ANI nullity action against pre-2010 medical service contracts rejected for non-retroactivity of conflict-of-interest sanction

Acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractelor de furnizare de servicii medicale încheiate între furnizorul de servicii şi casa de asigurări de sănătate ca urmare a constatării conflictului de interese. Inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 176/2010 în raport cu data încheierii contractelor. Principiul tempus regit actum

Cuprins pe materii: Drept civil. Aplicarea legii civile

Index alfabetic: conflict de interese

- principiul tempus regit actum

- principiul neretroactivităţii legii civile

Legea nr. 176/2010, art. 23

Prevederile art.23 din Legea nr.176/2010, ce sancţionează cu nulitatea absolută actele juridice sau administrative încheiate direct sau prin persoane interpuse, cu încălcarea dispoziţiilor legale privind conflictul de interese şi dacă au legătură cu situaţia de conflict de interese, nu sunt aplicabile actelor încheiate anterior intrării sale în vigoare.

Chiar dacă anterior adoptării Legii nr.176/2010 aspectele relevante legate de existenţa, constatarea şi efectele stărilor de conflict de interese şi incompatibilitate erau cuprinse în Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, în conţinutul acestui act normativ nu era reglementată corespunzător o sancţiune ca cea pe care o prevede art.23 din Legea nr.176/2010.

Prin urmare, cum stabilirea normei legale aplicabile în timp raportului juridic litigios se realizează cu aplicarea principiului neretroactivităţii legii şi a principiului tempus regit actum, ceea ce presupune ca nulitatea unui act juridic să fie guvernată de legea în vigoare la momentul încheierii acestuia şi cum singurul temei juridic al acţiunii în constatarea nulităţii este reprezentat de dispoziţiile art. 23 din Legea nr.176/2010, prevederi care însă nu erau în vigoare la momentul încheierii contractelor atacate, în mod corect, acţiunea reclamantei a fost respinsă.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 2146 din 3 noiembrie 2022

I. Circumstanțele litigiului:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 7.08.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă, reclamanta Agenţia Naţională de Integritate a solicitat în contradictoriu cu pârâţii A., SC B. SRL Bacău, SC C. SRL Suceava, SC D. SRL Băile Felix, SC E. SRL Căciulata, SC F. SRL Covasna, SC G. SRL Ocna Şugatag, SC H. SRL Eforie Nord, SC I. SRL Băile Herculane, SC J. SRL Amara, Casa de Asigurări de Sănătate Bacău, Casa de Asigurări de Sănătate Suceava, Casa de Asigurări de Sănătate Bihor, Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea, Casa de Asigurări de Sănătate Covasna, Casa de Asigurări de Sănătate Maramureş Casa de Asigurări de Sănătate Constanta; Casa de Asigurări de Sănătate Caraş Severin, Casa de Asigurări de Sănătate Ialomiţa, prin care a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a contractelor nominalizate încheiate între furnizorii de servicii şi casele de asigurări de sănătate regionale.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, art. 20-24 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor şi demnităților publice pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, Codul de procedură civilă.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti:

Prin sentința civilă nr. 3112 din 20 decembrie 2019, Tribunalul București – Secția a V-a civilă a respins excepţia insuficientei timbrări.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor din cauză.

A respins excepţia lipsei de interes a reclamantei.

A respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Agenţia Naţională de Integritate şi a dispus anularea contractelor indicate în acţiune.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti:

Prin decizia nr. 1489A din 5.11.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de repunere în termen formulată de apelanta-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Bacău.

A fost respins, ca tardiv, apelul declarat de apelanta-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Bacău împotriva sentinței civile nr. 3112/2019 pronunțată de Tribunalul București.

Au fost admise apelurile declarate de apelanţii-pârâţi A., Casa de Asigurări de Sănătate Bihor, Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea, Casa de Asigurări de Sănătate Covasna, Casa de Asigurări de Sănătate Constanța, Casa de Asigurări de Sănătate Caraș Severin, Casa de Asigurări de Sănătate Ialomița, Casa de Asigurări de Sănătate Maramureș și SC B. SRL împotriva sentinței civile nr. 3112/2019 pronunțată de Tribunalul București – Secţia a V-a civilă.

A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă acţiunea, ca neîntemeiată.

A fost menţinută sentinţa sub apelul excepţiilor soluţionate.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 1489A/2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, reclamanta Agenția Națională de Integritate a declarat recurs principal, iar pârâtul A. şi pârâta B. SRL au formulat recurs incident.

Recursul declarat de reclamanta Agenția Națională de Integritate:

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă Agenția Națională de Integritate a arătat că instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 176/2010, raţionamentul instanţei fiind în vădită discordanță cu scopul şi intenția legiuitorului exprimată prin aceste dispoziţii legale. Interpretarea dată de instanţă dispoziţiilor legale lipseşte de conţinut ipoteza normei - restabilirea legalităţii prin solicitarea constatării nulităţii actelor întocmite cu încălcarea regimului juridic al conflictelor de interese.

Nu poate fi primită reţinerea instanţei de apel cu privire la principiul tempus regit actum cu raportare la neretroactivitatea legii, întrucât pune în discuţie însăşi natura acţiunii civile reglementate prin dispoziţiile art. 22 şi art. 23 din Legea nr. 176/2010.

În speţă nu sunt incidente dispoziţiile dreptului comun întrucât Agenţia Naţională de Integritate nu a solicitat anularea contractelor pe temei contractual (nefiind deci o acţiune în răspundere contractuală sau de nulitate pentru nerespectarea anumitor obligaţii), ci a solicitat instanţei, în temeiul art. 23 din Legea nr.176/2010 ce constituie lege specială şi care derogă de la norma generală, constatarea nulităţi absolute a actelor încheiate de pârâtul A. cu încălcarea regimului juridic al conflictului de interese, urmare a rămânerii definitive a raportului de evaluare nr. 18027/G/II/23.03.2012 întocmit de Agenţia Naţională de integritate şi a cărui temeinicie şi legalitate a fost constatată conform deciziei nr. 2424 din 19.06.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dosarul nr. x/2/2012.

Art. 23 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 institute un caz special de nulitate a actelor juridice încheiate cu încălcarea dispoziţiilor legale privind conflictul de interese indiferent de natura acestora, textul de lege nefăcând nicio distincţie, iar raţiunea şi natura acestei sancțiuni exclude luarea în considerare a naturii contractului în analiza inadmisibilităţii acţiunii.

Nu se poate admite raţionamentul instanţei de fond potrivit căruia un act administrativ emis într-o situaţie de conflict de interese nu poate fi anulat ulterior rămânerii definitive a raportului de evaluare pe considerentul că sancţiunea nu poate fi aplicată datorită caracterului retroactiv al acesteia, care în situaţia dată nu poate să mai producă efecte juridice. Constatarea nulităţii absolute a actelor încheiate de intimatul-pârât A. cu încălcarea regimului juridic al conflictului de interese reprezintă acea sancţiune de drept civil constând în lipsirea de efecte a actelor încheiate cu încălcarea normelor imperative care reglementează condiţiile sale de validitate.

În conţinutul art. 22 din Legea nr. 176/2010 este explicită cerinţa ca raportul de evaluare să fi rămas definitiv pentru ca o acţiune de anulare acte juridice să poată fi promovată. Legiuitorul a stabilit în mod clar faptul că în cazul unui conflict de interese toate actele juridice sau administrative încheiate direct sau prin persoane interpuse cu încălcarea dispoziţiilor legale privind conflictul de interese, sunt lovite de nulitate dacă au legătură cu situaţia de conflict de interese.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, starea de conflict de interese a fost reţinută datorită interesului personal de natură patrimonială care a influențat îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi reveneau potrivit Constituţiei şi altor acte normative, altfel, pe cale de consecinţa, este de domeniul evidenței că între conflictul de interese identificat şi actele Juridice litigioase este o legătură directă.

În condiţiile în care prevederea specială conferă exclusiv instanţei de judecată posibilitatea de a constata nulitatea absolută şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, este exclusă orice altă discuţie privind aplicabilitatea Legii nr. 95/2006 sau art. 1176 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil.

Recursul incident declarat de pârâtul A.:

Subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1)pct. 6 şi pct. 8 C.proc.civ., pârâtul a arătat că este legală soluţia instanţei de apel de admitere a apelurilor şi de respingere a acţiunii, impunându-se a fi menţinută, fiind corect raţionamentul acesteia, în sensul că contractelor atacate pentru nulitate absolută nu le erau aplicabile dispoziţiile legale invocate de reclamant în susţinerea cererii sale.

Motivele de recurs formulate de parte vizează, în esenţă, următoarele:

Instanţa de apel a concluzionat în mod greşit că nu sunt întemeiate criticile vizând efectele pozitive ale autorităţii de lucru judecat.

Precizează că nu a contestat niciodată caracterul definitiv al deciziei nr. 3227/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, corelativ, constatarea unei stări de conflict de interese. Aceste aspecte au fost dezlegate de către instanţa supremă şi nu mai pot face obiectul vreunei contestări.

Ceea ce a susţinut a fost că puterea de lucru judecat a deciziei nr. 3227/2017 nu putea şi nu trebuia să oprească judecata în acest nou litigiu întrucât, pentru a se putea dispune anularea actelor juridice în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 176/2010, nu era suficient să existe o stare de conflict de interese (fapt necontestat), ci şi o legătură între conflictul de interese şi actele juridice sau administrative încheiate direct sau prin persoane interpuse.

Cu toate acestea, fără să supună discuției contradictorii a părților problema puterii de lucru judecat a deciziei nr. 3227/2017, instanţa de fond a tranşat direct problema de drept prin considerentele deciziei, concluzionând (în mod greşit) că sunt incidente dispoziţiile art. 431 alin. (2) C.proc.civ. Instanţa de fond a apreciat că nu se mai poate relua analiza celor constatate, pentru ca s-ar ajunge la situaţia inadmisibilă a încălcării puterii de lucru judecat şi, ca atare, fără a mai analiza niciun alt aspect - probă sau apărare - a dedus automat, din simpla existenţă a deciziei nr. 3227/2017, că acţiunea este întemeiată.

Ceea ce a criticat prin apelul formulat a fost împrejurarea că pricina a fost soluţionată doar pe excepţia puterii de lucru judecat, iar acest fapt s-a cristalizat direct prin sentinţa tribunalului, fără a se fi pus în discuţia părților pretinsul efect al hotărârii 3227/2017.

Pe lângă greşita soluţionare a problemei efectelor juridice produse prin rămânerea definitivă a deciziei civile nr. 3227/2017, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nulă, prin încălcarea drepturilor procesuale fundamentale ale părţilor. Au fost nesocotite printre altele dispoziţiile art. 14, art. 224, art. 390 C.proc.civ.

Pârâţii au fost în mod cert privaţi de posibilitatea de a-şi susţine şi de a-şi dovedi punctele de vedere, de a-şi exprima poziţia faţă de măsurile pe care instanţa le-a dispus direct prin hotărârea pronunţată, cu nesocotirea principiul contradictorialității, a dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil consacrate de art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi art. 6 C.proc.civ.

Instanţa de apel a înlăturat criticile cu o motivare străină de problema juridică pusă în discuţie, atrăgând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6. Astfel, Curtea a apreciat că : "soluţia de a aprecia drept dovedită starea de conflict de interese de către prima instanţă exclusiv pe baza deciziei nr. 3227/2017 nu este nici netemeinică, nici nelegală". Or, nu aceasta era chestiunea contestată de pârât, care nu a negat dezlegarea definitivă referitoare la starea de conflict de interese, ci împrejurarea că această stare nu era suficientă pentru a se atrage aplicabilitatea art. 23 din Legea nr. 176/2010.

Curtea de apel a omis să analizeze susţinerile formulate în apel prin care a criticat faptul că Tribunalul nu s-a pronunţat asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii – nu s-a pronunţat asupra excepţiei inadmisibilităţii.

Deşi a făcut scurte considerații cu privire la excepţiile procesuale invocate (excepţia insuficientei timbrări, a lipsei calităţii procesuale pasive, a lipsei de interes, a prescripţiei dreptului material la acţiune), instanţa de fond a pierdut din vedere pronunţarea asupra excepţiei inadmisibilității acţiunii. Singura concluzie ce se poate desprinde este aceea ca instanţa nu s-a pronunţat asupra excepţiei inadmisibilității, excepţie cu caracter peremptoriu, care în situaţia admiterii ar fi făcut inutilă cercetarea pe fond a soluţionării cauzei. Aceasta neregularitate procedurală dovedeşte nesocotirea unor principii fundamentale care guvernează procesul civil, cu consecinţa aplicării sancţiunii nulităţii hotărârii, fiind încălcate dispoziţiile art. 223 alin. 2, art. 224, art. 237 alin. 2 C.proc.civ.

Soluţia instanţei de apel cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtului a derivat dintr-o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 176/2010, având în vedere că niciunul dintre contractele sau actele adiţionale menţionate în acţiune nu a fost semnat/încheiat/ratificat/aprobat de către pârât, ci de către entităţi în reprezentarea cărora au acţionat alte persoane, astfel încât pârâtul nu are calitate procesuală pasivă.

Or, este evident că în această situaţie, pricina nu se poate soluţiona în acest cadru procesual, pârâtul neavând calitatea de a sta în justiţie, iar acţiunea neputând fi îndreptată împotriva unei persoane care nu figurează ca semnatar al actului respectiv.

Este criticabilă soluţia instanţei de apel şi în ceea ce priveşte soluţia asupra prescripţiei răspunderii decurgând din măsurile dispuse şi aspectele reţinute din Raportul de evaluare

Așa cum se menţionează în Raportul de evaluare contestat, faptele reţinute în sarcina pârâtului şi care au determinat declanșarea procedurii de evaluare sunt anterioare datei de 25.05.2011, deoarece la acea dată pârâtul a încetat să exercite funcţia ce a atras, în opinia A.N.I, aplicabilitatea regimului interdicţiilor şi a incompatibilităților. Aşadar, s-au depășit cu mult termenele de prescripţie avute în vedere de Curtea Constituţională prin decizia pronunţată.

Faţă de aceste împrejurări, urmează a se constata că nu mai poate fi atrasă niciun fel de răspundere a pârâtului pentru săvârşirea pretinselor derogări de la regimul incompatibilităților şi al conflictului de interese, nemaifiind posibilă aplicarea niciunei sancţiuni după împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii şi neexistând nici sub acest aspect vreun temei pentru a se considera că subzistă în cauză o legitimare procesuală pasiva a pârâtului A.

De asemenea, cât priveşte legitimarea procesuală pasivă a celorlalți pârâţi, nu s-a argumentat, şi cu atât mai puţin nu s-a dovedit, că la încheierea contractelor de furnizare a serviciilor medicale a existat o cauză de nulitate care să afecteze încheierea valabilă a actelor juridice respective, iar în acţiunea formulata de ANI nici măcar nu se menţionează un astfel de aspect.

Nu există niciun fel de obligaţii legale sau contractuale care sa fi fost încălcate de către SC B. SRL pentru a figura ca pârât într-un astfel de proces, iar reclamanta omite să indice şi să probeze eventuala calitate de debitor al vreunei obligaţii cu privire la aceasta persoană juridică.

Cu privire la casele de asigurări de sănătate, instanţa era ţinută să observe că acestea nu aveau atribuţii de a verifica existenta unui potenţial conflict de interese şi nici nu au fost vreodată încunoștințate despre conţinutul raportului de evaluare.

Pârâţii au susținut că era aplicabil spetei art. 1 din Decretul nr. 167/1953, ce stabileşte un termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, care ar fi trebuit să fie momentul când ANI a solicitat caselor de asigurări relaţii referitoare la contractele încheiate cu B., drept ce putea fi exercitat până în 2014. Cu atât mai mult se impunea admiterea acestei excepţii cu cât raportul de evaluare ce a stabilit situaţia de conflict de interese nu s-a comunicat organelor disciplinare al instituțiilor unde pârâtul își desfășura activitatea, care nu au fost niciodată informate despre masurile dispuse şi necesitatea verificării legalităţii vreunui act juridic relevant. Mai mult, însuși raportul nu conţine alte masuri decât comunicarea raportului şi sesizarea organelor de urmărire penale, nestabilindu-se nicio altă dispoziţie.

Dezlegarea dată de instanţa de apel excepţiei lipsei de interes în formularea acţiunii nu răspunde în mod justificat criticilor pârâtului, dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 176/2010 fiind interpretate fără o reală corelare cu datele speţei.

Acest act normativ stabileşte îndrituirea ANI ca, în anumite situaţii, să formuleze acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unor acte juridice, nefiind condiţionată de solicitarea repunerii pârâţilor în situaţia anterioară. Norma generală care stabileşte acest drept al Agenţiei nu absolvă petenta de obligaţia de a-si justifica interesul de a acţiona faţă de datele concrete ale speţei.

În speţă, interesul nu este legitim, nici născut şi actual, întrucât, printre altele, nu se menţionează folosul practic obţinut din anularea acelor acte juridice, nu a fost indicat prejudiciul la care s-ar expune daca ar rămâne în pasivitate, în condiţiile în care contractele civile a căror nulitate se solicită a se constata şi-au produs de mult efectele. Nu se poate considera drept întemeiată susţinerea instanţei, în sensul ca interesul decurge din dispoziţiile de principiu ale art. 23 din Legea nr. 176/2010, întrucât ceea ce trebuia verificat în speţă era existenţa unui interes real şi realizabil, condiţie distinctă de dreptul subiectiv cu caracter obiectiv, a cărui existenţă trebuie apreciată concret în fiecare caz în parte.

Recurenta nu a indicat în niciun moment folosul practic urmărit din perspectiva datelor concrete ale speţei şi a împrejurării că A. nu a semnat niciun act. În egală măsura, aceasta nici măcar nu a invocat, cu atât mai puţin să probeze, un prejudiciu ce s-ar produce dacă ar rămâne în pasivitate în condiţiile în care contractele şi-au încetat de mult efectele. Mai mult decât atât, ANI chiar a menţionat prin răspunsul la întâmpinare că Agenţia Naţională de Integritate "nu urmăreşte valorificarea obiectului contractului".

Atâta timp cât nu se invocă niciun prejudiciu, contractele s-au executat de ani buni, au fost supuse controlului Curții de Conturi, procedurile de achiziţie au fost legal derulate, nu s-a decelat pana în prezent niciun fel de neregularitate cu privire la încheierea şi executarea acestora, iar sancţiunea nulităţii nu exista la data la care contractele au fost încheiate, apreciază că acţiunea formulată era lipsită de interes.

Recursul incident formulat de pârâta B. SRL vizează schimbarea hotărârii în ceea ce priveşte soluţiile pronunţate asupra excepţiei lipsei de interes în formularea acţiunii şi asupra motivului de apel referitor la faptul că existenţa stării de conflict de interese nu atrage de drept sancţiunea nulităţii absolute, arătându-se în esenţă că:

Acţiunea este lipsită de interes – ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 şi pct. 8 C.proc.civ. – toate contractele atacate au fost cu executare succesivă şi au fost executate integral, astfel încât se poate dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară – simpla constatare a nulităţii contractelor este lipsită de interes.

Instanţa a interpretat greşit dispoziţiile art. 23 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 – motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ. În situaţia contractelor cu executare succesivă legea nu permite repunerea părţilor în situaţia anterioară, astfel încât instanţa nu are deschisă această opţiune. Menţinerea efectelor produse de un contract cu executare succesivă constituie o excepţie de la principiul retroactivității nulităţii, fie ea absolută sau relativă, astfel încât efectele constatării nulităţii se produc numai ex nunc.

Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 32 şi 33 C.proc.civ. – critică ce se încadrează în dispoziţiile art. 488 pct. 5 C.proc.civ. Trebuia să analizeze finalitatea acţiunii prin raportare la obiectul şi specificul acesteia.

Instanţa de fond nu a analizat dacă reclamanta din cauză obţine un folos practic prin promovarea acţiunii, mulţumindu-se doar să constate că formularea cererii de chemare în judecată intră în atribuţiile sale.

Pentru a constata dacă reclamanta avea un interes determinat, instanţa trebuia să analizeze finalitatea acţiunii cu care a fost învestită, prin raportare la obiectul şi specificul acesteia. Însă această finalitate practică nu există, faţă de faptul că nu se poate dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară. Nu există niciun folos practic în a constatat nulitatea absolută a acestor contracte, atâta vreme cât ele şi-au produs efectele, iar aceste efecte nu mai pot fi înlăturate din circuitul civil.

Motive de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 şi pct. 7 C.proc.civ. (prin prisma aplicării greşite a autorităţii de lucru judecat) şi pct. 6 al aceluiaşi articol (instanţa nu a răspuns concret la critică) – în cauză nu există autoritate de lucru judecat cu privire la necesitatea existenţei unei legături între starea de conflict de interese şi încheierea contractelor atacate. Nici în prima instanţă şi nici în apel nu s-a analizat dacă respectivele contracte au fost determinate de atribuţiile exercitate de pârâtul A. în stare de conflict de interese. Instanţa de apel nu a analizat deloc argumentele invocate în susţinerea faptului că nu există nicio legătură între starea de conflict de interese a lui A. şi contractele încheiate.

5. Apărările părţilor:

Intimaţii-pârâţi Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Maramureş, Casa de Asigurări de Sănătate Ialomița, Casa de Asigurări de Sănătate Constanţa, Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea, Casa de Asigurări de Sănătate Caraş-Severin, Casa de Asigurări de Sănătate Covasna, Casa de Asigurări de Sănătate Bacău, Casa de Asigurări de Sănătate Bihor, Casa de Asigurări de Sănătate Suceava, B. SRL, A. au depus întâmpinări, comunicate, solicitând respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă Agenția Națională de Integritate, ca nefondat.

Intimaţii-pârâţi Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Maramureş, Casa de Asigurări de Sănătate Ialomiţa au depus întâmpinări la recursurile incidente, comunicate, solicitând respingerea recursurilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

În recursul principal, recurenta reclamantă a susţinut că instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 176/2010 atunci când a reţinut aplicabilitatea principiului tempus regit actum cu raportare la neretroactivitatea legii, punând astfel în discuţie însăşi natura acţiunii civile reglementate prin dispoziţiile art. 22 şi art. 23 din Legea nr. 176/2010.

Or, în opinia recurentei, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile dreptului comun, întrucât nu a solicitat anularea contractelor pe dreptul comun, ci în temeiul art. 23 din Legea nr.176/2010 ce constituie lege specială şi care reglementează posibilitatea constatării nulităţi absolute a actelor încheiate de pârâtul A. cu încălcarea regimului juridic al conflictului de interese, urmare a rămânerii definitive a raportului de evaluare nr. 18027/G/II/23.03.2012 întocmit de Agenţia Naţională de integritate şi a cărui temeinicie şi legalitate a fost constatată conform deciziei nr. 2424/19.06.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dosarul nr. x/2/2012.

Înalta Curte apreciază ca neîntemeiate criticile recurentei căci, în raport de data încheierii contractelor a căror anulare se solicită, în mod corect a reţinut instanţa de apel că prevederile art.23 din Legea nr.176/2010, ce sancţionează cu nulitatea absolută actele juridice sau administrative încheiate direct sau prin persoane interpuse, cu încălcarea dispoziţiilor legale privind conflictul de interese şi dacă au legătură cu situaţia de conflict de interese, nu sunt aplicabile contractelor atacate în cauză, deoarece norma care prevede acest motiv de nulitate nu era în vigoare la data la care ele au fost încheiate.

Astfel, ultimul dintre contracte a fost încheiat la 30.04.2010 iar Legea nr.176/2010 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 621, partea I, la 2 septembrie 2010, mult ulterior încheierii celui din urmă contract.

Pe de altă parte, chiar dacă anterior adoptării Legii nr.176/2010, aspectele relevante legate de existenţa, constatarea şi efectele stărilor de conflict de interese şi incompatibilitate, erau cuprinse în Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, în conţinutul acestui act normativ nu era reglementată corespunzător o sancţiune ca cea pe care o prevede art.23 din Legea nr.176/2010.

Prin urmare, în privinţa actelor juridice încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr.176/2010 nu se regăseşte o consacrare legală a acestei cauze de nulitate absolută şi nici a cadrului procesual în care să poată fi aplicată respectiva sancţiune, în modalitatea în care se dispune prin art.23 din această lege.

În acest context, stabilirea normei legale aplicabilă în timp raportului juridic litigios, prin prisma temeiului de drept invocat de reclamantă, se realizează cu aplicarea principiului neretroactivităţii legii, ce presupune ca nulitatea unui act juridic să fie guvernată de legea în vigoare la momentul încheierii acestuia.

Aşadar, prin prisma motivului de nulitate susţinut de reclamantă şi a temeiului legal pe care aceasta şi-a fundamentat acţiunea în anulare, în considerarea faptului că la data încheierii contractelor atacate, dispoziţiile art.23 din Legea nr.176/2010 nu erau în vigoare, soluţia instanţei de apel este apărată de criticile anterior menţionate, astfel cum au fost formulate de către recurentă.

Dintr-o altă perspectivă, greşit argumentează recurenta în motivele de recurs în sensul că, în condiţiile în care prevederea specială conferă exclusiv instanţei de judecată posibilitatea de a constata nulitatea absolută şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, este înlăturată orice altă discuţie privind aplicabilitatea dreptului comun, respectiv a Legii nr. 95/2006 sau art. 1176 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil.

Înalta Curte constată că, în cauză, nu se pune problema raportului dintre legea specială şi cea generală iar instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unui posibil conflict între acestea, acordând relevanţă celei din urmă ci, a constatat că, la momentul încheierii actelor juridice a căror anulare se solicită, norma specială nu intrase în vigoare şi prin urmare, nu era aplicabilă litigiului pendinte.

Întrucât doar prin legea specială, respectiv Legea nr.176/2010 este reglementată cauza de nulitate absolută a actelor încheiate cu încălcarea regimului juridic al conflictului de interese, în mod evident, era necesar ca actele contestate să fi fost încheiate sub imperiul acestui act normativ.

În consecinţă, întrucât singurul temei juridic al acţiunii în constatarea nulităţii este reprezentat de dispoziţiile art. 23 din Legea nr.176/2010, prevederi care însă nu erau în vigoare la momentul încheierii contractelor ce fac obiectul acţiunii, este fundamentată juridic şi corectă reţinerea de către instanţa de apel, a aplicabilităţii principiului tempus regit actum.

În aceeaşi ordine de idei, este greşit criticat şi aspectul referitor la faptul că instanţa de apel ar fi pus în discuţie însăşi natura juridică a acţiunii cu a cărei soluţionare a fost învestită, recalificând-o ca fiind una contractuală.

Or, fără a aprecia asupra naturii juridice a acţiunii în anulare, decelând cu privire la cadrul normativ în vigoare la momentul încheierii contractelor, instanţa de control a constatat că acesta era reprezentat de Codul civil de la 1864, ceea ce nu echivalează că schimbarea naturii juridice a demersului procesual iniţiat de recurentă.

Deopotrivă, este neîntemeiat şi acel motiv de recurs prin care recurenta susţine că legiuitorul a înţeles să impună sancţiunea nulităţii cu privire la toate actele juridice sau administrative încheiate cu încălcarea dispoziţiilor legale vizând conflictul de interese, indiferent de data la care acestea au fost încheiate.

Înalta Curte constată că o asemenea modalitate de reglementare nu se regăseşte în conţinutul normei prevăzută de art.23 din Legea nr.176/2010, legiuitorul neintroducând vreo menţiune cu privire la data la care au fost încheiate actele juridice care pot fi sancţionate cu nulitatea absolută.

Faţă de considerentele mai sus arătate, nefiind incident motivul de recurs invocat de recurentă, încadrabil în dispoziţiile art. 488 alin.1 pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 496 C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul principal declarat în cauză.

Cu privire la recursurile incidente formulate de pârâţi, observând că în conţinutul cererilor de recurs, în mod expres, ambii recurenţi precizează că îşi susţin criticile doar în ipoteza în care recursul principal va a fi admis, Înalta Curte, apreciind că nu se mai impune analiza acestora, a respins recursurile ca nefondate, potrivit dispoziţiilor art. 496 C.proc.civ.