Concession rescission and prescription start for restitution of causeless payments

Contract de concesiune. Reziliere. Prejudiciu cauzat prin neexecutarea obligaţiilor asumate de către concedent. Despăgubiri. Restituirea prestaţiilor lipsite de cauză. Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune

Cuprins pe materii: Drept civil. Prescripţia extinctivă

Index alfabetic: contract de concesiune

reziliere

redevenţe

beneficiu nerealizat

prescripţie

C.civ., art. 1554

Atât în reglementarea Codului civil din 1864 (art. 1020 -1021), cât și în cea actuală (art. 1554 Cod civil din 2010) s-a prevăzut că rezilierea produce efecte doar pentru viitor, afectând doar obligațiile neîndeplinite, pornind de la un anumit moment dat, perturbator, în derularea contractului, tocmai pentru a lăsa valabile cele care au fost executate și nu au constituit motiv de desființare a contractului.

Cum în contractele sinalagmatice fiecare obligație își are cauza juridică în obligația corelativă a co-contractantului, rezultă că nu pot fi puse în discuție obligațiile anterioare care au fost pe deplin executate. Așadar, raportat la mecanismul rezilierii, ce este legat de reciprocitatea și interdependența obligațiilor contractuale până la intervenirea elementului perturbator, fiecare obligație executată, ce se autonomizează prin trecerea timpului, își are cauza juridică în obligația corelativă, executată la rându-i, astfel încât, la momentul ivirii motivului perturbator, obligațiile reciproce și interdependente vor fi găsite consolidate în trecut și nu s-ar justifica a fi desființate.

Cu toate aceste, cu titlu de excepție, în situația în care un co-contractant care și-a executat obligațiile nu a primit niciodată contraprestația din partea celuilalt co-contractant, atunci efectul desființării contractului va putea fi unul retroactiv, urmat de restituirea prestațiilor executate fără cauză juridică în temeiul contractului desființat. Aceasta, întrucât executarea obligațiilor doar de către una dintre părți nu poate transforma contractul bilateral într-un contract unilateral, caracterul de reciprocitate și interdependență al obligațiilor menținându-se și după obligațiile executate de acea parte. De aceea, în situația în care o parte nu și-a îndeplinit niciodată obligațiile, atunci se poate afirma că îndeplinirea prestației celeilalte părți nu a avut nicio cauză a executării obligației corelative, ceea ce dă dreptul la restituire.

Așadar, câtă vreme reclamantul-concesionar şi-a executat obligaţiile prin plata redevenţelor în lipsa unei contraprestaţii din partea concedentului, cu referire la obligația de a emite autorizație de construire în condițiile asumate prin contractul de concesiune și certificatul de urbanism, care să permită realizarea obiectivului concesiunii, executarea obligațiilor reclamantului în temeiul contractului este lipsită de cauză, iar dreptul la restituirea tuturor prestațiilor și la despăgubiri se va naște la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus rezilierea contractului.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1453 din 22 iunie 2022

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 8 iulie 2015, pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General, Primăria municipiului Bucureşti şi Primarul municipiului Bucureşti, a solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună următoarele: rezoluţiunea contractului de concesiune nr. 38 din 18.02.2000, autentificat sub nr. 212 din 18.02.2000 de către Notar Public X. având ca obiect terenul situat în str. Y.; obligarea pârâţilor la restituirea garanţiei de execuţie în cuantum de 21.188,8763 RON actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii efective; obligarea pârâţilor la plata daunelor-interese în cuantum de 4.856.387 euro pentru neexecutarea culpabilă a contractului; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Primăria municipiului Bucureşti şi Primarul General al municipiului Bucureşti au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; respingerea cererii, ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune; respingerea celui de-al treilea capăt al acţiunii reprezentând despăgubiri pentru pretinsa neîndeplinire a obligaţiilor contractuale şi a deciziei civile nr. 2657 DIN 16.12.2010, ca urmare a admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat; respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 20.09.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale şi s-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti - Secţia civilă.

Prin încheierea din 20.01.2017, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Primăria municipiului Bucureşti; a respins, ca neîntemeiată, excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei extinctive a dreptului de a solicita rezoluţiunea/rezilierea contractului de concesiune.

Reclamantul a precizat capătul 3 de cerere din acţiune în sensul că prejudiciul constă în valoarea chiriilor pe care le-ar fi încasat în perioada 18.02.2000 - 07.01.2015 şi redevenţele achitate în aceeaşi perioadă.

Prin încheierea din 20.04.2017, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei extinctive dreptului material la acţiune cu privire la despăgubirile şi redevenţele aferente perioadei 18.02.2000 - 07.07.2012.

2. Hotărârea pronunţată, în primă instanţă, de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 2048 din data de 15.11.2018, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă a respins cererea reclamantului introdusă în contradictoriu cu pârâtul Primarul General al municipiului Bucureşti, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A. şi a dispus rezilierea contractului de concesiune nr. 38 din 18.02.2000, încheiat între reclamant şi pârâta Primăria municipiului Bucureşti; a respins, ca prescrisă, cererea precizată în ceea ce priveşte prejudiciul reprezentat de valoarea chiriilor pe care le-ar fi încasat reclamantul şi redevenţele achitate în perioada 18.02.2000 - 07.07.2012; a obligat pârâţii Municipiul Bucureşti şi Primăria municipiului Bucureşti la plata către reclamant a sumei de 2.771.058,29 lei, cu titlu de daune-interese; a respins, în rest, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată precizată şi a obligat pârâţii Municipiul Bucureşti şi Primăria municipiului Bucureşti la plata către reclamant a sumei de 59.444,71 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Reclamantul a formulat apel împotriva încheierii din 20.04.2017, precum şi a sentinţei civile nr. 2048/2018 a Tribunalului București.

Pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Primăria Municipiului Bucureşti au formulat apel împotriva încheierilor din 20.01.2017 şi 10.04.2017 (prin care tribunalul a respins încuviinţarea probei cu interogatoriul reclamantului, solicitată de pârâţi), precum şi a sentinţei civile nr. 2048 din 15.11.2018 a Tribunalului București.

3. Decizia pronunţată, în apel, de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 1A din 4.01.2021, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 20.04.2017 şi a sentinţei civile nr. 2048 din 15.11.2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti Secţia a III-a civilă.

Prin aceeaşi decizie, a fost respins, ca neîntemeiat, apelul pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Primăria Municipiului Bucureşti împotriva încheierilor din 20.01.2017 şi 10.04.2017 şi a fost admis apelul declarat de pârâţi împotriva sentinţei civile nr. 2048 din 15.11.2018 a Tribunalului București, care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de obligare pârâţilor la plata către reclamant a sumei de 2.771.058,29 lei, cu titlu de daune interese și a obligat pârâţii la plata către reclamant a sumei de 31.458,27 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1A/2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs reclamantul A., precum şi pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Primăria municipiului Bucureşti.

4.1. Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant A. a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 1A/2021 şi trimiterea cauzei Curţii de Apel Bucureşti, spre rejudecarea apelului. În subsidiar, a solicitat casarea cu reţinere a hotărârii instanţei de apel şi, în rejudecare, a solicitat a se dispune admiterea apelului declarat împotriva încheierii din 20.04.2017 şi a sentinţei civile nr. 2048 din 15.11.2018 a Tribunalului Bucureşti, în sensul schimbării, în tot, a încheierii de şedinţă din 20.04.2017, cu consecinţa respingerii excepţiei prescripţiei extinctive; schimbarea, în parte, a sentinţei civile nr. 2048 din 15.11.2018, în sensul obligării pârâţilor la restituirea garanţiei de bună execuţie în cuantum de 21.188,87 lei, actualizată cu rata inflaţiei de la data achitării până la data plăţii efective, precum şi la plata daunelor - interese reprezentând beneficiul nerealizat, în cuantum de 8.404.744 Euro; respingerea apelului formulat de intimaţii – pârâţi și menţinerea, în parte, a sentinţei civile nr. 2048 din 15.11.2018 a Tribunalului Bucureşti, în ceea ce priveşte soluţia dispusă cu privire la obligarea pârâţilor la plata daunelor - interese în cuantum de 2.771.058,29 lei și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ., recurentul-reclamant a formulat, în esență, următoarele critici:

1. Hotărârea instanţei de apel nu este suficient motivată şi cuprinde motive contradictorii, astfel că se impune casarea acesteia în temeiul art. 488 alin. l pct. 6 C.proc.civ.

În susținerea acestui motiv de casare, reclamantul a arătat că instanța de apel, deşi a confirmat situaţia de fapt şi de drept reţinută de prima instanţă cu privire la desfăşurarea raporturilor juridice dintre părţi, prezumţia legală absolută a puterii de lucru judecat ataşate deciziei civile nr. 2657 din 16.12.2010, refuzul continuu al pârâţilor de a-şi executa obligaţiile contractuale şi de a emite autorizaţia de construire conform clauzelor asumate, caracterul întemeiat al excepţiei de neexecutare a contractului opuse de reclamant şi, în final, desfiinţarea contractului de concesiune nr. 38/2000 din culpa exclusivă a pârâţilor, motivarea instanţei de apel cu privire la neacordarea prejudiciului sub forma beneficiului nerealizat din exploatarea imobilului de pe terenul concesionat este contradictorie.

Pe de o parte, se reţine că neemiterea autorizaţiei de construire constituie culpa exclusivă a autorităţilor pârâte, pentru care s-a aplicat sancţiunea rezilierii, iar, pe de altă parte, se consideră că, în lipsa autorizaţiei de construire, nu poate fi dovedit caracterul cert (pierderea unei şanse reale şi serioase) al prejudiciului invocat de reclamant, reţinându-se culpa acestuia pentru neîntocmirea completă a documentaţiei tehnice aferente autorizaţiei de construire. Or, aceste motive, care se contrazic, fundamentează atât soluţia privind temeinicia cererii de reziliere culpabilă, cât şi soluţia privind netemeinicia cererii subsidiare de acordare a daunelor-interese, ceea ce afectează legalitatea hotărârii recurate;

Argumentele contradictorii semnalate încalcă prezumţia legală a puterii lucrului judecat imprimate deciziei civile nr. 2657/2010 a Curţii de Apel Bucureşti prin care s-a stabilit deja culpa exclusivă a Primăriei în neexecutarea contractului de concesiune şi faptul că reclamantul a încercat să obţină avizele şi documentele necesare pentru edificarea construcţiei în perioada 2000 – 2008.

Deşi la devoluţiunea cauzei cu privire la soluţia de reziliere culpabilă a contractului de concesiune, instanţa de apel a dat eficienţă puterii de lucru judecat ce rezultă din decizia civilă nr. 2657/2010 a Curţii de Apel Bucureşti, când a trecut la analiza condiţiilor de acordare a despăgubirilor sub forma beneficiului nerealizat, ca urmare a lipsei de folosinţă a terenului şi a construcţiei, instanța de apel a dat o interpretare contrară actelor şi faptelor, în condiţiile în care se reținuse, deja, că posibilitatea de a solicita emiterea autorizaţiei de construire a fost împiedicată de către pârâţi.

2. Recurentul pretinde că motivul de apel privind greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune pentru pretenţiile solicitate în perioada 18.02.2000-07.07.2012, prin raportare la restituirea prestaţiilor ca urmare a desfiinţării contractului de concesiune pentru lipsa totală a cauzei executării obligaţiei de plată a redevenţelor de către concesionar, nu a fost analizat suficient, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii.

3. Consideră recurentul că, în măsura în care instanța de apel considera necesar să lămurească problematica vizând modalitatea de evaluare a daunelor-interese sub forma beneficiului nerealizat, prin raportare la alte criterii decât cele avute în vedere, în cadrul raportului de expertiză tehnică în construcţii, avea obligaţia de a dispune, din oficiu, completarea raportului de expertiză chiar dacă una din părţi se împotrivea, în virtutea principiului ordonării probelor de către judecător în baza rolului activ prevăzut de art. 254 alin. 5 C.proc.civ. raportat la art. 22 alin. 2 din acelaşi cod. Neprocedând astfel, apreciază că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Se susţine că acele critici din apelul reclamantului privind greşita respingere a cererii de acordare a beneficiului nerealizat sub forma venitului din exploatarea imobilului proiectat a se edifica pe terenul concesionat au fost respinse de instanţa de apel cu argumentul că poziţia expertului evaluator, rectificată prin obiecţiunile formulate, a fost generată, în principal, de modalitatea în care acesta a înţeles să valorifice datele prognozate în studiul de fezabilitate şi alte documente urbanistice depuse de apelantul reclamant privind construcţia ce urma a fi edificată prin raportare la situaţia pieţei imobiliare în perioada de referinţă. Or, prognoza de dezvoltare imobiliară nu poate constitui un element al determinării unui beneficiu nerealizat cert, care trebuie fundamentat pe situaţii economico-financiare ori fiscale concrete, anterioare faptei acuzate, a cărei acoperire integrală să poată fi dispusă în speţă.

La termenul din 14.12.2020, instanţa de apel a constatat că nu mai este necesară administrarea probei cu expertiza tehnică în construcţii raportat la faptul că apelantul reclamant a înţeles să propună obiective doar în măsura în care erau considerate întemeiate obiectivele propuse de către apelanţii pârâţi, iar obiectivele la expertiză prezentate de către apelanţii - pârâţi nu vizau părerea de specialitate a unui expert şi nici nu indicau aspecte suplimentare sau distincte faţă de obiectivele propuse în faţa instanţei de fond şi care să conducă la o nouă administrare a probei.

Or, raportat la convingerea pe care instanţa de apel a avut-o încă de la acel termen cu privire la modalitatea greşită în care s-ar fi evaluat acest prejudiciu la fond, ceea ce a condus la soluţionarea procesului în modul arătat, trebuia să se dispună, din oficiu, completarea raportului de expertiză. În schimb, instanţa de apel nu a ordonat proba şi a respins cererea reclamantul, pe motivul existenţei unei metode de evaluare greşite a beneficiului nerealizat, aspect ce constituie o încălcare a normelor de procedură imperative, care a produs o vătămare gravă drepturilor procesuale ale reclamantului, prin aceea că i s-a refuzat acordarea unui prejudiciu, a cărei existenţă a fost recunoscută printr-o hotărâre judecătorească definitivă (decizia nr. 2657/2010 a Curţii de Apel Bucureşti), pentru că modul de evaluare nu a fost considerat apt să conducă la aprecierea caracterului cert al beneficiului nerealizat.

4. Instanţa de apel a interpretat şi a aplicat greşit normele de drept privind prescripţia dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 18.02.2000 - 07.07.2012, fără să observe, pe de o parte, faptul că a intervenit întreruperea termenului de prescripţie, iar pe de altă parte, faptul că prescripţia a început să curgă la momentul ultimului refuz al Primăriei (2014) de a aviza documentaţia tehnică şi a emite autorizaţia de construire potrivit contractului de concesiune, faţă de care, cel puţin redevenţele achitate în perioada 2011- 2012, nu sunt afectate de prescripţie. Se arată că momentul la care concesionarul a cunoscut paguba şi pe cel răspunzător de aceasta, în funcţie de care se poate calcula termenul general de prescripţie, nu poate fi contemporan datei plăţii redevenţelor, ci este reprezentat de momentul ultimului refuz al pârâţilor de a aviza documentaţia şi a emite autorizaţia de construire, respectiv în anul 2014.

5. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele legale privind repararea integrală a prejudiciului şi acordarea daunelor-interese pentru beneficiul nerealizat prin raportare la venitul pe care l-ar fi obţinut concesionarul din exploatarea construcţiei ce urma a fi edificată pe terenul concesionat sub forma chiriilor. Deşi a stabilit realitatea şi seriozitatea demersurilor reclamantului în încercarea de a edifica obiectivul prevăzut în contract, asumarea riscurilor investiţiei cu scopul de a obţine profitul scontat, precum şi refuzul constant al primăriei de a elibera autorizaţia de construire, instanţa de apel a considerat, în mod eronat, că nu sunt întrunite condiţiile legale pentru acordarea daunelor-interese pentru şansa pierdută, ceea ce este nelegal atât din perspectiva soluţiei privind rezilierea culpabilă a contractului de concesiune, cât şi a principiului echităţii.

În realitate, constatarea cerinţelor legale privind declararea rezilierii contractului şi stabilirea cu putere de lucru judecat, prin decizia nr. 2657/2010, a existenţei prejudiciului suferit de concesionar prin nerespectarea obligaţiei pârâţilor de eliberare a autorizaţiei de construire, precum şi a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul suferit constând în lipsa de folosinţă a terenului şi a construcţiei proiectate, conduc în mod necesar la constatarea îndeplinirii condiţiilor pentru acordarea daunelor - interese. Prin urmare, instanţa avea a stabili cuantumul daunelor prin raportare la criteriile propuse de reclamant, iar, în măsura în care se considera că aceste criterii nu pot conduce la stabilirea cu exactitate a valorii prejudiciului sub forma beneficiului nerealizat, determinarea cuantumului acestuia cădea în sarcina instanţei, prin manifestarea rolului activ.

6. Instanţa de apel a interpretat în mod greşit normele legale privind judecata în echitate, principiu aplicabil pentru evaluarea beneficiului nerealizat constând în suma efectiv achitată de care a fost lipsit reclamantul în condiţiile în care existenţa faptei ilicite, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate erau dovedite (puterea de lucru judecat a deciziei din 2010), iar instanţa de fond a considerat că evaluarea beneficiului nerealizat sub forma chiriilor nu avea un caracter suficient de cert.

7. În mod greşit instanţa de apel a modificat soluţia menţionată pe aspectul constatării caracterului cert al prejudiciului, pe motiv că principiul echităţii trebuie aplicat doar în subsidiar, deoarece rolul activ al judecătorului impune soluţionarea cauzei ţinând seama de particularităţile concrete ale acesteia şi prin raportare la principiul echităţii;

4.2. Prin cererea de recurs, pârâţii Primăria municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, în sensul admiterii în tot a cererii de apel formulată de aceştia.

În dezvoltarea motivelor de recurs, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenţii au formulat, în esență, următoarele critici:

1. Soluţia instanţei de apel este nelegală cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti şi a Primăriei municipiului Bucureşti. Astfel, în privinţa pârâtei Primăriei Municipiului Bucureşti, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 77 din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală în condiţiile în care Primăria nu se constituie într-o entitate cu personalitate juridică, fiind o simplă structură funcţională cu activitate permanentă constituită din primar, viceprimar, secretarul unităţii administrativ-teritoriale şi aparatul de specialitate al primarului, având drept scop soluţionarea problemelor curente ale colectivităţii locale;

Cu privire la pârâtul Municipiul Bucureşti, se susţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 21 alin. l din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală de vreme ce legitimarea procesuală pasivă a unităţilor administrativ-teritoriale se justifică atunci când sunt „titulare ale drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi privat în care acestea sunt parte, precum şi din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condiţiile legii”. Or, situaţia premisă este ca unitatea administrativ-teritorială să fie parte în contractul privind administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi privat, iar Municipiul Bucureşti nu a fost parte în contractul de concesiune nr. 38/2000;

2. Soluţia instanţei de apel este nelegală cu privire la excepţia prescripţiei dreptului de a cere rezoluţiunea contractului cu daune-interese în condiţiile în care s-a apreciat greşit că la data sesizării instanţei - 08.07.2015 - nu ar fi fost împlinit termenul legal de prescripţie, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, aplicabile în cauză.

Susţine că termenul de prescripţie trebuie calculat prin raportare la pretinsele încălcări contractuale, invocate de reclamant în susținerea cererii de reziliere, respectiv: pretinsa modificare unilaterală a contractului de concesiune care ar fi avut loc în anul 2000, prin aprobarea PUG prin Hotărârea CGMB nr. 269/2000 și emiterea Dispoziţiei Primarului General al municipiului Bucureşti nr. 12369 din 21.12.2009, de care reclamantul a luat cunoştinţă prin adresa nr. 1021708/7254 din 17.08.2011.

Or, formularea cererii de chemare în judecată la data de 08.07.2015 este făcută cu depăşirea termenului general de prescripţie de 3 ani, în condiţiile în care în cauză nu are relevanţă emiterea certificatului de urbanism nr. 1483/1186964 din 23.10.2013 sau a adresei nr.1204764 din 07.02.2014 şi nici decizia civilă nr. 2657/16.12.2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

3. Soluţia instanţei de apel este nelegală cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte capătul 3 al cererii de chemare în judecată.

Se susţine că prin sentinţa civilă nr. 1314/22.04.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/3/2009, s-a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata de daune, instanţa analizând, pe fond, temeinicia solicitării deduse judecăţii, iar nu ca efect al admiterii vreunei excepţii.

Apreciază recurenții-pârâți că cererea de reparare a pretinsului prejudiciu invocat şi în prezenta cauză, trebuia respinsă pentru autoritate de lucru judecat, prin raportare tot la imposibilitatea de realizare a obiectivului contractului faţă de pretinsa modificare unilaterală a acestuia, operată în privinţa indicatorilor urbanistici, această cerere fiind deja cenzurată, irevocabil, în cadrul dosarului nr. x/3/2009.

4. În legătură cu cererea de încuviinţare a efectuării unei noi expertize în specialitatea construcţii de către alt expert, recurenţii, în condiţiile respingerii probei, au solicitat admiterea recursului sub acest aspect în ipoteza în care intimatul - reclamant ar contesta hotărârea în privinţa neacordării despăgubirilor, iar recursul ar fi apreciat întemeiat.

5. Se pretinde că soluţia dată în apel este nelegală în privinţa capătului de cerere privind rezilierea contractului de concesiune nr. 38/2000, hotărârea recurată fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1020-1021 Cod civil de la 1864.

Recurenții-pârâți susțin că decizia civilă nr. 2657/2010 nu se bucură de putere de lucru judecat în prezenta cauză în condiţiile în care, în dosarul în care a fost pronunţată, instanţa nu a statuat cu privire la rezoluţiunea contractului de concesiune cu daune - interese, ci asupra cererii reclamantului promovată în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Urbanism şi Amenajarea Teritoriului şi cu Primarul Municipiului Bucureşti, de anulare a adresei nr. 751324-1 din 22.08.2008 şi de obligare a pârâţilor la respectarea prevederilor din certificatul de urbanism nr. 82G/2990/1087/AS din 14.10.1999 referitoare la regimul juridic, economic şi tehnic, precum şi obligarea la plata de despăgubiri pentru daunele materiale cauzate prin refuzul nejustificat de a respecta clauzele prevăzute în contractul de concesiune nr. 38 din 18.02.2000 şi certificatul de urbanism anterior menţionat.

Instanţa de apel nu a ţinut cont nici de împrejurarea că în dosarul nr. x/3/2009 s-a dispus obligarea pârâţilor la respectarea contractului de concesiune nr. 38/2000 referitor la regimul construcţiei previzionat a fi edificată exclusiv din perspectiva respectării principiului forţei obligatorii a contractului între părţi şi fără a se fi opus, pe cale de excepţie, nulitatea/caducitatea dispoziţiilor contractuale în raport de legislaţia ulterioară incidentă. Or, în prezenta cauză, faţă de reglementările legale intervenite după pronunţarea deciziei civile nr. 2657/2010, au fost formulate apărări noi, s-a invocat nulitatea/caducitatea clauzelor contractuale care contravin legislaţiei urbanismului, aspecte care nu au fost analizate şi cenzurate în prima cauză, neexistând la acel moment.

Se susţine că s-a reţinut greșit puterea de lucru judecat şi din perspectiva cadrului procesual întrucât niciuna dintre părţile din prezenta cauză (Municipiul Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti, în privinţa Primarului General al Municipiului Bucureşti fiind admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive) nu au fost părţi în dosarul nr. x/3/2009 şi nu au formulat în consecinţă apărări cu privire la care instanţa să se fi pronunţat în mod irevocabil.

Se arată că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se fi putut dispune rezilierea contractului de concesiune nr. 38/2000 din cauza nerespectării obligaţiilor contractuale ale concedentului, în condiţiile în care, potrivit art. 31 din Legea nr. 50/1991 sancţiunea rezilierii intervine ope legis.

Potrivit dispoziţiilor legale înscrise în art. 31 din Legea nr. 50/1991, în termen de un an de la data încheierii contractului de concesiune, respectiv până la data de 18.02.2001, intimatul-reclamant avea obligaţia imperativă de a îndeplini două condiţii cumulative, respectiv de a solicita emiterea autorizaţiei de construire şi de a începe construcţia clădirii pe terenul concesionat, pe care nu le-a îndeplinit, contractul de concesiune pierzându-se valabilitatea de la această dată.

5. Apărările formulate în cauză

Reclamantul a formulat întâmpinare la recursul pârâţilor solicitând respingerea acestuia, ca nefondat, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată, iar la 28 iunie 2021, pârâţii au formulat întâmpinare la recursul reclamantului, prin care au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Pârâţii au formulat răspuns la întâmpinarea reclamantului.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte va constată că recursul reclamantului este fondat, iat recursul pârâților este neîntemeiat, pentru considerentele care urmează să fie expuse:

Evaluând criticile de nelegalitate evocate în cuprinsul cererilor de recurs, Înalta Curte va proceda la analizarea prioritară a motivelor de recurs susținute de pârâți, procedeu impus de efectele pe care motivele de nelegalitate evocate le pot produce asupra deciziei recurate, deoarece vizează aspecte care tind la paralizarea acțiunii formulate prin admiterea unor excepții procesuale.

I.1. Prin recursul declarat, pe temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., pârâții au criticat decizia instanței de apel cu privire la soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive a Primăriei municipiului Bucureşti şi a Municipiului Bucureşti, prin Primarul General. Recurenții au pretins că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 77, respectiv art. 21 alin. 1 din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, întrucât Primăria nu se constituie într-o entitate cu personalitate juridică, iar Municipiul București nu este parte în contractul de concesiune nr. 38/2000.

Înalta Curte constată că, deși susținerea recurenților-pârâți se circumscrie cazului de casare evocat, critica formulată care vizează stabilirea cadrului procesual pasiv nu este întemeiată.

Fiind una dintre condițiile exercitării acțiunii civile, calitatea procesuală presupune, în esență, pe de o parte, o identitate între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății, iar, pe de altă parte, o identitate între persoana pârâtului (persoana chemată în judecată) şi persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii sau persoana faţă de care se urmăreşte să se stabilească un drept.

În conformitate cu dispozițiile legale, în vigoare la data promovării cererii de chemare în judecată, respectiv cele înscrise în Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, unităţile administrativ-teritoriale sunt - în conformitate cu dispozițiile art. 21 alin. 1, teza a II-a - titulare ale drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public şi privat în care acestea sunt parte, precum şi din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condiţiile legii, fiind reprezentate în justiție, după caz, de primar sau de preşedintele consiliului judeţean, conform alin. 2 al aceluiași articol.

Totodată, potrivit art. 77 din actul normativ menționat primarul, viceprimarul, secretarul unităţii administrativ-teritoriale şi aparatul de specialitate al primarului constituie o structură funcţională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei, oraşului sau municipiului, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele curente ale colectivităţii locale.

Date fiind raporturile juridice dintre părţi, născute dintr-un contract de concesiune, Înalta Curte reține că instanța de apel, prin decizia recurată, a realizat o corectă aplicare a normelor juridice sus evocate la situaţia de fapt reținută în cauză.

Astfel, contractul de concesiune nr. 38 din 18.02.2000, autentificat sub nr. 212 din 18.02.2000 a fost încheiat între Primăria municipiului Bucureşti, reprezentată prin Primar General, în calitate de concedent şi reclamantul-intimat A., în calitate de concesionar, acestea fiind și părţi ale raportului juridic dedus judecăţii. Cum calitatea procesuală pasivă este dată de calitatea de subiect al raportului juridic invocat, se vădește a fi lipsit de relevanță faptul că Primăria municipiului București nu are personalitate juridică de sine stătătoare și că aceasta este doar o structură funcțională unde persoanele ce constituie această structură își desfășoară activitatea, atât timp cât, în raport de pretenția ce constituie obiectul demersului judiciar inițiat în cauză, ce a învestit instanța de judecată, se constată că părțile din raportul de drept procesual sunt identice cu subiectele raportului juridic de drept substanțial, aspect ce conferă Primăriei municipiului Bucureşti legitimare procesuală pasivă, cum corect s-a reținut prin decizia recurată.

Corect a fost soluționată și excepția lipsei calității procesuale pasive a unității administrativ-teritoriale, respectiv a pârâtului Municipiul București.

Din examinarea cadrului normativ existent la momentul formulării acțiunii rezultă că autoritățile administrației publice locale aveau competențe în administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat al unităților administrativ-teritoriale, având competența de a dispune de resursele financiare, precum și de bunurile proprietate publică sau privată ale comunelor, orașelor, municipiilor și județelor.

Așadar, prin demersul judiciar inițiat în cauză, reclamantul a urmărit recunoașterea și valorificarea drepturilor în justiție atât în contradictoriu cu partea co-contractantă, respectiv Primăria municipiului București, cât și cu Municipiul București, unitate administrativ-teritorială, în considerarea acestuia de subiect de drept public, titular de patrimoniu, cu drepturi și obligații pe care le exercită în legătură cu bunurile din domeniul său public sau privat. Drept urmare, calitatea procesuală pasivă a Municipiului București este angajată, potrivit dispozițiilor legale enunțate, în considerarea drepturilor și obligațiilor patrimoniale ce decurg în legătură cu administrarea bunurilor ce aparțin domeniului privat a municipalității, astfel cum este și cel care a făcut obiectul contractului de concesiune nr. 38/2000.

2. O altă critică de nelegalitate formulată de pârâți, în temeiul art. 488 alin. 1, pct. 8 C.proc.civ., vizează soluția dată excepției prescripției dreptului de a solicita rezoluțiunea/rezilierea contractului de concesiune nr. 38 din 18.02.2000.

În susținerea acestui motiv de casare, recurenții au pretins aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 motivat de împrejurarea că, la data sesizării instanței (08.07.2015) termenul general de prescripție era împlinit, în raport de motivele de rezoluțiune, respectiv de reziliere, astfel cum au fost calificate de prima instanță. S-a pretins că instanța de fond, fără a pune în discuția părților, a procedat la schimbarea cadrului juridic dedus judecății, procedeu care ar fi condus la încălcarea dreptului lor la apărare, drept garantat de Constituție și Convenția europeană, fiind puși în imposibilitatea de a formula apărări pe acest aspect. De asemenea, în dezvoltarea criticii formulate, recurenții au mai arătat că emiterea certificatului de urbanism nr. 1483/1186964 din 23.10.2013 sau adresa nr. 1204764 din 07.02.2014 sunt lipsite de relevanță în examinarea excepției prescripției dreptului la acțiune, întrucât pretinsele încălcări contractuale care ar conduce la rezilierea contractului sunt anterioare acestor înscrisuri.

Susținerile recurenților pârâți vor fi verificate atât în lumina motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., respectiv cele de ordin procedural, cât și a cazului de nelegalitate evocat, prevăzut de pct. 8 al aceluiași articol, în privința criticilor care vizează aplicarea normele de drept substanțial în examinarea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

2.1. Analizând susținerile prin care recurenții tind la demonstrarea încălcării unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității deciziei recurate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora.

În concret, recurenții au susținut că prin schimbarea cadrului juridic dedus judecății de către instanța de fond, în sensul modificării obiectului cererii din „rezoluțiunea” în „rezilierea” contractului de concesiune, fără a fi pusă în discuția părților, le-ar fi fost încălcat dreptul la apărare, aflându-se în imposibilitatea de a formula apărări sub acest aspect.

Examinând critica formulată, în raport de obiectul și cauza cererii ce a fost dedusă judecății, se reține că, prin demersul judiciar inițiat în cauză, reclamantul A. a solicitat, printre altele, rezoluțiunea contractului de concesiune nr. 38 din 18.02.2000, autentificat sub nr. 212 din 18.02.2000, având ca obiect terenul situat în str. Y., ca urmare a neexecutării culpabile a obligațiilor contractuale de către concedent.

Sub aspectul calificării juridice a sancțiunii aplicabile contractului de concesiune, prima instanță a statuat asupra naturii juridice a contractului dedus judecății, fiind avut în vedere că rezoluțiunea este aplicabilă contractelor cu executare dintr-o dată, iar rezilierea este sancțiunea incidentă în cazul contractelor cu executare succesivă.

Examinând, în concret, modul de executare a obligațiilor contractuale rezultate din contract, tribunalul a stabilit natura juridică a contractului de concesiune încheiat între părți ca fiind un contract cu executare succesivă, ce implică cedarea de către concedent a folosinței terenului pentru o perioadă de timp și plata de către concesionar a unei redevențe anuale.

În contextul circumstanțial reținut cu privire la modul de executare a obligațiilor contractuale și în raport de argumentele de fapt și fundamentul juridic al acțiunii promovate, dar și cadrul normativ care a reglementat, succesiv, regimul juridic al contractelor de concesiune, prin încheierea de ședință din 20.01.2017, prima instanță a reținut, în urma calificării juridice a sancțiunii aplicabile, că neexecutarea culpabilă a obligațiilor decurgând din contractul de concesiune este cea a rezilierii.

Evaluarea astfel realizată de prima instanţă ilustrează exercitarea atributelor ce îi sunt conferite prin art. 22 alin. 4 şi 5 C.proc.civ., anume acelea de a da cererilor părţilor corecta calificare juridică, apreciată adecvat în raport de natura şi conţinutul pretenţiilor deduse judecăţii.

Astfel, potrivit textului normativ sus menționat, judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, fiind obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.

Totodată, în conformitate cu alin. 6 al aceluiași articol, judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a ceea ce s-a cerut, iar întelegerea acestei expresii trebuie raportată la prevederile înscrise în art. 9 alin. 2 C.proc.civ., conform cărora obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, limitele judecății trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanţei, rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situaţiei de fapt fiind limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, instanţa având sarcina de a clarifica acele situaţii care impun o explicitare a cererii de chemare în judecată, cum sunt și cele în care cererea este denumită greşit sau cea în care, deşi se face referire la o anumită instituţie juridică, argumentarea, în fapt, a cererii vizează o altă instituţie.

Recurenții nu au formulat critici relativ la natura juridică dată contractului de concesiune, formulând susțineri doar în privința încălcării normelor procedurale referitoare la modalitatea în care prima instanță a procedat la calificarea sancțiunii aplicate contractului, pentru neexecutarea obligațiilor contractuale.

Or, după cum s-a arătat, calificarea juridică a actelor sau faptelor deduse judecății intră în atribuțiile instanței de judecată, conform art. 22 alin. 5 C.proc.civ., fără să fie necesară o solicitare expresă în acest sens din partea părților, reprezentând tocmai o manifestare a rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului. Concepția legiuitorului în acest sens, rezultă, fără echivoc, din textul de lege indicat, este consecința firească a împrejurării că raționamentul instanței trebuie să pornească de la premisa unei calificări corecte a actelor și faptelor deduse judecății, în absența căreia însăși soluția finală pronunțată în litigiul respectiv ar fi afectată de viciul erorii.

Într-adevăr, deși chestiunea legată de învestirea instanței a fost tranșată de tribunal, prin încheierea de ședință din 20.01.2017, fără ca aspectul referitor al recalificării juridice a faptelor supuse judecății să fie supus dezbaterii părților, trebuie reținut că încălcarea principiului contradictorialității, care asigură, implicit, și respectarea dreptului la apărare, va putea atrage nulitatea hotărârii pronunțate, însă această nulitate este una relativă și este condiționată de existența unei vătămări, potrivit art. 174 alin. 3 și art. 175 alin.1 C.proc.civ.

În ceea ce privește condițiile de invocare a rezilierii, trebuie observat că acestea sunt similare, din punct de vedere formal, cu cele ale rezoluțiunii, cea dintâi fiind specifică acelor contracte cu executare succesivă, spre deosebire de rezoluțiune, care se aplică, în general, contractelor cu executare uno ictu, fiecare dintre aceste sancțiuni intervenind ca efect al încălcării principiului executării integrale, exacte şi la timp a obligaţiei contractuale.

În privința naturii juridice a contractului și a sancțiunii aplicate în caz de neexecutare a obligațiilor contractuale și, deci, a clarificării denumirii obiectului cererii, din punct de vedere procedural, în raport de argumentele de fapt și de drept invocate, Înalta Curte reține că principiile privind contradictorialitatea și dreptul la apărare, cu referire la chestiunea analizată, au fost asigurate prin comunicarea acțiunii introductive, respectiv a motivelor de apel și posibilitatea formulării de apărări în cuprinsul întâmpinării formulate de pârâți. Mai mult chiar, se observă că în cuprinsul actului procedural depus chiar la prima instanță, pârâții au formulat apărări folosind o terminologie alternativă, cu privire la prevederile legale și contractuale evocate în cuprinsul acțiunii, pentru ca, în calea de atac a apelului, să susțină că sancțiunea aplicabilă ar fi cea a rezilierii contractului. Așadar, nu se poate aprecia că procedeul îmbrațișat de tribunal ar fi pricinuit părţii o vătămare ce nu ar putea fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate, motivul înscris în art. 488 alin.1 pct.5 C.proc.civ. nefiind incident în cauză.

2.2. În ce privește critica referitoare la greșita soluționare a excepției prescripției dreptului de a solicita rezilierea contractului de concesiune, aceasta va fi verificată din perspectiva cazului de casare înscris în art. 488 alin. alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., întrucât se referă la modul în care au fost aplicate dispozițiile de drept substanțial privind prescripția extinctivă.

Susținerile recurenților se vădesc a fi nefondate și nu pot conduce la reținerea cazului de casare sus evocat.

În ceea ce privește prescripția extinctivă, legiuitorul a prevăzut, ca regulă, atât în reglementarea Decretului nr. 167/1958 (art. 7), cât și cea a Codului civil din 2010 (art. 2523), că începutul cursului prescripției începe să curgă de la data la care se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.

Relativ la determinarea momentului de început al termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, în cazul obligațiilor contractuale, termenul de prescripţie general de prescripție de 3 ani începe să curgă de la data la care obligația devine exigibilă și debitorul trebuia astfel să o execute.

În speță, prin încheierea din data de 20.01.2017, prima instanță a respins excepţia prescripţiei dreptului de a solicita rezilierea contractului de concesiune, având în vedere natura juridică a actului juridic sinalagmatic, respectiv cea de contract cu executare succesivă, dat fiind modul de executare a obligațiilor rezultate din contract, precum și faptul că, prin acțiunea formulată, reclamantul a pretins neîndeplinirea continuă a obligațiilor de către concendent, situație ce ar fi existentă și la data formulării acțiunii.

Prin apelul declarat, pârâții au criticat, printre altele, raționamentul primei instanțe cu privire la soluția dată excepției prescripției extinctive, atât sub aspectul datelor reținute cu privire la ultima modificare unilaterală a contractului de concesiune, respectiv cea intervenită în 2011, cât și în raport de momentul la care a fost emisă dispoziția nr. 12369 din 21.12.2009 a Primarului municipiului București prin care s-a dispus restituirea în natură a suprafeței de 97,32 mp, parte din terenul concesionat.

Sub aspectul determinării momentului de început al termenului de prescripție cu referire la dreptul material de a solicita rezilierea contractului de concesiune nr. 38 din 18.02.2000, instanța de apel a examinat demersurile realizate de reclamant ulterior momentului pronunțării deciziei civile nr. 2657 din 16.12.2010 a Curții de Apel București și conduita autorităţii publice locale, manifestate pe parcursul perioadei 2011-2014, referitoare la solicitările ce i-au fost adresate de reclamant în legătură cu executarea contractului. Astfel, în determinarea momentului de început al curgerii termenului de prescripție, din probatoriul administrat, Curtea de Apel a reținut că premisa neexecutării obligației contractuale o constituie ultimul răspuns al autorității publice locale care a pretins reclamantului, prin certificatul de urbanism nr. 1483/1186964 din 23.10.2013 referitor la terenul care a constituit obiectul contractului de concesiune și adresa nr. 1204764 din 07.02.2014 emisă de Serviciul de Urbanism din cadrul Primăriei municipiului București, de a proceda la reactualizarea PUD, cu respectarea unui regim tehnic al construcției diferit de cel prevăzut în contractul de concesiune.

Așadar, sub aspectul stabilirii momentului de început al termenului de prescripție, instanța de apel a avut în vedere înscrisurile sus menționate care emană de la autoritatea publică locală ce reflectă ultima conduită contractuală, precum și declarația reclamantului de reziliere unilaterală a contractului, înregistrată sub nr. 1295904 la 07.01.2015

Cum condiția premisă a rezilierii o constituie nerespectarea culpabilă a obligațiilor asumate în cadrul unui contract cu executare succesivă și, cum, prin acțiune s-a pretins o neîndeplinire continuă a obligațiilor asumate de către concedent, existentă și la momentul promovării demrsului judiciar de față, rezultă că învestirea instanței, la 08.08.2015, cu acțiunea în rezilierea contractului de concesiune s-a realizat înlăuntrul termenului de prescripție, cum corect s-a reținut prin decizia recurată.

În circumstanțele reținute și în raport de mecanismul rezilierii ce reclamă premisa existenței neexecutării unei obligații de către una dintre părțile contractante, în contextul reciprocității și interdependenței obligațiilor sinalagmatice, Înalta Curte reține că susținerea recurenților sub aspectul plasării datei de început al curgerii termenului de prescripție la alte momente, funcție de data aprobării PUG-ului, prin Hotărârea CGMB nr. 269/2000 sau data emiterii dispoziției Primarului General nr. 12369/2009 de restituire în natură a unei suprafețe de teren, parte din cea concesionată ori data pronunțării de către Curtea de Apel București a deciziei civile nr. 2657/2013, în dosarul nr. x/3/2009, nu poate fi primită. Aceste susțineri tind, pe de o parte, la reevaluarea situației de fapt, procedeu ce nu poate fi realizat în recurs, în raport de art. 488 C.proc.civ. iar, pe de altă parte, sunt și lipsite de relevanță juridică, de vreme ce instanțele fondului au reținut, din probatoriul administrat, refuzul continuu al Primăriei municipiului București în îndeplinirea obligaţiilor şi eliberarea autorizaţiei de construire, în conformitate cu indicatorii urbanistici stabiliţi prin contractul de concesiune, refuz manifestat și pe parcursul perioadei 2011 – 2014.

3. Referitor la soluția dată excepției autorității de lucru judecat în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect plata daunelor-interese pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către Primăria municipiului București, recurenții au susținut nelegalitatea deciziei recurate, întrucât prin sentința civilă nr. 1314 din 22.04.2010 a Tribunalului București, pronunțată în dosarul nr. x/3/2009, instanța a respins, definitiv, capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata de daune.

Recurenții au pretins încălcarea dispozițiilor legale ce reglementează autoritatea de lucru judecat, întrucât cauza acţiunii din dosarul nr. x/3/2009 și cea a prezentei cereri nu ar fi diferite, cum eronat s-a reținut prin decizia recurată. S-a arătat că cererea de reparare a prejudiciului, învocat și în prezenta cauză, a fost formulată tot prin raportare la imposibilitatea de realizare a obiectului contractului de concesiune, față de pretinsa modificare unilaterală a acestuia, operată în privința indicatorilor urbanistici, aspect cenzurat, irevocabil, în cadrul dosarului nr. x/3/2009. Totodată, au apreciat că, și în ipoteza în care instanța a ajuns la concluzia că nu operează autoritatea de lucru judecat, trebuia să se rețină în cauză puterea lucrului judecat, de vreme ce o nouă hotărâre nu poate contrazice o hotărâre anterioară ce rezolvă o chestiune litigioasă.

Susținerile recurenților vor fi verificate în lumina motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., întrucât aceștia au pretins nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la autoritatea de lucru judecat, respectiv puterea lucrului judecat.

Prin hotărârea prin care s-a finalizat dosarul nr. x/3/2009, respectiv decizia civilă nr. 2657 din 16.12.2010, Curtea de Apel Bucureşti a admis calea de atac a recursului declarat de reclamantul A. și a schimbat, în parte, sentința civilă nr. 1314 din 22.04.2010 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, stabilind că indicatorii urbanistici din certificatul de urbanism nr. 82G din 14.10.1999 reprezintă veritabile clauze contractuale, la a căror respectare s-a obligat Primăria municipiului București, prin contractul de concesiune, acţiunea fiind admisă în această privinţă. Referitor la cererea în despăgubiri derivate din nerespectarea contractului de concesiune și a certificatului de urbanism, instanța de recurs a reținut netemeinicia cererii, prin raportare la faptul că, la acel moment, nu era încă născut dreptul reclamantului de a solicita daune - interese, întrucât contractul de concesiune era în derulare, plata redeventei reprezenta o plată datorată, acesta fiind încasată în temeiul contractului de concesiune, valabil încheiat.

Mai mult, prin decizia sus menționată, Curtea de Apel București a reţinut și faptul că reclamantul este îndreptăţit să solicite contravaloarea prejudiciului suferit ca urmare a refuzului Primăriei municipiului București de a elibera autorizaţia de construire a imobilului de pe terenul din str. Y., conform regimului juridic, economic si tehnic stabilit prin certificatul de urbanism nr. 82GH999, însă pentru determinarea acestui prejudiciu se impunea administrarea probei cu expertiză, care să stabilească prejudiciul suferit de reclamant prin nefolosirea terenului şi a construcţiei ce trebuia amplasată pe acesta, probă ce nu putea fi administrată în recurs, în raport de art. 305 C.proc.civ. și nu mai era posibilă nici trimiterea cauzei spre rejudecare, în considerarea dispozițiilor art. 312 din cod. Sub acest ultim aspect, Curtea de Apel a arătat că, în privința valorificării acestor pretenţii, reclamantul va putea introduce o nouă acțiune, fără a i se putea opune autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunțate.

În circumstanțele expuse, rezultă că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au reţinut corect faptul că fondul pretenţiilor solicitate de către reclamant nu a fost analizat pe cale judiciară, astfel că nu există autoritate de lucru judecat faţă de cele statuate prin decizia civilă nr. 2657/2010, în sensul invocat de către recurenții-pârâți, ci dimpotrivă, considerentele acestei decizii se opun, cu putere de lucru judecat în cauza de față, raportat la concluzia contrară celei susținute de recurenți, respectiv că o altă cerere de despăgubiri poate fi formulată pe cale separată.

Susținerile recurenților-pârâți sub aspectul neîndeplinirii condiției identității de cauză a celor două procese nu se confirmă, fiind de remarcat că, în procesul de față, reclamantul invocă împrejurări de fapt și drept noi față de cele evocate în cauza precedentă, acesta semnalând aspecte referitoare la încălcarea continuă a obligațiilor, dar și a unor noi obligații de către concedent, cum ar fi lipsirea de folosința unei părți a terenului concesionat, pretențiile reclamantului decurgând și din această împrejurare.

Or, în circumstanţele concrete ale speţei, se constată că nicio instanță nu a procedat la analizarea pe fond a pretențiilor reclamantului, acesta neavând posibilitatea de a administra probe în legătură cu pretențiile formulate, fiindu-i recomandat expres, ca remediu procesual, formularea unei noi acțiuni, fără a i se opune autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2657/2010 a Curții de Apel București, astfel cum se arată în cuprinsul acestei din urmă hotărâri.

Reclamantului nu i se poate refuza examinarea pretențiilor sale pentru existența autorității lucrului judecat și din perspectivă convenţională, în raport de art. 20 din Constituţie, raportat la art. 6 din C.E.D.O., întrucât neanalizarea efectivă a pretențiilor sale ar fi contrară prevederilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în componenta sa privitoare la dreptul de acces la justiţie.

Or, în jurisprudenţa Curţii europene, dreptul de acces la un tribunal este explicitat ca fiind un drept de acces concret şi efectiv, care presupune ca justiţiabilul „să beneficieze de o posibilitate clară şi concretă de a contesta atingerea adusă drepturilor sale" (cauza Bellet contra Franţei nr. 23805/94 din 04.12.1995). Așadar, pornind de la premisa că drepturile fundamentale trebuie garantate într-o manieră concretă şi reală, iar nu iluzorie şi teoretică, imposibilitatea concretă de sesizare a unei instanţe de către persoana interesată constituie o încălcare a dreptului acesteia de acces la justiţie.

Totodată, trebuie remarcat că deși în jurisprudența sa, Curtea europeană a statuat că autoritatea de lucru judecat face parte din limitările justificate ale dreptului de acces la o instanţă, contribuind la respectarea securităţii raporturilor juridice şi a echităţii procedurii (cauza Brumărescu contra României) şi că dreptul de acces la justiţie nu este absolut, trebuie observat că restricţiile aplicate nu pot limita accesul persoanei într-o asemenea manieră sau până într-acolo încât dreptul să fie atins în însăşi substanţa sa. În plus, aceste restricţii nu sunt conforme cu art. 6 alin. 1 din Convenţie decât dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat (cauza F.E. împotriva Franţei, Hotărârea din 30 octombrie 1998, cauza Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, nr. 41.727/98, cauza Lungoci împotriva României, Hotărârea din 26 ianuarie 2006).

Analiza concretă, în contextul particular al cauzei, relevă că refuzul examinării pe fond a pretențiilor reclamantului pentru existența autorităţii lucrului judecat în raport de statuările deciziei civilă nr. 2657/2010 a Curții de Apel București ar înfrânge dreptul reclamantului de acces la justiție și dreptul la un proces echitabil în raport de inexistența unei analize efective a pretențiilor sale, în această analiză, edificatoare fiind și hotărârea, pronunţată la data de 26 ianuarie 2006, în cauza Lungoci împotriva României.

4. Printr-un alt motiv de recurs, recurenții-pârâți au pretins nelegalitatea deciziei atacate, întrucât hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor înscrise în art. 1020 -1021 din Codul civil de la 1864.

Sub un prim aspect, recurenții au susținut, contrar celor reținute de instanțele fondului, că decizia civilă nr. 2657/2010 nu se bucură de putere de lucru judecat în prezenta cauză. În dezvoltarea acestei critici, au arătat că, prin decizia evocată, instanța nu s-a pronunțat asupra rezoluțiunii/rezilierii contractului de concesiune și a solicitării de plată a daunelor-interese, ci asupra cererii reclamantului de anulare a adresei nr. 751324-1/2008 și de obligare a pârâților la respectarea prevederilor din certificatul de urbanism nr. 82G/2990/1087/AS/1999 referitoare la regimul juridic, economic și tehnic și a cererii de obligare a pârâților la plata de despăgubiri pentru daunele materiale cauzate prin refuzul nejustificat de a respecta clauzele din contractul de concesiune și certificatul de urbanism. Au mai arătat că, în raport de reglementările intervenite după pronunțarea deciziei civile nr. 2657/2010, în cauza de față au formulat noi apărări referitoare la nulitatea/caducitatea clauzelor contractuale care contravin legislației urbanismului, apărări care nu au fost analizate, cu atât mai mult cu cât Municipiul București și Primăria municipiului București nu au fost părți în dosarul nr. x/3/2009 și nu au putut formula apărări în privința cărora instanța să se pronunțe în dosarul respectiv.

Critica ce conturează greşita valorificare de către instanţa de apel a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/3/2009 va fi cenzurată de prezenta instanţă din perspectiva motivului de nelegalitate înscris în art.488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., deoarece pune în discuţie încălcarea unor norme de procedură în materia efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, respectiv a dispoziţiilor art. 431 alin. 2 C.proc.civ..

Prevederile înscrise în art. 431 C.proc.civ. reglementează efectele lucrului judecat, dispunând, în alin. 1, că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect, iar, potrivit alin. 2, oricare din părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

În termenii consacraţi de art. 431 alin. 2 din Cod, nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepţiei autorităţii de lucru judecat (obiect, cauză şi părţi), ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăţi (în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanţă a statuat deja jurisdicţional).

Dispoziţiile art. 435 C.proc.civ. reglementează modalitatea în care se produc efectele hotărârii judecătoreşti, cu valoare obligatorie, sub semnul relativităţii, în raporturile dintre părţi (şi succesorii acestora) şi în forma opozabilităţii faţă de terţii neparticipanţi la procedura judiciară, care vor putea face, însă, dovada contrară celor statuate prin hotărâre, în absenţa participării lor la proces.

Principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, atât sub aspectul efectelor obligatorii între părţi, cât şi al lucrului judecat, presupune că ceea ce a fost judecat să nu poată fi opus decât de către părţile în proces şi succesorii acestora. Fundamentul şi justificarea acestui principiu îl constituie contradictorialitatea şi dreptul la apărare, deoarece aceste părţi au participat în litigiu, au avut ocazia de a-şi susţine apărările, de a propune şi administra probe, de a dezbate pricina în contradictoriu şi de a exercita căile legale de atac. Este, prin urmare, just ca ele să respecte ceea ce s-a stabilit definitiv, atât în sensul inadmisibilităţii unei noi acţiuni identice (efectul negativ al lucrului judecat), cât şi în sensul că, între ele, chestiunile litigioase definitiv stabilite să nu mai poată fi contrazise, iar judecăţile respective trebuie avute în vedere ca premise cu valoare de adevăr juridic şi, în consecinţă, inatacabile în litigiile ulterioare (efectul pozitiv).

În cauză, instanța de apel, prin decizia recurată, a valorificat corect efectului pozitiv al lucrului judecat care derivă din statuările atașate deciziei civile nr. 2657/2010 pronunțată de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/3/2009.

Astfel, Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia sus evocată, a admis recursul formulat de recurentul A. în contradictoriu cu intimații-pârâți Primăria Municipiului București și Primarul Municipiului București și a modificat sentința civilă nr. 1314/2010 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în sensul că a fost admisă în parte acțiunea reclamantului, pârâții fiind obligați să respecte prevederile contractului de concesiune nr. 38 din 18.02.2000 referitor la regimul juridic, economic, tehnic al construcției situate în București, str. Y.

Analizând cele două litigii în raport de care s-a opus efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, nu se poate susține cu temei că, în plan procesual pasiv, recurenții nu ar fi fost părți în dosarul nr. x/3/2009, finalizat prin decizia civilă nr. 2657/2010, fiind conturată atât identitatea de părţi în plan procesual activ, cât și în plan procesual pasiv, acesta din urmă fiind configurat de Primăria municipiului București (chemat în judecată în ambele litigii), cât și de Primarul municipiului București, care nu infirmă incidența dispozițiilor art. 431 alin.2 C.proc.civ., de vreme ce, în justiție, primarul este reprezentantul legal al Municipiului București, calitate conferită de lege tocmai pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale autorității publice locale, știut fiind că, în justiție, calitatea procesuală proprie a primarului este recunoscută doar dacă legea o prevede în mod expres.

Așadar, hotărârea judecătorească se impune, deopotrivă, recurenților-pârâți, cât şi instanţelor de judecată, care nu pot ignora efectele judecăţii anterioare, care a tranşat definitiv un aspect al litigiului, nefiind necesar pentru a reține incidența art. 431 alin.2 C.proc.civ. să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, cum eronat susțin recurenții, ci este suficient ca, în judecata ulterioară, să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior, aşa încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente.

Astfel, prin decizia civilă nr. 2657/2010, Curtea de Apel București a reținut următoarele considerente cu valoare decizională:

„Indicatorii urbanistici prevăzuți în certificatul de urbanism sunt veritabile clauze contractuale, aceștia indicând caracteristicile clădirii ce urma și trebuia să fie edificată în baza contractului de concesiune și, prin urmare, nu pot fi modificați unilateral pe parcursul derulării contractului de concesiune…

Este adevărat că certificatul de urbanism reprezintă un act de informare cu valabilitatea de 18 luni, dar prin trimiterea făcută în contractul de concesiune la acest certificat face ca conținutul certificatului de urbanism, sub aspectul indicatorilor urbanistici, să devină parte integrantă din contractul de concesiune, fiind obligatoriu pentru părți, potrivit prev. art. 969 C.civ.

De aceea, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, părțile trebuie să își respecte obligațiile contractuale în conformitate cu indicatorii urbanistici ce au fost determinanți pentru ambele părți la încheierea contractului de concesiune. Faptul că prin adresa contestată co-contractantul Primăria Municipiului București impune edificarea construcției potrivit unor indicatori urbanistici diferiți de cei avuți în vedere la momentul concesionării, reprezintă o încălcare gravă a obligațiilor contractuale, a principiului obligativității efectelor contractuale și dă naștere unei disproporții prin aceea că reclamantul a consimțit la plata unei redevențe determinate doar în considerarea clădirii ce urma a fi edificată conform anumitor indicatori urbanistici.

Obligativitatea respectării indicatorilor urbanistici derivă nu dintr-un act de informare – certificatul de urbanism – cu privire la regimul tehnic existent la un moment dat, ci din forța obligatorie a contractului de concesiune care a incorporat sub titlu de obligație contractuală respectivii indicatori urbanistici, obligând concedentul să permită edificarea construcției conform indicatorilor urbanistici conveniți, atâta vreme cât contractul este în ființă.

Reclamantul nu a rămas în pasivitate, ci s-a preocupat pentru asigurarea documentațiilor necesare obținerii autorizației de construcție și elaborarea proiectului tehnic al acesteia. În perioada 2000-2008 a întocmit și a modificat de mai multe ori documentațiile solicitate, fapt ce rezultă din înscrisurile depuse în recurs....”

Așa fiind, în actualul litigiu recurenții-pârâți nu mai pot pretinde noi motive care afectează derularea raporturilor contractuale și îndeplinirea obligațiilor contractuale care privesc modificările legislative în domeniul disciplinei în construcții, adoptarea unor noi planuri urbanistice generale și zonale ori riscul asumat de concesionar la încheierea contractului, respectiv cel al schimbării legislației în domeniul urbanismului, motive care – în accepțiunea recurenților - ar avea, drept consecință, intervenirea nulității/caducutății clauzelor din contractul de concesiune. Instanța de judecată nu mai poate reaprecia altfel asupra acestor aspecte decât a făcut-o în judecata anterioară, finalizată prin pronunțarea deciziei civile nr. 2657/2010, pentru că ar nesocoti funcția normativă și efectul pozitiv al lucrului deja judecat (art. 431 alin.2 C.proc.civ.).

În consecință, instanțele fondului au reținut corect forța obligatorie a dezlegărilor jurisdicționale din cuprinsul deciziei civile nr. 2657/2010 care au impus respectarea prevederilor contractului de concesiune nr. 38/2000 referitor la regimul juridic, economic, tehnic al construcției ce urma și trebuia edificată în baza contractului de concesiune, părțile având obligația să respecte obligațiile contractuale în conformitate cu indicatorii urbanistici, determinanți la încheierea contractului de concesiune.

Sub un alt aspect, recurenții-pârâți au pretins că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se putea dispune rezoluțiunea/rezilierea contractului de concesiune nr. 38/2000, întrucât reclamantul nu s-a conformat dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 50/1991. Se susține că, în termen de un an de la data încheierii contractului, reclamantul nu s-a conformat condițiilor legale, în sensul că nu a solicitat emiterea autorizației de construire și nu a început construcția clădirii pe terenul concesionat, astfel încât neîndeplinirea acestei obligații legale ar atrage pierderea valabilității contractului de concesiune încă din data de 18.02.2001.

Aceste argumente, care se referă la pretinsa pierdere a valabilității contractului de concesiune, ca urmare a pasivității cesionarului în obținerea autorizației de construire și începerea construcției pe terenul concesionat, nu pot fi primite.

Într-adevăr, fiind încheiat la data de 18.02.2001, contract de concesiune nr. 38/2001, este guvernat atât de dispozițiile Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, cât și a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor. Acest din urmă act normativ prevede, în cuprinsul art. 31 - în forma în vigoare la momentul perfectării contractului - că „persoanele fizice şi juridice, care beneficiază de teren în condiţiile prezentei legi, sunt obligate să solicite emiterea autorizaţiei de construire şi să înceapă construcţia în termen de cel mult un an de la data obţinerii actului de concesionare a terenului. În caz de încălcare a obligaţiei prevăzute la alin. 1 concesionarea îşi pierde valabilitatea”.

Incidența dispozițiilor evocate reclamă verificarea modului în care concesionarul și-a respectat termenele și condițiile prevăzute în contract, prerogativă care revine în sarcina concedentului. Or, exercitarea acestor atribuții de către concendent nu este confirmată de contextul factual stabilit de instanțele fondului ci, dimpotrivă, circumstanțele faptice ale speței au relevat recunoșterea valabilității contractului și a demersurilor exercitate de reclamant pentru obținerea autorizației de construire. Reclamantul nu a rămas în pasivitate, ci s-a preocupat pentru asigurarea documentației necesare obținerii autorizației de construcție, astfel încât nu poate fi imputat acestuia că nu a demarat lucrările de construcție în termenul defipt de art. 31 din Legea nr. 50/1991, atât timp cât solicitarea acestuia de eliberare a autorizației de construire a fost condiționată de întocmirea și depunerea documentației în conformitate cu noua legislație în domeniul urbanismului.

Astfel cum s-a evocat în precedent, în considerentele decizorii ale deciziei civile nr. 2657/2010, a fost reținut faptul că reclamantul s-a preocupat de asigurarea documentelor necesare obținerii autorizației de construire, procedând la întocmirea și modificarea documentațiilor solicitate.

Or, în circumstanțele speței nu poate fi primită nici susținerile recurenților privind neînceperea lucrările de construcție în termenul defipt de lege, în contextul condiționării eliberării autorizației de construire de modificarea regimului tehnic al construcției și depunerea documentației în conformitate cu noua legislație în domeniu și numai după întocmirea și aprobarea noilor planuri urbanistice generale și zonale. Or, acesta a fost şi motivul pentru care a fost declanşat litigiul care a format obiectul dosarului finalizat prin pronunțarea deciziei civile nr. 2657/2010, în cadrul căruia instanţa de judecată s-a pronunţat în sensul respectării regimul juridic, economic, tehnic al construcției, stabilit prin contractul de concesiune. Din datele speţei nu rezultă punerea în executare a actului jurisdicţional de către recurenți ci, dimpotrivă, s-a insistat în întocmirea documentației tehnice în conformitate cu indicatorii urbanistici prevăzuți de noul cadru legislativ.

Mai mult, susținerile recurenților cu referire la încetarea valabilității contractului de concesiune sunt infirmate și de argumentele, suplimentare, care vizează conduita concedentului manifestată în derularea raporturile contractuale cu cesionarul, precum și existența litigiilor aflate pe rolul instanțelor judecătorești, demarate la inițiativa Primăriei municipiului București, prin care s-a solicitat obligarea reclamantului la plata redevențelor ulterioare anului 2012, litigii a căror judecată a fost suspendată până la soluționarea definitivă a dosarului de față.

Se vădește a fi nefondată și apărarea recurenților, formulată în combaterea sancțiunii rezilierii contractului de concesiune, pe motiv că reclamantul nu ar mai fi achitat redevența din anul 2012.

Într-adevăr, plata redevenței constituie o obligație ce cade în sarcina concesionarului, însă reclamantul a invocat, ca mijloc de apărare, excepția de neexecutare, aceasta constituind o cauză justificativă a neîndeplinirii propriei obigații contractuale, sens în care prima instanță, primind apărarea pârâtului, a aplicat sancțiunea rezilierii contractului. Pe de altă parte, cum corect s-a reținut prin decizia recurată, pârâții-recurenți nu au făcut dovada îndeplinirii propriilor obligaţii pe parcursul valabilităţii raporturilor juridice, astfel încât nu se pot prevala de o asemenea apărare ce ar constitui o validare a poziţiei lor neconforme.

5. În ceea ce privește solicitarea recurenților-pârâși care vizează încuviințarea efectuării unei noi expertize în specialitatea construcții, acest aspect nu poate fi supus analizei instanței de recurs întrucât nu se circumscrie într-o critică propriu-zisă cu privire la legalitatea deciziei atacate, solicitarea având, de altfel, un caracter subsidiar, ce nu poate fi examinată în acest stadiu procesual de către instanța de recurs.

În consecință, pentru considerentele expuse, constatând netemeinicia criticilor subsumate motivelor de recurs înscrise în art. 488 pct. 5 și 8 C.proc.civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. 1 C.proc.civ., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Primăria municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

II. Recursul declarat de reclamantul A. se vădește a fi întemeiat, având în vedere considerentele care succed:

1. În dezvoltarea cererii de recurs, reclamantul a susținut, sub un prim aspect, în temeiul art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva caracterului contradictoriu al considerentelor hotărârii criticate, inapte să susțină soluția adoptată.

În susținerea acestui motiv de recurs, în esență, reclamantul a arătat că, pe de o parte, instanța de apel a reținut, în fundamentarea soluţiei privind temeinicia cererii de reziliere, că neemiterea autorizaţiei de construire constituie culpa exclusivă a autorităţilor pârâte, pentru care s-a aplicat sancţiunea rezilierii. Pe de altă parte, s-a reținut, în pronunțarea soluției de respingere a cererii de acordare a daunelor - interese, că nu poate fi dovedit caracterul cert (pierderea unei şanse reale şi serioase) al prejudiciului invocat de reclamant, în lipsa autorizaţiei de construire, reţinându-se culpa acestuia pentru neîntocmirea completă a documentaţiei tehnice aferente autorizaţiei de construire. Totodată, recurentul a susținut că argumentele contradictorii semnalate încalcă prezumţia legală a puterii lucrului judecat a deciziei civile nr. 2657 din 16.12.2010 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care a fost stabilită culpa exclusivă a Primăriei municipiului București în neexecutarea contractului de concesiune, precum și faptul că reclamantul a încercat, pe parcursul perioadei 2000 - 2008, să obţină avizele şi documentele necesare pentru edificarea construcţiei.

Înalta Curte reține că aceste critici, susceptibile de încadrare în art. 488 pct. 6 C.proc.civ., sunt fondate.

Astfel, examinând modul de soluționare a cauzei din perspectiva atât a criticilor formulate de pârâți, cât și a celor evocate de reclamant, instanța de apel a confirmat situaţia de fapt şi de drept reţinută de prima instanță cu privire la raporturile juridice derulate de părți în temeiul contractului de concesiune, respectiv refuzul continuu al pârâţilor în executarea obligaţiilor contractuale și culpa acestora în emiterea autorizaţiei de construire conform clauzelor asumate, sens în care a apreciat asupra corectei valorificări a efectului pozitiv al autorității lucrului judecată ataşate deciziei civile nr. 2657 din 16.12.2010 a Curții de Apel București şi a concluzionat asupra legalității și temeiniciei soluției pronunțate în legătura cu capătul de cerere care viza rezilierea contractului de concesiune nr. 38 din 18.02.2000 pentru neexecutarea culpabilă de către pârâți a obligațiilor contractuale.

Din conținutul deciziei recurate rezultă că, în urma unei examinări proprii a situației de fapt de natură ce evidențiază conduita contractuală a pârâților, instanța de apel a validat raționamentul juridic al tribunalului care a condus la rezilierea contractului de concesiune, reținând în considerentele deciziei pronunțate că „după încheierea contractului și predarea terenului, intimatul-reclamant a obţinut autorizaţia de desfiinţare nr. 30G/28.08.2000 și a efectuat o serie de formalităţi în vederea obţinerii tuturor documentelor necesare pentru obţinerea autorizaţiei de construire.

În continuarea raționamentului expus, în considerentele expuse la fila 35 din decizie, instanța de apel a reținut, în privința obligaţiei reclamantului de a solicita emiterea autorizației de construire și de a începere construcţia clădirii pe terenul concesionat, că aceasta este condiţionată de întocmirea şi depunerea documentaţiei prevăzute în certificatul de urbanism, etapă premergătoare şi obligatorie în derularea raporturilor juridice, demers respins de către autoritatea publică pe considerentul modificării legislaţiei în materia urbanismului și a adoptării de noi planuri urbanistice generale şi zonale.

Din această perspectivă, instanța de apel a apreciat că nu se poate imputa reclamantului neîndeplinirea acestei obligaţii, câtă vreme pârâţii au condiţionat eliberarea actului necesar demarării construcţiei de respectarea noii legislaţii în domeniu.

Totodată, relativ la solicitarea apelanților-pârâți de verificare a caracterului apt al documentaţiei tehnice de a conduce la obţinerea autorizaţiei de construire și de îndeplinire a acestor obligații de către reclamant, instanța de apel reține, în cuprinsul considerentelor expuse la fila 36 din decizie, că solicitarea formulată reprezintă o încercare eronată de transfer al responsabilităţii în detrimentul reclamantului, în condiţiile în care posibilitatea de a solicita emiterea autorizaţiei de construire a fost împiedicată de către pârâţi în etapa premergătoare a avizării proiectului, care au învocat nerespectarea legislaţiei în vigoare și au impus ca regimul tehnic al construcţiei să fie modificat în raport de noile acte normative. S-a avut în vedere că această conduită a autorității a constituit şi motivul declanşării litigiului anterior și, că, din datele spetei nu rezultă punerea în executare a actului jurisdicţional de către apelanţii-pârâţi ci, dimpotrivă, s-a insistat în noul cadru legislativ și în obligaţia reclamantului de a se conforma acestuia.

De asemenea, valorificând efectul pozitiv al lucrului judecat, instanța de apel a arătat în cuprinsul considerentelor deciziei ce susțin soluția privind rezilierea contractului de concesiune că situaţia juridică a speţei este circumstanţiată în condiţiile pronunţării deciziei civile nr. 2657 din 16.12.2010 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care pârâţii Primăria municipiului București și Primarul municipiului București au fost obligaţi să respecte prevederile contractului de concesiune nr. 38/2000 referitor la regimul juridic, economic şi tehnic al construcţiei situate in Bucureşti, str. Y. În acest sens, instanța de apel a evocat considerentele decizorii ale deciziei evocate, potrivit cărora „indicatorii urbanistici prevăzuți în certificatul de urbanism sunt veritabile clauze contractuale, aceștia indicând caracteristicile clădirii ce urma și trebuia să fie edificată în baza contractului de concesiune și, prin urmare, nu pot fi modificați unilateral pe parcursul derulării contractului de concesiune… Este adevărat că certificatul de urbanism reprezintă un act de informare cu valabilitatea de 18 luni, dar prin trimiterea făcută în contractul de concesiune la acest certificat face ca conținutul certificatului de urbanism, sub aspectul indicatorilor urbanistici, să devină parte integrantă din contractul de concesiune, fiind obligatoriu pentru părți, potrivit prevederilor art. 969 Cod civil. De aceea, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, părțile trebuie să își respecte obligațiile contractuale în conformitate cu indicatorii urbanistici ce au fost determinanți pentru ambele părți la încheierea contractului de concesiune”.

Așadar, instanța de apel concluzionează în sensul că atât timp cât o instanţă de judecată a stabilit, cu forță obligatorie, că trebuie respectate prevederile contractului de concesiune nr. 38/2000 referitor la regimul juridic, economic şi tehnic al construcţiei convenite în anul 1999 nu pot fi impuşi indicatori urbanistici diferiţi, întrucât se încalcă grav obligaţiile contractuale, apelanţii - pârâţi nu pot pretinde o altă poziţie indiferent de motivul invocat (modificarea legislaţiei, adoptarea unor noi planuri urbanistice generale şi zonale, riscul asumat de concesionar la încheierea

contractului) decât cu încălcarea puterii de lucru judecat şi golirea de conţinut a stabilităţii raporturilor juridice.

Pe de altă parte, trebuie observat că atunci când examinează critica comună a părților referitoare la soluția data cererii privind beneficiul nerealizat în perioada 08.07.2012 – 07.01.2015, evaluat de reclamant la valoarea chiriilor pe care le-ar fi putut obține dacă ar fi edificat construcția, Curtea de Apel reține, în cuprinsul considerentelor că „până în iunie 2005, când a fost întocmită documentaţia topografică pentru amplasamentul proprietăţii nu rezultă că partea reclamantă ar mai fi efectuat demersuri în privinţa propriilor obligaţii. La data de 10.06.2006, reclamantul înregistrează o cerere la Direcţia de Achiziţii, Concesionări si Contracte prin care i se comunică valabilitarea contractului. În acest sens, procedează la întocmirea studiului de fezabilitate pentru realizarea investiţiei, fără dată, la încheierea contractului de proiectare din 14.02.2008, a planului urbanistic zonal în iulie 2008 şi a memoriului justificativ, corespondenţă cu autorităţile locale şi la obţinerea certificatelor de urbanism (emise în 2011 şi 2013). Faptul că reclamantul a fost împiedicat să depună cerere în vederea obţinerii autorizaţiei de construire, ţinând seama de multiplele demersuri efectuate, nu prezintă relevanţă în condiţiile în care nu permite instanţei concluzia că obţinerea autorizaţiei de construire, act administrativ de competenţa autorităţilor locale, era inevitabilă şi reprezenta o simplă formalitate. Dimpotrivă, din cuprinsul certificatului de urbanism rezultă că partea reclamantă era obligată să obţină o serie de avize şi studii: aviz geotehnic de specialitate, expertiză tehnică a clădirii învecinate, viza verificatori atestaţi, furnizori de utilităţi, aviz prestări servicii de salubritate, Inspectorat de protecţie civilă. Brigada de Pompieri, Centrul de medicină preventivă, Agenţia pentru Protecţia Mediului, comisia tehnică pentru siguranţa şi fluenţa circulaţiei”.

De asemenea, în continuarea raționamentului expus privitor la posibilitatea reparării prejudiciilor cauzate prin nerealizarea proiectului imobiliar, privită ca o pierdere a unei şanse, instanța de apel reține că „era necesar ca aceasta să fie reală şi serioasă, iar la momentul săvârşirii faptei prejudiciabile reclamantul să fi început să-si fructifice şansa ori să fi fost chiar în cursul fructificării ei. În lipsa autorizaţiei de construire, chiar în condiţiile în care s-a făcut dovada realităţii şi seriozităţii demersurilor efectuate, Curtea constată că nu se poate califica oportunitatea de edificare a proiectului imobiliar ca reprezentând o şansă serioasă de natură a putea fi reparată prin obligarea la valoarea chiriilor pe care le-ar fi putut obţine”.

Înalta Curte remarcă că aceste considerente, care conturează culpa autorităților pârâte și fundamentează legalitatea și temeinicia soluției de reziliere a contractului de concesiune pentru neexecutarea culpabilă de către pârâți a obligațiilor contractuale, se vădesc a fi contradictorii celor care stau la baza motivării soluției (de respingere) pronunțate de instanţa de apel privind solicitarea reclamantului de acordare a prejudiciului sub forma beneficiului nerealizat, în perioada 08.07.2012-07.01.2015, rezultat din exploatarea imobilului ce urma a fi edificat pe terenul concesionat (evaluat de reclamant la valoarea chiriilor pe care le-ar fi putut obține dacă ar fi edificat construcția). Or, în soluționarea acestei din urmă cereri instanța de apel reține lipsa de relevanță a faptului că reclamantul a fost împiedicat să depună cerere pentru obținerea autorizației de construire, întrucât obținerea acesteia nu reprezenta o simplă formalitate și, că, în lipsa autorizației de construire nu poate fi dovedit caracterul cert (pierderea unei şanse reale şi serioase) al prejudiciului invocat de reclamant, constatând culpa acestuia pentru neîntocmirea completă a documentaţiei tehnice aferente autorizaţiei de construire.

Așadar, din conținutul considerentelor evidențiate rezultă maniera contradictorie în care au fost formulate aprecierile instanței de apel și care au stat la baza soluționării cererilor reclamantului.

Astfel, într-o primă aserțiune, instanța de apel evidențiază corecta valorificare, de către tribunal, a puterii lucrului judecat a deciziei civile nr. 2657 din 16.12.2010 a Curții de Apel București și corecta soluționare a capătului de cerere privind desființarea contractului de concesiune, ca urmare a culpei deja reținută în sarcina Primăriei municipiului București pentru refuzul de eliberare a unui certificat de urbanism în al cărui conținut să fie înscriși indicatorii tehnici conveniți prin contractul de concesiune. Astfel, Curtea a apreciat, în contextul reținut, că nu ar putea fi imputat reclamantului neîndeplinirea obligației de a solicita emiterea autorizaţiei de construire şi cea privind neînceperea construcţia clădirii pe terenul concesionat, de vreme ce acestea sunt condiţionate de întocmirea şi depunerea documentaţiei prevăzute în certificatul de urbanism, etapă premergătoare şi obligatorie în derularea raporturilor juridice, demers respins de către autoritatea publică pe considerentul modificării legislaţiei în materia urbanismului şi a adoptării de noi planuri urbanistice generale şi zonale.

Pe de altă parte, în argumentarea soluției de respingere a cererii de despăgubiri sub forma beneficiului nerealizat, instanța de apel realizează o interpretare contrară a actelor și faptelor cauzei, transferând în sarcina reclamantului răspunderea pentru lipsa autorizației și nefructificarea șansei de a obține un profit, cu justificarea că acesta este în culpă pentru neîntocmirea completă a documentației aferente autorizației de construire, în contextul în care fusese deja stabilit că nu se află în culpă, în condițiile în care posibilitatea de a solicita emiterea autorizației de construire fusese împiedicată de pârâți în etapa premergătoare acesteia, respectiv cea a eliberării certificatului de urbanism.

Totodată, se observă că, deși a dat eficiență prezumției absolute a puterii lucrului judecat a deciziei civile nr. 2657/2010, prin care s-a reținut că reclamantul ar fi suferit un prejudiciu prin nerespectarea obligației pârâților de a elibera autorizația de construire pentru construcția situată în București, str. Y., conform regimului juridic, economic, tehnic stabilit în certificatul de urbanism din 1999, în fundamentarea soluției de respingere a cererii de despăgubiri sub forma beneficiului nerealizat, instanța de apel a stabilit că, la momentul săvârșirii faptei prejudiciabile, reclamantul trebuia să fi început să-și fructifice șansa sau să fi fost chiar în cursul fructificării acesteia, în contextul în care aceste demersuri erau condiționate de eliberarea autorizației de construire, iar instanța de apel înlăturase orice culpă a reclamantului în neîndeplinirea obligației de a solicita emiterea autorizaţiei de construire şi de a începe construcţia pe terenul concesionat, pe motivul refuzului continuu al intimatelor-pârâte de a-și executa obligațiile contractuale, respectiv de a emite autorizație de construire, conduita autorității publice fiind, de altfel, cea care a și condus la adoptarea soluției de desfiintare a contractului de concesiune.

Se remarcă, așadar, modalitatea contradictorie în care au fost formulate aprecierile instanței de apel în soluționarea cererilor reclamantului, raționamentul expus nefiind în măsură să susțină, corelat, soluția dispusă prin decizia recurată, drept pentru care se va reține nelegalitatea deciziei atacate pentru incidența ipotezei prevăzută de art. 488 alin.1 pct. 6 C.proc.civ. privind teza considerentelor contradictorii.

2. Hotărârea atacată este casabilă și din perspectiva criticilor care vizează greșita soluționare a excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune pentru pretențiile cu privire la despăgubirile și redevențele aferente perioadei 18.02.2000 - 07.07.2012.

Recurentul a susținut, în esență, că dreptul la acțiune pentru pretențiile solicitate în perioada 18.02.2000 - 07.07.2012 începe să curgă de la momentul desființării contractului pentru restituirea tuturor prestațiilor lipsite de cauză, atât timp cât sancțiunea rezilierii lasă neatins contractul pentru trecut doar în ipoteza în care acesta a fost executat conform, de către ambele părți, nu și atunci când executarea propriilor obligații nu a primit niciodată o contraprestație din partea pârâților-concedenți. S-a pretins că redevențele achitate primăriei timp de 12 ani au fost executate în lipsa unei prestații corelative, ceea ce îi dă dreptul la restituirea prestațiilor lipsite de cauză din momentul la care contractul a fost desființat, fără a se putea opune prescripția.

Examinând critica formulată, se reține că, prin decizia recurată, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe prin care a fost respinsă, ca prescrisă, cererea în ce privește prejudiciul, reprezentat de valoarea chiriilor pe care reclamantul le-ar fi încasat și redevențele achitate, aferent perioadei 18.02.2000 - 07.07.2012.

Instanța de apel a avut în vedere că, prin capătul 3 de cerere, astfel cum a fost modificat prin notele scrise din 10.04.2017, reclamantul a solicitat repararea prejudiciul încercat, ca urmare a imposibilităţii de folosinţă a terenului şi construcţiei ce urma a fi ridicată, fiind evaluat prin raportare la valoarea chiriilor pe care le-ar fi încasat, precum şi valoarea redevenţelor achitate.

Analizând cuprinsul încheierii din 20.04.2017 și considerentele hotărârii primei instanţe, Curtea de Apel reține în cuprinsul deciziei pronunțate corecta identificare a componentelor prejudiciului solicitat de reclamant, acestea fiind reprezentate de diminuarea activului ca fiind valoarea redevenţelor achitate şi de beneficiul nerealizat, reprezentat de valoarea chiriilor pe care le-ar fi încasat (cuantificat de tribunal, în echitate, prin raportare la valoarea actualizată a redevenţelor).

Referitor la pretențiile solicitate pentru perioada 18.02.2000 - 07.07.2012, instanța de apel a înlăturat argumentele reclamantului-apelant axate pe principiul repunerii în situația anterioară ca efect al rezilierii, fiind avut în vedere că susținerile ignoră regimul juridic al sancțiunii aplicate, în privința căreia partea nu a ridicat obiecțiuni, ce impune acel element specific reprezentat de efectele produse ex nunc, cu semnificația desființării contractului pentru viitor, fără restituirea prestațiilor achitate, ce rămân plătite în temeiul contractului.

Instanța de apel concluzionează, în aplicarea dispozițiilor art. 1, alin. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1954, că termenul de 3 ani, aplicabil raporturilor contractuale între părți, este calculat nu de la data la care se solicită sancţiunea rezilierii, în privinţa căreia intervine elementul subiectiv al părţii de declanşare a demersului, ci de la data la care are loc diminuarea patrimoniului creditorului, corelativ cu neexecutarea obligaţiei de către debitor.

Dacă din perspectiva susținerilor, întemeiate pe art. 488 alin.1 pct.6 C.proc.civ., care se referă la existența unei motivări succinte în privința soluției date excepției prescripției dreptului material la acțiune, acestea se vădesc a fi nefondate, atât timp cât instanța de apel a examinat chestiunile esențiale supuse analizei sale, acestea fiind regăsite în considerentele deciziei atacate, în cuprinsul cărora a fost expus raţionamentul care justifică menținerea soluţiei date excepției prescripției, Înalta Curte reține, însă, nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva temeiniciei criticilor, fundamentate pe motivul de casare înscris în pct. 8 al art. 488 C.proc.civ., care vizează dezlegarea dată prescripției dreptului material la acțiune, cu referire la stabilirea momentului de început al curgerii termenului de prescripție în repararea prejudiciului aferent perioadei 18.02.2000 - 07.07.2012.

Ca regulă, în privința efectelor rezilierii, atât în reglementarea Codului civil din 1864 (art. 1020 -1021), cât și în cea actuală (art. 1554 Cod civil din 2010), s-a prevăzut că rezilierea produce efecte doar pentru viitor, afectând doar obligațiile neîndeplinite, pornind de la un anumit moment dat, perturbator, în derularea contractului, tocmai pentru a lăsa valabile cele care au fost executate și nu au constituit motiv de desființare a contractului.

Cum în contractele sinalagmatice fiecare obligație își are cauza juridică în obligația corelativă a co-contractantului, rezultă că nu pot fi puse în discuție obligațiile anterioare care au fost pe deplin executate și fiecare îndeplinire a unei obligații contractuale a constituit cauză pentru obligația corelativă a co-contractantului său.

Așadar, raportat la mecanismul rezilierii, ce este legat de reciprocitatea și interdependența obligațiilor contractuale până la intervenirea elementului perturbator, fiecare obligație executată, ce se autonomizează prin trecerea timpului, își are cauza juridică în obligația corelativă, executată la rându-i, astfel încât, la momentul ivirii motivului perturbator, obligațiile reciproce și interdependente vor fi găsite consolidate în trecut și nu s-ar justifica a fi desființate.

Cu toate aceste, cu titlu de excepție, astfel cum s-a reținut și în doctrină (a se vedea Fl. I. Mangu, în Pandectele Române, nr. 3/2014, p. 82; precum și Ph. Malaurie, L. Aynes, Ph. Stoffel-Munck, Drept civil – Obligațiile, Ed. Wolters Kluwer, 2010, p. 485), în situația în care un co-contractant care și-a executat obligațiile nu a primit niciodată contraprestația din partea celuilalt co-contractant, atunci efectul desființării contractului va putea fi unul retroactiv, urmat de restituirea prestațiilor executate fără cauză juridică în temeiul contractului desființat.

Sub acest aspect trebuie observat că, în cazul contractelor sinalagmatice, astfel cum este și contractul de concesiune supus examinării, acestea sunt caracterizate de reciprocitatea și interdependența obligațiilor, ceea ce presupune că fiecare parte are, concomitent, calitatea de creditor și de debitor față de cealaltă parte, iar obligația unei părți își are cauza juridică în obligația reciprocă a celeilalte părți, astfel încât acestea nu pot exista una fără cealaltă, fiind interdependente.

Executarea obligațiilor doar de către una dintre părți nu poate transforma contractul bilateral într-un contract unilateral, caracterul de reciprocitate și interdependență al obligațiilor menținându-se și după obligațiile executate de acea parte. De aceea, în situația în care o parte nu și-a îndeplinit niciodată obligațiile, atunci se poate afirma că îndeplinirea prestației celeilalte părți nu a avut nicio cauză a executării obligației corelative, ceea ce dă dreptul la restituire.

Așadar, particularizând considerațiile de ordin teoretic expuse la situația dedusă judecății, Înalta Curte reține că executarea obligaţiilor de către reclamantul-concesionar nu a primit nicio contraprestație din partea concedentului, cu referire la obligația de a emite autorizație de construire în condițiile asumate prin contractul de concesiune nr. 38/2000 și certificatul de urbanism din 1999, parte integrantă a contractului, care să permită realizarea obiectivului concesiunii, context în care se poate susține că executarea obligațiilor reclamantului în temeiul contractului sunt lipsite de cauză, iar dreptul la restituirea tuturor prestațiilor și la despăgubiri se va naște la momentul rezilierii contractului de concesiune, respectiv data rămânerii definitive a hotărârii de față.

Cum excepția prescripției extinctive a fost greșit soluționată, urmare a casării deciziei atacate, instanța de rejudecare va examina temeinicia tuturor pretențiilor pretins executate în temeiul contractului desființat, care vizează redevențele achitate și garanția de bună execuție, precum și despăgubirile solicitate pentru lipsa de folosință a obiectivului ce urma a fi realizat.

În consecință, pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 şi art. 497 cu referire la art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamantul A., a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

Întrucât, în cauza de față, soluția adoptată a fost este aceea a trimiterii cauzei spre rejudecare, în considerarea motivelor de nelegalitate reținute, Înalta Curte nu a tranşat asupra temeiniciei criticilor recurentei care vizează nelegalitatea deciziei instanţei de apel sub aspectul soluționării fondului raportului juridic obligațional.

În consecință, în rejudecare, curtea de apel va proceda la examinarea căii de atac în raport de cele statuate prin prezenta decizie, cât şi de susţinerile reclamantului din cererea de recurs, care supun dezbaterii elemente de fapt relevante în verificarea temeiniciei pretențiilor deduse judecății. Totodată, este necesară o preocupare reală a instanței de trimitere de a pune de acord, prin motivare, datele care rezultă din cuprinsul probatoriului deja administrat sau a probelor noi care vor fi administrate în rejudecare, cu susţinerile părţilor, care prezintă punctual si persuasiv elemente de fapt și de drept concrete ce se impun a fi cercetate, valorificate coerent, înlăturate de instanţă, în mod argumentat.