faţă de momentul procesual al formulării cererii.

Prin încheierea de şedinţă din 18.03.2016, prima instanţă a reţinut că regimul juridic al constatării prescripţiei aplicării sancţiunii contravenţionale este unul distinct de regimul juridic al constatării prescripţiei executării sancţiunii contravenţionale aplicate prin decizia contestată. Prin primul capăt al notelor de şedinţă formulate de reclamantă la data de 05.02.2016 se invocă un motiv de nulitate a deciziei de sancţionare reprezentat de prescripţia aplicării sancţiunii contravenţionale, care nu este o excepţie procesuală. S-a luat act de poziţia procesuală a pârâtului în sensul că s-a solicitat unirea cu fondul cauzei, reţinând că este o apărare pe fondul cauzei legată de această nulitate, prin urmare va fi avută în vedere la momentul soluţionării pe fondul cauzei, motivat de faptul că solicitarea de a se constata prescripţia impune stabilirea faptei în legătură cu care se solicită a se constata prescripţia răspunderii contravenţionale, chestiune strict legată de stabilirea situaţiei de fapt în prezenta cauză, fiind necesară administrarea tuturor probelor, existând acordul expres al pârâtului în acest sens.

Cât priveşte cel de-al doilea petit al notelor de şedinţă formulate de reclamantă la data de 05.02.2016, instanţa a reţinut că acesta reprezintă un veritabil capăt de cerere, spre deosebire de prescripţia aplicării amenzii contravenţionale, prescripţia executării sancţiunii contravenţionale este o chestiune extrinsecă actului administrativ, adică o procedură ulterioară emiterii actului administrativ şi care nu ar viza validitatea, ci eficacitatea actului respectiv, fiind un capăt de cerere distinct. Art. 14 din O.G. nr. 2/2001, pe lângă discuţiile legate de aplicabilitatea în cauză, prevede posibilitatea de a constata prescripţia executării amenzii în cadrul unei plângeri contravenţionale, ceea ce presupune însă învestirea instanţei cu un astfel de capăt de cerere în condiţiile C. proc. civ.. Faţă de opoziţia pârâului din prezenta cauză, care a invocat nerespectarea termenului prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ., condiţiile procedurale nu sunt respectate. Un astfel de capăt de cerere având ca obiect o acţiune în constatare ar fi admisibil într-o procedură a plângerii contravenţionale numai în măsura în care nu s-a început executarea silită, deoarece potrivit art. 35 C. proc. civ. acţiunea în constatare ar fi inadmisibilă dacă partea ar avea la dispoziţie acţiunea în realizare, care ar fi fost contestaţia la executare. Aşadar, nu sunt îndeplinite condiţiile procedurale pentru extinderea cadrului procesual obiectiv cu acest nou capăt de cerere, motiv pentru care respinge ca tardivă cererea adiţională, având în vedere lipsa acordului expres al pârâtului. Nulitatea actului pentru prescripţia aplicării amenzii contravenţionale nu ar fi putut fi invocată decât într-o acţiune în anularea actului respectiv, în timp ce prescripţia executării amenzii contravenţionale se poate valorifica şi pe cale separată.

Înalta Curte este în acord cu judecătorul fondului întrucât, potrivit prevederilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ., modificarea cererii de chemare în judecată se poate face până la primul termen de judecată.

A solicita constatarea prescripţiei executării sancţiunii contravenţionale echivalează cu un veritabil capăt de cerere prin care se completează cererea de chemare în judecată, în condiţiile în care acţiunea introductivă viza doar anularea deciziei de sancţionare iar prescripţia executării sancţiunii, evident, nu poate constitui un motiv de nulitate, fiind o problemă ulterioară emiterii actului ce antamează o eventuală contestaţie la executare, de competenţa judecătoriei.

Prin încheierea din data de 25.03.2016, în ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) cu întrebările preliminare redate la pct. 1 al prezentei încheieri, instanţa a reţinut că, potrivit 19 alin. (3) lit. b) din Tratatul privind Uniunea Europeană, "Curtea de Justiţie a Uniunii Europene hotărăşte în conformitate cu tratatele: (…) b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor judecătoreşti naţionale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituţii", iar potrivit art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene "Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii; În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea. …".

Din conţinutul normelor menţionate, rezultă că instanţa este obligată să învestească CJUE în vederea interpretării normelor de drept al Uniunii Europene cu o trimitere preliminară atunci când chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern.

Cu toate acestea, a reţinut Curtea că prin hotărârea pronunţată în cauza 283/81, S.R.L. CILFIT şi Lanificio di Gavardo SpA c. Ministerul Sănătăţii, Curtea de Justiţie din Luxemburg a arătat că:

"13. (…) dacă art. 177, alineatul ultim [actualul art. 267 TFUE], obligă fără nicio restricţie organele jurisdicţionale de drept intern ale căror decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern să supună Curţii de Justiţie orice chestiune de interpretare formulată în faţa lor, autoritatea de interpretare dată de aceasta în baza art. 177 poate totuşi să priveze această obligaţie de cauza sa şi să o golească de conţinut; că se întâmplă aşa în special atunci când chestiunea ridicată este identică din punct de vedere material cu o chestiune care a făcut deja obiectul unei decizii preliminare într-o cauză similară.

14. Acelaşi efect, în ceea ce priveşte limitele obligaţiei formulate de art. 177 alin. (3), poate rezulta dintr-o jurisprudenţă stabilită a Curţii care a rezolvat problema de drept respectivă, indiferent care ar fi natura procedurilor care au dus la jurisprudenţa respectivă, chiar şi atunci când cele două chestiuni în litigiu nu sunt perfect identice. (…)

16. În final, aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune în mod atât de evident încât să nu lase loc de nicio îndoială rezonabilă privind modul de rezolvare a problemei puse. Înainte de a conchide cu privire la existenţa unei astfel de situaţii, instanţa naţională trebuie să fie convinsă că aceeaşi evidenţă s-ar impune în egală măsură organelor de jurisdicţie ale celorlalte state membre şi Curţii de Justiţie. Numai dacă sunt îndeplinite aceste condiţii organul jurisdicţional de drept intern poate să se abţină de a mai supune această chestiune Curţii de Justiţie şi să o rezolve sub propria sa răspundere. (…) ». [s.n.]

Pe cale de consecinţă, dacă problema pusă în discuţie de una dintre părţi relativ la interpretarea dreptului Uniunii Europene este pertinentă pentru cauza respectivă, instanţa trebuie să parcurgă mai multe etape logice în analiza necesităţii învestirii CJUE în condiţiile art. 267 TFUE. Astfel, faţă de jurisprudenţa Curţii din Luxemburg, instanţa nu este obligată să trimită întrebarea în următoarele ipoteze: (1) dacă întrebarea formulată este identică unei alte întrebări deja formulate într-o altă cauză, identică sau similară, căreia Curtea i-a răspuns deja; (2) dacă întrebarea nu este perfect identică întrebărilor deja formulate în alte cauze, dar există o jurisprudenţă stabilită a Curţii privind soluţionarea problemei respective; (3) dacă modul de aplicare a normei comunitare este foarte clar, neexistând loc de îndoială.

Curtea a respins excepţia inadmisibilităţii, invocată de către pârât, ca neîntemeiată, deoarece întrebarea formulată de reclamantă nu urmăreşte a solicita CJUE "să realizeze propria investigaţie în speţă", ci are ca obiect soluţionarea unor probleme de drept, a căror transpunere factuală este realizată de către reclamantă prin raportare la elementele concrete ale probatoriului, considerate a susţine cauza acţiunii în contencios administrativ, fiind evident însă că interpretarea acestuia şi stabilirea situaţiei de fapt concrete în cauză revine judecătorului naţional. De asemenea, aplicarea dreptului european la situaţia de fapt ce face obiectul acţiunii principale intră în atribuţiile judecătorului naţional.

Curtea de Justiţie a statuat ca protecţia justiţiabililor necesită recunoaşterea plenitudinii de competenta în favoarea judecătorului naţional în exercitarea funcţiei sale comunitare, el fiind, "în consecinţă, judecătorul de drept comun in aplicarea dreptului comunitar" (hotărârea Simmenthal, din 09.03.1978). Judecătorul naţional care judecă o cauză în primă instanţă are facultatea de a sesiza instanţa europeană în cazul în care în litigiul dedus judecăţii sale se pune problema aplicării unei norme europene asupra înţelesului căreia are îndoieli, iar necesitatea întrebărilor preliminare şi utilitatea unui răspuns al instanţelor europene în soluţionarea cauzei sunt apreciate tot de către judecător.

Faţă de cele arătate în precedent, Curtea a apreciat că aspectele a căror lămurire o urmăreşte partea reclamantă prin solicitarea de adresare a unor întrebări preliminare către CJUE sunt în parte în legătură cu interpretarea dreptului naţional, iar în parte clarificate în raport de jurisprudenţa existentă a instanţei europene din Luxemburg, cu privire la care ambele părţi au prezentat argumente; chiar dacă nu priveşte întrebări preliminare deja soluţionate în cauze perfect identice, există o jurisprudenţă bine stabilită a Curţii în cauze similare, în care se expun principii clare ce pot fi aplicate în prezenta cauză pentru a deduce modalitatea de interpretare şi aplicare a normei comunitare, motiv pentru care Curtea de apel a apreciat că nu sunt întrunite cerinţele art. 19 TUE şi art. 267 TFUE în vederea sesizării instanţei UE, lipsind astfel temeiul şi pentru dispunerea suspendării judecăţii.

Instanţa de recurs împărtăşeşte punctul de vedere al primei instanţe.

Încheierea recurată este motivată corespunzător, contrar susţinerilor recurentei, conţinutul încheierii fiind expus anterior.

Aspectele ce se solicită a fi lămurite nu vizează interpretarea dreptului european, nefiind indeplinite astfel, condiţiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.

Întrebările formulate de către recurentă reclamă analizarea situaţiei de fapt astfel că nu se solicită interpretarea unei norme de la nivel european ci aplicarea dreptului european la o situaţie de fapt concretă.

De asemenea, întrebările formulate au primit deja dezlegare la nivel european, astfel că, în mod corect a fost respinsă cererea recurentei de sesizarea a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În consecinţă, se va respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii din 18 martie 2016 şi a încheierii din 25 martie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva sentinţei nr. 1587 din 13 mai 2016, instanţa de control judiciar apreciază că este întemeiat, în limitele şi pentru considerentele următoare.

Recurenta a invocat nulitatea deciziei contestate pentru încălcarea dispoziţiilor legale privind audierile, deliberările şi cerinţele de cvorum în adoptarea deciziei.

În investigaţia ce a stat la baza emiterii deciziei nr. 13/14.04.2015, audierile au avut loc la data de 23.10.2014 în prezenţa a cinci membri ai Plenului. Sedinţa de deliberare a avut loc la data de 09.12.2014, dată la care au participat patru membri ai Plenului. Din analiza decretelor de numire a membrilor Plenului a rezultat că mandatele a trei membri erau expirate atât la momentul la care aceştia au luat parte la audieri, cât şi la data la care au participat la deliberări.

Astfel, pentru perioada 01.05.2014-05.03.2015, domnul B. nu a avut mandat pentru exercitarea calităţii de membru al plenului Consiliului Concurenţei în funcţia de preşedinte, pentru perioada 01.05.2014-05.03.2015, domnul C. nu a avut mandat pentru exercitarea calităţii de membru al plenului în funcţia de vicepreşedinte iar domnul D. nu a avut mandata pentru exercitarea calităţii de membru al plenului în funcţia de consilier de concurenţă pentru perioada 01.05.2014-18.06.2018.

Consiliul de Concurenţă s-a prevalat de dispoziţiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 21/1996, în vigoare la acea dată, care prevedea că, "În situaţia în care până la expirarea duratei mandatului unui membru al Plenului Consiliului Concurenţei, în condiţiile art. 15 alin. (9) lit. a), nu est enumit un succesor, membrul Plenului al cărui mandat expiră îşi va continua activitatea până la depunerea jurământului de către cel desemnat pentru mandatul următor".

Prin Decizia nr. 58/26.01.2021 publicată în Monitorul Oficial nr. 465/04.05.2021, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 21/1996 sunt neconstituţionale.

Astfel, s-a statuat că, prevederile art. 18 alin. (3) din Legea concurenţei nr. 21/1996 nu se rezumă la reglementarea unei situaţii tranzitorii legate de succesiunea de mandate, respectiv o perioadă scurtă de la numire şi până la depunerea jurământului, dată de la care începe exercitarea mandatului, ci creează premisele exercitării atribuţiilor şi ale continuării mandatului de membru al Plenului Consiliului Concurenţei fără limită/termen. Se lasă practic posibilitatea autorităţilor şi instituţiilor publice implicate în procedura de numire a membrilor Plenului Consiliului Concurenţei să rămână în pasivitate şi să nu procedeze la numirea unui succesor, întrucât legea nu prevede proceduri sau un termen-limită anterior expirării mandatului până la care poate fi numit noul membru, respectiv chestiuni legate de date şi termene concrete în care trebuie să se încadreze autorităţile implicate în procedura succesiunii de mandate, şi nici eventuale sancţiuni sau efectele ce ar decurge din faptul că nu sunt puse în aplicare dispoziţiile Legii nr. 21/1996 cu privire la încetarea calităţii de membru al Plenului Consiliului Concurenţei ca urmare a expirării duratei mandatului [a se vedea, cu titlu de reper, art. 68 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care stabileşte o procedură de urmat pentru reînnoirea compunerii instanţei de contencios constituţional până la expirarea duratei mandatelor în curs]. Practic, modul de reglementare a normelor contestate converteşte o chestiune ce ţine de exercitarea cu titlu temporar a atribuţiilor aferente mandatelor într-o veritabilă prelungire şi continuare a acestora. În realitate, prin jocul normelor juridice coroborat cu acţiunile autorităţilor publice cu competenţă în domeniu, are loc o redimensionare a mandatelor membrilor Plenului Consiliului Concurenţei.

Curtea a reţinut că, astfel cum s-a arătat şi în precedent, statul de drept, consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie, presupune şi capacitatea statului de a asigura cetăţenilor servicii publice continue şi de calitate, statul fiind dator să creeze toate premisele - iar cadrul legislativ este una dintre ele - pentru exercitarea funcţiilor sale în conformitate cu Constituţia şi cu spiritul ei. Or, soluţia legislativă prin care se creează premisele exercitării unor competenţe prin continuarea exercitării atribuţiilor aferente unui mandat de membru al Plenului Consiliului Concurenţei, dincolo de durata noţiunii de mandat, respectiv în urma expirării mandatului fiecărui membru al Plenului Consiliului Concurenţei, astfel cum acesta este circumscris potrivit calculului termenelor în dreptul public, şi de situaţiile inerente aferente succesiunii de mandate ca urmare a unor chestiuni tehnice, legate, spre exemplu, de data depunerii jurământului, care trebuie realizată cu celeritate prin diligenţa autorităţilor implicate în procedura de numire, astfel încât la data fixă stabilită prin actul de învestire să fie efectuată numirea pentru noile mandate, nu corespunde cerinţelor respectării statului de drept. Prin urmare, norma legală criticată nu se încadrează în garanţiile aferente statului de drept în ceea ce priveşte organizarea îndeplinirii atribuţiilor, competenţelor şi obligaţiilor autorităţilor publice în coordonatele dreptului, fiind contrară art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală, ceea ce are drept consecinţă şi încălcarea principiului legalităţii prevăzut de art. 1 alin. (5), potrivit căruia, "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie".

Faţă de această împrejurare, având în vedere normele imperative cuprinse în art. 15 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 cu privire la durata mandatului membrilor Plenului Consiliului Concurenţei, mandat ce este de 5 ani şi care poate fi reînnoit o singură dată, indiferent de durata mandatului exercitat anterior, Curtea a constatat că viciul de neconstituţionalitate stabilit prin prezenta decizie vizează orice soluţie legislativă contrară normelor constituţionale de referinţă, legiuitorul ordinar sau delegat neputând adopta norme legale care să vină în coliziune cu exigenţele statului de drept. Prin urmare, exercitarea atribuţiilor aferente calităţii de membru al Plenului Consiliului Concurenţei (preşedinte, vicepreşedinte, consilier de concurenţă) în afara cadrului stabilit prin actele de numire şi vizate de prezenta decizie (mandat de 5 ani, calculat potrivit regulilor de drept public) nu are suport constituţional şi legal.

Această decizie are aplicabilitate în prezenta speţă întrucât este o cauză aflată pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia.

Astfel, prin decizia nr. 404/15.06.2016, Curtea Constituţională a arătat că excepţia de neconstituţionalitate nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii numai raporturilor juridice care urmează a se naşte, deci unor situaţii viitoare ipotetice, întrucât şi-ar pierde esenţialmente caracterul concret.

Aşadar, Curtea a reţinut că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a naşte- facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte. În aceste condiţii, s-a statuat că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia - cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei Curţii este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional se produc erga omnes.

În acest context, nu se vor reţine ca întemeiate susţinerile intimatului, chiar dacă, la data deliberărilor, art. 18 alin. (3) din Legea nr. 21/1996 era în vigoare.

În consecinţă, exercitarea funcţiilor în temeiul prevederilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 21/1996 care au fost declarate neconstituţionale este nelegală, atrăgând nulitatea deciziei contestate.

Faţă de acest motiv de nulitate a deciziei contestate apreciat ca fiind întemeiat, care conduce la soluţia de admitere a prezentului recurs, devine inutilă analizarea celorlalte motive şi aspecte învederate în cuprinsul căii de atac.

Faţă de considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) C. proc. civ., se va admite recursul declarat împotriva sentinţei nr. 1587 din 13 mai 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, se va casa sentinţa recurată.

Pe cale de consecinţă, se va admite acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. şi se va anula Decizia nr. 13/14.04.2015 emisă de Consiliul Concurenţei.

Potrivit art. 453 C. proc. civ., fiind parte care a pierdut procesul, se vor obliga intimatul-pârât Consiliul Concurenţei la plata, către recurenta-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 15.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate, se reţine că, pentru a fi acordate cu titlu de cheltuieli de judecată, trebuie să se facă dovada realităţii, necesităţii şi caracterului rezonabil al sumelor de bani pretinse sub acest titlu.

În acest sens este şi jurisprudenţa constantă a CEDO în materia suportării cheltuielilor de judecată, care a statuat că partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil. (Costin împotriva României - Hotărârea din 26.05.2005, cauza Johanna Huber împotriva României - Hotărârea din 21.02.2008). Prin urmare, se poate afirma că şi în dreptul intern partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constata realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil. Aşadar, partea care a căzut în pretenţii nu va putea fi obligata la plata cheltuielilor de judecata decât în măsura în care în mod real, necesar şi rezonabil au fost plătite de partea care a câştigat procesul în timpul şi în legătura cu acel litigiu.

În analiza proporţionalităţii cuantumului onorariului de avocat cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, se constată că, faţă de motivul de casare reţinut, suma de 15.000 RON este una rezonabilă şi corespunzătoare principiului proporţionalităţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii din 18 martie 2016 şi a încheierii din 25 martie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 1587 din 13 mai 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată.

Admite acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L..

Anulează Decizia nr. 13/14.04.2015 emisă de Consiliul Concurenţei.

Obligă intimatul-pârât Consiliul Concurenţei la plata sumei de 15.000 RON cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă A. S.R.L., cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 martie 2022.