EU air transport liability regulations as public order grounds for cassation despite first-time invocation

Accident aviatic produs pe teritoriul României. Acţiune în despăgubiri. Norme de drept european invocate pentru prima dată în recurs. Motive de ordine publică. Principiul priorităţii dreptului european

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac. Recursul

Index alfabetic: motive de ordine publică

normă de drept european

C.proc.civ., art. 4, art. 1065, art. 488 alin. (1) pct. 8

Regulamentul CE 2027/1997

Regulamentul CE 889/2002

TFUE, art. 288

Potrivit jurisprudenței Curții de la Luxembourg (cauza Aannemersbedrijf P.K. Kraaijeveld BV C-72/95, cauza Eco Swiss C-126/97), dacă domeniul ce face obiectul reglementării este de o importanță semnificativă în dreptul unional, interesul protejat fiind general, atunci instanțele naționale sunt obligate să invoce din oficiu normele dreptului european, pentru a proteja efectiv drepturile conferite de legislația primară sau secundară, punându-se accent pe rolul instanței naționale în a stabili, prin raportare la circumstanțele litigiului, importanța drepturilor protejate și mijloacele procedurale utilizate.

Astfel, cum normele de drept european invocate de reclamantă, respectiv Regulamentul (CE) 2027/1997 privind răspunderea operatorilor de transport aerian în caz de accidente și Regulamentul (CE) 889/2002, conferă protecție unor interese generale la nivelul Uniunii (securitatea transporturilor aeriene și despăgubirea victimelor accidentelor aviatice), aspect demonstrat de considerentele din preambulul regulamentelor menționate, acestea sunt obligatorii potrivit art. 288 alin. (2) din T.F.U.E., având caracterul unor dispoziţii de drept substanțial. Pe cale de consecință, instanţa naţională este obligată să analizeze cauza din perspectiva normelor de drept european incidente raportului juridic dedus judecăţii.

În acest context, având în vedere principiile ce guvernează sistemul juridic al Uniunii Europene, în principal cel referitor la preeminenţa dreptului unional în raport cu dreptul intern al statelor membre, precum şi principiul efectivităţii stabilit în jurisiprudenţa C.J.U.E., normele de drept european invocate pentru prima oară în recurs pot fi calificate ca motive de ordine publică și pot constitui obiectul analizei de legalitate efectuată de instanța de control judiciar cu privire la legea aplicabilă litigiului, respectiv a normelor de drept substanțial pentru răspunderea extracontractuală, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 2006 din 11 octombrie 2022

I.Circumstanţele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă, reclamanta A., în calitate de custode al succesiunii defunctului B. şi defunctei C., ambii decedaţi la data de 29.07.2013, a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta SC D. SRL să se dispună obligarea acesteia la plata despăgubirilor de 97.523,11 euro şi 38.514,30 CHF, a dobânzilor aferente acestor sume din momentul scadenţei şi până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1691 din 09.05.2017 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 30.06.2017.

La termenul din 27.11.2017, pârâta a arătat că nu solicită introducerea în cauză ca moştenitoare ale defunctei C. pentru E. şi F. iar reclamanta a arătat prin nota ataşată că nu este abilitată să solicite introducerea moştenitoarelor în cauză.

Reclamanta a arătat că normele care guvernează răspunderea delictuală a pârâtei sunt cele din Codul civil german sau Codul civil român.

Prin sentinţa civilă nr. 114/S din 29.05.2018 a Tribunalului Braşov a fost respinsă cererea de chemare în judecată întrucât nu s-a solicitat introducerea în cauză a moştenitorilor defunctei C.

Prin decizia civilă nr. 1945/Ap din 18.12.2018 a Curţii de Apel Braşov a fost anulată sentinţa civilă nr. 114/S din 29.05.2018 a Tribunalului Braşov iar cauza trimisă spre rejudecare.

Curtea de Apel Braşov a stabilit, cu putere obligatorie pentru prima in-stanţă de fond, că cererea se judecă fără introducerea în cauză a moştenitorilor defunctei C. şi că obiectul acesteia vizează o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru accidentul aviatic soldat cu decesul soţilor B. şi C. S-a mai reţinut că reclamanta are calitate procesuală activă ca şi custode al succesiunii celor doi defuncţi, fiind abilitată în acest sens de instanţa germană.

În rejudecare, reclamanta şi-a actualizat pretenţiile solicitând obligarea pârâtei la plata dobânzilor de 16.812,57 euro pentru debitul de 97.523,11 euro şi de 7001,03 CHF pentru debitul de 38.514,30 CHF, calculate până la data de 08.04.2019.

La termenul din 25.03.2019, instanţa a respins ca tardivă excepţia necompetenţei materiale funcţionale a Secţiei I civile, invocată de pârâtă, a stabilit că legea materială aplicabilă litigiului este Codul civil român, a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtă prin întâmpinare şi a reţinut că E. şi F. nu şi-au însuşit cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 110/S din 23.04.2019 pronunţată de Tribunalul Braşov a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, invocată de aceasta prin întâmpinare.

A fost respinsă cererea formulată de reclamanta A. (custode al succesiunii defunctului B.) în contradictoriu cu pârâta S.C D. S.R.L.

3. Decizia pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia nr.l057Ap din 9.11.2020 a Curţii de Apel Braşov - Secţia civilă, s-a respins ca neîntemeiată cererea de apel formulată de către apelanta A., custode al succesiunii defunctului B., împotriva sentinţei civile nr.110/S pronunţate la data de 23.04.2019 de Tribunalul Braşov.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Braşov reclamanta A., custode al succesiunii defunctului B., a declarat recurs, criticând soluţia pentru nelegalitate.

În cuprinsul cererii de recurs s-au formulat următoarele susţineri:

O primă critică vizează nelegalitatea hotărârii pronunţate de instanţa de apel, ca urmare a ignorării a normelor de drept supranaţional (convenţii internaţionale şi regulamente ale Parlamentului European şi ale Consiliului) cu caracter imperativ aplicabile cauzei.

Instanţa de apel confirmă soluţia primei instanţe potrivit căreia asupra delictului civil obiect al cauzei, se aplică dreptul român în conformitate cu art. 4 alin. (1) al Regulamentului 864/2007 (Roma II). În cererea de chemare în judecată recurenta a făcut distincţie între locul de producere a faptului cauzator de prejudicii (accidentul aviatic petrecut în România) şi ţara în care s-a produs prejudiciul, anume cel pecuniar în patrimoniul defuncţilor (Germania ca loc de domiciliu şi localizare a patrimoniului).

Pe de altă parte, recurenta a invocat aplicarea normei conflictuale prevăzută de art. 4 alin. (3) al Regulamentului 864/2007 (Roma II), aspect care nu a făcut totuşi analiza instanţelor de fond şi doar subsidiar reclamanta a invocat ca argumentare în drept art. 1349 şi următoarele ale Codului civil. În susţinerea cererii de chemare în judecată drept s-a invocat însă în principal § 823 alin. (1) din legea germană ( BGB), aspect cu care nici una din instanţele preliminare nu s-a ocupat.

Încheierea instanţei de fond de stabilire a dreptului român ca drept aplicabil are caracterul unei încheieri interlocutorii în sensul art. 235 C. pr. civ., fiind supusă căilor de atac doar odată cu fondul, ceea ce recurenta a şi întreprins odată cu formularea cererii de apel. Cu toate acestea, instanţa de apel pretinde recurentei că ar fi trebuit să contracareze argumentele instanţei de fond pe baza cărora a determinat dreptul român ca drept aplicabil. În măsura în care instanţa de apel reproşează recurentei că nu a administrat probe în condiţiile legii, aceasta ignoră pur şi simplu starea de fapt: toate înscrisurile care ar fi putut servi drept probe se aflau, şi parţial se află încă, la intimată sau la celelalte societăţi cu care acesta avea relaţii contractuale în legătură cu elicopterul prăbuşit.

O a doua critică referitoare la motivarea hotărârii, arată că există contradicţie între starea de fapt obiectivă şi starea de fapt reţinută de prima instanţă. Subsidiar, din perspectiva stării de fapt, Curtea de Apel Braşov ignoră probe cu înscrisuri relevante cauzei, respectiv preia în procesul decizional, simple afirmaţii neprobate ale intimatei cu consecinţa pronunţării unei hotărâri netemeinice.

Recurenta a susţinut constant că raportul de prepuşenie rezultă imperativ din lege, anume art. 36 alin. 4 Cod aerian potrivit căruia "Comandantul aeronavei civile aste desemnat de operatorul aerian..." pentru ca mai departe art. 38 alin. 1 Cod aerian să instituie răspunderea juridică pentru siguranţa zborului "Comandantul aeronavei civile răspunde de pregătirea şi executarea în siguranţă a fiecărui zbor...". Din acest raport juridic de prepuşenie izvorât direct din lege rezultă implicit răspunderea juridică a intimatei pentru accidentul aviatic produs în solidar cu comandantul aeronavei pe care 1-a numit.

Cu toate acestea instanţa de apel, pe baza greşitei aprecieri a stării de fapt şi a subsumării acesteia în drept, respinge netemeinic şi nelegal pretenţia recurentei de a fi despăgubită pentru prejudiciul pecuniar produs susţinând că respectivul raport de prepuşenie nu ar fi fost dovedit. Instanţa de apel constată cu totul eronat, că recurenta ar fi susţinut transmiterea pe cale contractuală către intimată a autorităţii de a da instrucţiuni pilotului rezultată din contractul de muncă al acestuia cu angajatorul G. SRL. Astfel de susţineri şi argumentarea cu totul artificială pe această cale a calităţii de comitent a intimatei nu a fost susţinută niciodată de recurentă. Subordonarea comandatului aeronavei, răspunzător de siguranţa zborului, rezultă direct din lege astfel încât o construcţie juridică de genul aceleia reţinută de instanţa de apel nu-şi avea nicidecum vreo justificare.

Nici constatarea instanţei de apel potrivit căreia persona fizică H. ar fi dobândit"... fără un contract sens în sensul celor reţinute..." prin transfer raportul de prepuşenie de la angajator (cu consecinţa că nu intimata ar răspunde juridic pentru aceasta) nu are nici o bază probatorie fiind generat exclusiv de simple afirmaţii ale intimatei.

Plata zborurilor efectuate nu s-a făcut (nu se făcea) din banii privaţi ai persoanei fizice H. ci evident din conturile societăţii al cărui administrator era, aspect necercetat nici de prima instanţă, nici de cea de apel, împotriva solicitării exprese în acest sens a recurentei.

Recurenta susţine îndeplinirea condiţiilor de angajare a răspunderii juridice a intimatei pentru accidentul aviatic produs. Chiar dacă s-ar pune la îndoială calitatea de comitent a intimatei potrivit art. 1373 alin. 2 C. civ., calitatea de păzitor juridic al intimatei asupra aeronavei şi ca atare răspunderea juridică a acesteia pe baza art. 1376 C. civ. este dovedită fără putinţă de tăgadă cu contractul de dry lease nr. 2962 din 15.02.2012.

Curtea de Apel Braşov nu are competenţa materială şi teritorială de a califica juridic activul sau pasivul succesoral al unei succesiuni dezbătute în Germania potrivit dreptului acestei ţări. Ce este pasiv succesoral se apreciază obligatoriu potrivit legii germane, instanţa română nu este nici competentă şi nici dreptul român nu este aplicabil (art. 21 al Regulamentului (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şl executarea hotărârilor judecătoreşti în materie de succesiuni, JO C44 l1.2.2011).

Atât România, cât şi Germania sunt membre ratificante ale Convenţiei pentru unificarea unor norme referitoare la transportul aerian internaţional (Convenţia de la Montreal) JO L 194/39, 18.7.2001. La nivelul Uniunii Europene transportul aerian este reglementat de către Regulamentul (CE) nr. 2027 al Consiliului din 9.10.1997 privind răspunderea operatorilor de transport aerian privind transportul aerian al pasagerilor şi ai bagajelor acestora (JO L285/1 17.10.1997) modificat şi completat de Regulamentul (CE) nr. 889/2002 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13.05.2002 de modificare a Regulamentului Consiliului (CE) nr. 2027/97 privind răspunderea operatorilor de transport aerian în caz de accidente.

O a treia critică vizează aplicarea prioritară a Regulamentelor europene, CE 2027/1997 și CE 889/2002, coroborate cu Convenția de la Montreal. De aceste norme legale instanţa de apel nu a ţinut nicidecum seama, ceea ce face ca hotărârea civilă pronunţată să fie nelegală.

Pe baza Autorizaţiei de operator aerian nr. LA-048 din 27.05.2013, a Licenţei de operare nr. LO 40 din 22.03.2012 şi a Certificatului de operator aerian nr. RO-047 din 27.05.2013, toate valabile inclusiv pentru aeronava EC130B4 Calibri implicată în accidentul aviatic şi aflate la dosarul cauzei, intimata D. SRL a avut la data accidentului, calitatea de operator de transport aerian comunitar în sensul definiţiei acestui termen de către art. 2 al Regulamentului (CE) nr. 2027/1997.

Nici Convenţia de la Montreal, nici regulamentele Uniunii Europene menţionate nu deosebesc, cum o face Codul aerian roman, între zboruri de pasageri, zboruri de supraveghere etc. pe baza cărora a încercat intimata să se disculpe. De altfel şi potrivit Codului aerian român răspunderea juridică este aceeaşi, independent de genul de zbor efectuat (a se vedea în acest sens art. 47, respectiv art. 53 Cod aerian, prevederi legale de care Curtea de Apel Braşov nu a ţinut seama). Condiţia impusă de Convenţia de la Montreal, de a fi pasager, respectiv de a fi suferit o vătămare sau de a fi decedat cu ocazia unui transport aerian fiind îndeplinită, îndreptăţeşte recurenta să pretindă intimatei, ca operator aerian chiar şi de fapt, despăgubirile pecuniare prevăzute de convenţie pentru astfel de cazuri.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art.488 alin.(l) pct. 8 C.proc.civ.

5.Apărările formulate în cauză

Intimata SC D. SRL, a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. În cuprinsul întâmpinării s-a arătat că invocarea Regulamentelor (CE) 2027/1997 și (CE) 889/2002, coroborate cu Convenția de la Montreal direct în recurs, echivalează cu analizarea lor omisso medio, chestiune care nu este permisă de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C.proc.civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat în parte pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. privind aplicarea

Regulamentului Roma II

Reclamanta a formulat în recurs mai multe critici întemeiate pe aplicarea Regulamentului Roma II în vederea determinării legii aplicabile în materia răspunderii extracontractuale, precum și cu privire la aplicarea Regulamentelor (CE) 2027/1997 și (CE) 889/2002, coroborate cu Convenția de la Montreal.

Este neîntemeiată critica formulată de reclamantă cu privire la aplicarea Regulamentului Roma II în vederea determinării legii aplicabile în materia răspunderii extracontractuale, în sensul că aceasta este legea germană și nu legea română, cum a stabilit instanța de apel. De asemenea, este nefondată şi susţinerea referitoare la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului.

În speța dedusă judecății accidentul aviatic s-a produs pe teritoriul României, cu mențiunea că moștenitorul uneia dintre victimele accidentului va fi determinat ca urmare a unei proceduri în curs în Republica Federală Germania, deci instanța internă are pe rol un litigiu cu element de extraneitate ce determină aplicarea normelor din materia dreptului internațional privat. Având în vedere că cele două țări, respectiv România și Germania sunt membre ale Uniunii Europene, în măsura în care există legislație europeană în materia dedusă judecății se aplică în mod prioritar dreptul Uniunii.

Astfel, conform dispozițiilor art. 4 din Codul de procedură civilă:”În materiile reglementate de prezentul cod, normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părţilor.”

De asemenea, în virtutea dispozițiilor art. 1065 din același act normativ: ”Dispoziţiile prezentei cărţi se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaţionale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.”

Înalta Curte reține că urmare a aplicării Regulamentului Roma II se determină legea aplicabilă raportului de drept dedus judecății, în cauză fiind incidentă legea română, în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Regulament. Regula generală prevăzută de art. 4 din Regulament este aceea că legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg dintr-o faptă ilicită este legea țării în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce țară are loc faptul cauzator de prejudicii și indiferent de țara sau țările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt. Așa fiind, legea aplicabilă trebuie determinată pe baza locului unde s-a produs prejudiciul direct, respectiv accidentul, adică în România, indiferent de țara sau țările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt.

Noțiunea de ”efecte indirecte” ale accidentului a fost lămurită de Curte în jurisprudența sa, spre exemplu în cauza C‑350/14, ECLI:EU:C:2015:802, Lazăr împotriva Alianz Spa, statuându-se că:

[Articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II) trebuie interpretat, pentru a stabili legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg dintr‑un accident de circulație, în sensul că pagubele legate de decesul unei persoane într‑un astfel de accident survenit în statul membru al instanței competente și suferite de rudele apropiate ale acesteia care au reședința într‑un alt stat membru trebuie să fie calificate drept „efecte indirecte” ale acestui accident, în sensul dispoziției menționate.]

Stabilirea incidenţei dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Regulamentul Roma II înlătură aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (3), din acelaşi act normativ, deoarece nu este posibilă aplicarea lor concomitentă.

În consecință, legea aplicabilă litigiului dedus judecății, lex causae, este legea română, conform dispozițiilor obligatorii din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 -, nu legea germană care guvernează numai efectele indirecte referitoare la pagubele legate de decesul unei persoane într‑un astfel de accident survenit în statul membru al instanței competente și suferite de rudele apropiate ale acesteia care au reședința într‑un alt stat membru.

Așa fiind, este neîntemeiată critica formulată de reclamantă cu privire la aplicarea Regulamentului Roma II în vederea determinării legii aplicabile în materia răspunderii extracontractuale, în sensul că aceasta este legea germană și nu legea română, cum a stabilit instanța de apel.

Critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. este nefondată, deoarece instanţa de apel a respectat dispoziţiile art. 425 C.proc.civ., a motivat în fapt şi în drept şi a răspuns tuturor motivelor de apel invocate de reclamantă. Nemulţumirea părţii cu privire la soluţia din dosar şi la maniera în care instanţa a răspuns argumentelor invocate în calea de atac nu echivalează cu o nemotivare, fiind rolul judecătorului să expună ceea ce constituie raţionamentul jurisdicţional pe care s-a întemeiat hotărârea pronunţată în cauză (ratio decidendi).

În speţă nu s-a pus problema soluţionării succesiunii persoanelor care au fost victimele accidentului de către instanţa română conform dispoziţiilor, art. 21 ai Regulamentului (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie de succesiuni, JO C44 l1.2.2011, având în vedere că instanţele române nu s-au pronunţat asupra modalităţii de soluţionare a procedurii succesorale, astfel încât nu există o hotărâre judecătorească ce trebuie recunoscută în această materie. Instanţele anterioare au menţinut în proces o persoană desemnată custode potrivit legii germane, astfel încât sub acest aspect critica formulată de reclamantă este nefondată.

iii) Criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. privind aplicarea Regulamentelor (CE) 2027/1997 și (CE) 889/2002

Este întemeiată critica formulată de recurenta-reclamantă cu privire la incidența în cauză a Regulamentelor (CE) 2027/1997 privind răspunderea operatorilor de transport aerian în caz de accidente și 889/2002, coroborate cu Convenția de la Montreal.

În litigiul dedus judecății, instanța de control judiciar trebuie să stabilească dacă motivul de recurs privind incidenţa normelor din Regulamentele (CE) 2027/1997 și 889/2002 poate fi calificat drept motiv de ordine publică în sensul prevăzut de art. 488 alin. (2) C.proc.civ., având în vedere că această critică a fost invocată direct în recurs.

Pentru a lămuri regimul juridic al normelor de drept european invocate de reclamantă direct în recurs, Înalta Curte trebuie să ia în considerare dispozițiile art. 288 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, publicat în Jurnalul Oficial al UE nr. C 326/172 din 26.10.2012 (TFUE), raportul dintre dreptul european și dreptul național, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și a principiilor stabilite de această instanță, respectiv principiile efectului direct, echivalenței și efectivității.

În ceea ce privește dreptul pozitiv incident în cauză, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 288 din TFUE: ”Pentru exercitarea competențelor Uniunii, instituțiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări și avize. Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în fiecare stat membru.”

În jurisprudența CJUE raportul dintre dreptul european și dreptul intern s-a tranșat în favoarea dreptului unional care are supremație asupra dreptului intern, așa cum rezultă din cauzele Van Gend en Loos, Simmenthal, Costa Enel, Factortame, Brasserie du Pecheur etc.

În cauza C-106/77, Amministrazione delle Finanze dello Stato și Simmenthal SA, cod ECLI:EU:C:1978:49, Curtea a reținut în paragrafele 15 și 16, cu privire la aplicarea Regulamentelor:

”(...) aceste dispoziții reprezintă o sursă imediată de drepturi și de obligații pentru toți cei cărora li se adresează, indiferent dacă este vorba de statele membre sau de particulari care sunt părți în raporturi juridice reglementate de dreptul comunitar; că acest efect privește, de asemenea, orice instanță care, ca autoritate a unui stat membru, fiind sesizată în cadrul competenței sale, are ca misiune să protejeze drepturile conferite particularilor de dreptul comunitar”

În același sens amintim cauza C-258/98, cod ECLI:EU:C:2000:301 în care Curtea a reținut că:

”Judecătorul național care trebuie să aplice, conform competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a da eficiență deplină acestor norme, lăsând neaplicate, la nevoie, în virtutea propriei autorități, orice dispoziție contrară legislației naționale, chiar ulterioară, fără a fi necesar să se ceară înlăturarea acesteia pe cale legislativă sau orice alt procedeu constituțional.”

În cauza C-115/08, cod ECLI:EU:C:2009:660, cu privire la obligația de a interpreta dreptul național într-un mod care să poată asigura conformitatea acestuia cu dreptul comunitar, Curtea a reținut că:

”În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante care s-a dezvoltat cu privire la articolul 10 CE, dar care se aplică de asemenea în ceea ce privește articolul 192 EA, obligația statelor membre, în temeiul dispozițiilor menționate, de a adopta orice măsuri generale sau speciale care să poată asigura executarea obligațiilor care decurg din dreptul comunitar se impune tuturor autorităților statelor membre, inclusiv, în cadrul competențelor lor, autorităților judiciare. Așadar, instanța națională are obligația ca, în cea mai mare măsură posibilă, să interpreteze legea internă pe care trebuie să o aplice în conformitate cu cerințele dreptului comunitar. În cazul în care o astfel de aplicare conformă nu este posibilă, instanța națională are obligația să aplice integral dreptul comunitar și să protejeze drepturile conferite de acesta particularilor, înlăturând, dacă este nevoie, aplicarea oricărei dispoziții în măsura în care, în împrejurările cauzei, aplicarea acesteia ar conduce la un rezultat contrar dreptului comunitar (a se vedea în special Hotărârea din 4 februarie 1988, Murphy și alții, 157/86, Rec., p. 673, punctul 11, precum și Hotărârea din , Engelbrecht, C-262/97, Rec., p. I-7321, punctele 38-40).”

Esențial pentru lămurirea problemei de drept este și argumentul propus de Curtea de Luxembourg în cauza Rewe - Handelsgesellschaft în hotărârea pronunțată în Cauza C-158/80, în sensul că Tratatul nu intenționase să creeze noi remedii legale în fața instanelor naționale și că prevederile naționale puteau fi aplicate în măsura în care respectă principiile echivalenței și efectivității.

În cauza C-72/95, Curtea a reiterat considerațiile referitoare la principiul efectivității, arătând că în situația în care domeniul ce face obiectul reglementării este de o importanță semnificativă în dreptul unional, interesul protejat fiind general (de pildă, dreptul mediului), atunci instanțele naționale trebuie să invoce din oficiu normele dreptului european, pentru a proteja efectiv drepturile conferite de legislația primară sau secundară. Aceeași concepție este promovată de Curte și în hotărârile pronunțate în cauza Eco Swiss C-126/97 în materia dreptului concurenței, dar și în alte cauze, de pildă în cele privind protecția consumatorilor, reliefându-se rolul instanței naționale în a stabili, în funcție de circumstanțele litigiului, importanța drepturilor protejate și mijloacele procedurale utilizate.

Astfel, potrivit paragrafelor 57-61 din hotărârea pronunțată în Cauza C-72/95 Curtea a arătat, în esență, că prin raportare la dreptul intern, instanțele trebuie din oficiu să invoce aspecte referitoare la aplicarea legii, chiar dacă acestea nu au fost invocate de părți, această obligație impunându-se acolo unde există reguli obligatorii ale Uniunii Europene, menționându-se în acest sens cauzele reunite C-430/93 și C-431/93 Van Schijndel and Van Veen v SPF [1995] ECR I-4705, paragraful 13.

De asemenea, în conformitate cu jurisprudența Curții, instanțele naționale sunt cele care au sarcina, în temeiul principiului cooperării prevăzut la articolul 5 din tratat (art. 6 din TFUE), să asigure protecția juridică ce izvorăște, pentru justițiabili, din efectul direct al dispozițiilor de drept comunitar, făcând referire la cauzele I – 5452 Kraaijeveld și alții V Gedeputeerde Staten Van Zuid-Holland, dar și Cauza C-213/89 Factortame [1990] ECR 1-2433, paragraful 19, Van Schijndel și Van Veen v SPF.

Înalta Curte constată că potrivit jurisprduenței Curții de la Luxembourg, așa cum a fost prezentată anterior, dacă domeniul ce face obiectul reglementării este de o importanță semnificativă în dreptul unional, interesul protejat fiind general, atunci instanțele naționale sunt obligate să invoce din oficiu normele dreptului european, pentru a proteja efectiv drepturile conferite de legislația primară sau secundară, punându-se accent pe rolul instanței naționale în a stabili, prin raportare la circumstanțele litigiului, importanța drepturilor protejate și mijloacele procedurale utilizate.

În speță, reglementarea invocată de reclamantă, respectiv Regulamentul (CE) 2027/1997 privind răspunderea operatorilor de transport aerian în caz de accidente și Regulamentul (CE) 889/2002 conferă protecție unor interese generale la nivelul Uniunii (securitatea transporturilor aeriene și despăgubirea victimelor accidentelor aviatice), acest lucru fiind demonstrat de considerentele din preambulul regulamentelor menționate. Astfel, potrivit considerentelor din preambulul Regulamentului (CE) 2027/1997:

”(1) întrucât în cadrul politicii comune în domeniul transporturilor, este necesar să se îmbunătățească nivelul protecției călătorilor implicați în accidente aeriene; (...)(6) întrucât, în conformitate cu principiul subsidiarității, este necesară o acțiune la nivel comunitar pentru a se obține armonizarea în domeniul răspunderii operatorilor de transport aerian și ar putea servi pentru o mai bună protecție a călătorilor la scară globală.”

Înalta Curte constată, în acord cu principiile ce guvernează sistemul juridic al Uniunii Europene, în principal referitoare la preeminența dreptului unional în raport cu dreptul intern al statelor membre, că un regulament, spre deosebire de o directivă, este obligatoriu în toate elementele sale, fiind direct aplicabil în toate statele membre, efectul fiind acela al înlăturării dreptului intern contrar, așa cum s-a statuat în cauzele Amministrazione delle Finanze dello Stato c. SimmenthalSpA (SimmenthalII), C-106/77,9 martie1978, EU:C:1978:49; Internationale Handelsgesellschaft, C-11/70, 17 decembrie 1970, EU:C:1970:114 şi Euro Box Promotion, C-357/19, 21 decembrie 2021, EU:C:2021:1034.

Normele de drept european invocate de recurenta-reclamantă, respectiv Regulamentul (CE) 2027/1997 privind răspunderea operatorilor de transport aerian în caz de accidente și Regulamentul (CE) 889/2002, conferă protecție unor interese generale la nivelul Uniunii, sunt obligatorii potrivit dispozițiior art. 288 alin. (2) din TFUE, au caracterul unor norme de drept substanțial, reglementând răspunderea operatorilor de transport aerian în caz de accidente, instituind pe cale de consecință, obligația instanței naționale de a analiza cauza din perspectiva normelor de drept european incidente în cauză.

În acest context, Înalta Curte reține că în cauza dedusă judecății normele de drept european invocate pentru prima oară în recurs sunt motive de ordine publică și pot constitui obiectul analizei de legalitate efectuată de instanța de control judiciar cu privire la legea aplicabilă litigiului, respectiv a normelor de drept substanțial pentru răspunderea extracontractuală, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

În măsura în care instanța de apel a omis analizarea regulamentelor invocate de reclamantă în recurs, rezultă o aplicare eronată a regimului juridic aplicabil cauzei deduse judecății, astfel încât în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 se impune admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Cluj.

În rejudecare, instanța va analiza, prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei, regimul juridic al drepturilor și obligațiilor părților, așa cum rezultă din Regulamentele (CE) 2027/1997 și 889/2002, precum și a Convenției de la Montreal, norme obligatorii ce guvernează raportul juridic de drept substanțial dedus judecății. Numai în măsura în care anumite elemente al raportului juridic dedus judecății nu sunt reglementate de normele de drept unional, acestea vor fi supuse legii române în materia răspunderii civile delictuale, așa cum s-a menționat anterior.

De asemenea, în rejudecare, instanța de apel va avea în vedere şi susţinerile reclamantei privind temeiul și întinderea răspunderii, inclusiv identificarea persoanelor care pot răspunde delictual pentru faptele lor; existența, natura și evaluarea prejudiciului invocat sau a despăgubirilor solicitate, persoanele care au dreptul la despăgubiri pentru prejudicii personale; răspunderea pentru fapta altuia, modalitățile de stingere a obligațiilor și motivele de exonerare de răspundere, de limitare și partajare a răspunderii, precum și oricare alte aspecte de care depinde lămurirea cauzei deduse judecății.

Față de aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 497 coroborat cu 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Notă : Prin Hotărârea din 6 decembrie 2022, pronunțată în cauza Spasov contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 din Convenția europeană, reţinând că prin condamnarea penală a reclamantului pentru pescuit ilegal în spaţiul exclusiv economic românesc, în temeiul unor dispoziţii de drept naţional vădit contrare normelor politicii comune a UE în domeniul pescuitului, reclamantul a fost victima unei „denegări de dreptate”.

În acest sens, Curtea de la Strasbourg a reţinut că „normele politicii comune în domeniul pescuitului sunt stabilite într-un set de regulamente care sunt obligatorii în toate elementele lor și direct aplicabile în statele membre”, întrucât „în sistemul juridic al UE, un regulament este, spre deosebire de o directivă, obligatoriu în toate elementele sale și direct aplicabil în fiecare stat membru (Avotiņš v. Letonia [GC], nr. 17502/07, § 106, 23 mai 2016)”. A mai reţinut Curtea Europeană că „în virtutea principiului supremației dreptului Uniunii, un astfel de regulament, având efect direct, prevalează asupra dreptului intern contrar (Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Șirketi împotriva Irlandei [GC], nr. 45036/98, § 92, CEDO 2005 VI)”. În acest context, instanţa europeană a constatat că «dispozițiile articolului 17 din Regulamentul (CE) nr. 2371/2002, care prevede accesul egal la apele și resursele din apele comunitare, erau aplicabile în cazul reclamantului» a cărui navă a fost arestată în timp ce se afla în largul coastelor românești, la o distanță de 20 de mile marine, în zona economică exclusivă a României, astfel că, prin aplicarea legislaţiei naţionale care reglementează pescuitul, apreciată ca nefiind contrară normelor de drept unional, Curtea de apel „a comis o eroare de drept vădită”.