Civil liability for false statements to criminal authorities: material competence of specialized professional litigation sections and waiver of public order objections

Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 13 februarie 2019 şi înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub numărul de dosar x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române Tarom S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 200.000 EUR, cu titlu de daune morale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 3320/13.11.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, fiind obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 20.000 RON, reprezentând daune morale, şi suma de 705 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Reclamantul A. a declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 3320/13.11.2019 şi împotriva încheierilor de şedinţă premergătoare pronunţate în cauză, iar pârâta Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române Tarom S.A. a declarat apel împotriva aceleiaşi sentinţe.

Prin decizia civilă nr. 1189/A din 1 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au fost respinse apelurile formulate, ca nefondate.

De asemenea, a fost respinsă şi cererea apelantului-reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată în apel

Împotriva deciziei civile anterior menţionate a formulat recurs reclamantul A., cererea fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub numărul de dosar x/2019

Recursul a fost întemeiat, în drept, pe motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 3, 5 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a arătat, în ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii), că a invocat excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei a VI - a civila a Curţii de Apel Bucureşti, la primul termen de judecată în apel, solicitând declinarea competenţei de soluţionare a apelului în favoarea uneia dintre cele două secţii civile, a III - a sau a IV - a, faţă de faptul că obiectul acţiunii deduse judecăţii este pur civil, respectiv atragerea răspunderii civile delictuale pentru fapta ilicită săvârşită de către pârâta TAROM, prin emiterea unor adrese neconforme realităţii către organele de urmărire penală, litigiul nefiind născut în legătură cu serviciile contractate de către reclamant din partea TAROM, pentru a rezulta natura comercială a acestuia.

Instanţa de apel a respins această excepţie cu motivarea ca secţia a VI-a civilă a Curţii de Apel Bucureşti ar fi instanţa superioară secţiei a VI-a civilă a Tribunalului Bucureşti, însă această argumentare vine în contradicţie cu considerentele invocate de aceeaşi instanţă pentru respingerea motivului de apel referitor la necompetenţa materială procesuală a secţiei a VI-a civilă a Tribunalului Bucureşti, şi anume acelea că cererea de chemare în judecată a fost soluţionată în mod corect de către o secţie civilă a instanţei competente din punct de vedere material, în condiţiile în care C. civ. nu mai realizează o diferenţă între normele de drept comun aplicabile profesioniştilor şi, respectiv, neprofesioniştilor.

Arată recurentul că dosarul nr. x/2019 nu a fost repartizat aleatoriu între cele 4 secţii civile ale Curţii de Apel Bucureşti, ci a fost direcţionat direct către secţia a VI-a civilă.

S-a mai susţinut de către instanţa de apel că prezentul litigiu ar avea la bază rezultatul activităţii companiei pârâte, fiind invocate în acest sens de către Curtea de Apel Bucureşti "considerentele expuse în decizia nr. 18/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii".

Însă, arată recurentul, întemeindu-se pe considerentele de la punctele 172-173 din Decizia nr. 18/2016, soluţia instanţei de apel contravine chiar acestei decizii, pe care instanţa de apel a invocat-o în mod eronat, competenţa materială procesuală de soluţionare a cauzei aparţinând uneia dintre secţiile civile ale Tribunalului.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii), recurentul-reclamant invocă dispoziţiile art. 131 alin. (1) C. proc. civ., text de lege care condiţionează verificarea competenţei instanţei de legala citare a părţilor şi de posibilitatea formulării concluziilor. Această condiţionare se coroborează cu prevederile art. 14 şi ale art. 15 C. proc. civ., care reglementează principiul contradictorialităţii în procesul civil, respectiv principiul oralităţii procesului civil, ca garanţii ale dreptului la apărare.

Pornind de la aceste dispoziţii legale, recurentul precizează că la primul termen de judecată din faţa primei instanţe (şedinţa din 19.06.2019) avocatul reclamantului a solicitat în mod expres cuvântul pe competenţa instanţei la minutul 4'00" al şedinţei ("Aţi putea da cuvântul pe competenţă... să constataţi dacă sunteţi abilitată conform C. proc. civ. să soluţionaţi această cauză..."), însă Tribunalul a decis să pună în discuţia părţilor, cu prioritate, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant al TAROM. Practic, Tribunalul a considerat că una dintre părţile procesului nu este legal reprezentată, iar în aceste condiţii părţile nu ar fi putut pune concluzii la acel termen şi de aceea explicaţia propusă de către Curtea de Apel Bucureşti cu privire la atitudinea primei instanţe nu concordă cu discuţiile purtate la acel termen între instanţa de judecată şi părţi.

Refuzul primei instanţe de a pune în discuţia contradictorie a părţilor competenţa materială procesuală a secţiei a Vi-a civilă a Tribunalului, la primul termen de judecată (sau la oricare dintre termenele ulterioare de judecată), reprezintă o asemenea încălcare a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, iar prin validarea greşelii primei instanţe, Curtea de Apel Bucureşti a încălcat de asemenea aceste reguli de procedură.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurentul-reclamant invocă şi încălcarea şi aplicarea greşită de către instanţele inferioare a normelor de drept procesual în materia încuviinţării şi administrării probatoriului.

Sub acest aspect, se arată că probatoriul solicitat era absolut necesar pentru stabilirea proporţionalităţii răspunderii TAROM în adoptarea celor două măsuri preventive.

Prima instanţă a redus valoarea prejudiciului produs reclamantului la nivelul de 20.000 RON, iar instanţa de apel a considerat că răspunderea TAROM este proporţională, însă proporţia la care au ajuns instanţele inferioare este de doar 2% (20.000 Iei din 200.000 EUR).

Prin motivele de apel s-a arătat că, din cauza probatoriului limitat administrat de către prima instanţă, ca urmare a respingerii unor mijloace de probă esenţiale pentru demonstrarea prejudiciului, Tribunalul a reţinut în mod eronat că "măsura reţinerii s-a dispus în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, fiind invocate de către organul care a dispus măsura mai multe circumstanţe care, coroborate, i-au format convingerea asupra necesităţii măsurii". Totodată, în mod eronat Tribunalul a reţinut că ar exista o culpă proporţională deoarece "fapta ilicită a pârâtei Tarom a reprezentat numai una dintre circumstanţele avute în vedere de către organul de cercetare penală la luarea măsurii reţinerii, fiind analizată în contextul celorlalte aspecte de conduită procedurală care, coroborate, au format convingerea organului de cercetare că măsura reţinerii este necesară".

Critică recurentul faptul că în mod netemeinic Tribunalul a calculat prejudiciul moral produs ca urmare a adoptării măsurii controlului judiciar, prin raportare la numărul de 7 zile în care măsura a fost în fiinţă, până la revocarea de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, deşi a constatat că motivarea instanţei penale s-a bazat şi pe argumentul că "neprezentarea reclamantului la chemările poliţistului pe data de 08.05.2018 nu este suficientă pentru a se ajunge la concluzia că inculpatul trebuie supus acestei măsuri preventive", iar în acelaşi mod a procedat şi Curtea de Apel Bucureşti, care a respins probatoriul reiterat prin motivele de apel.

Susţine recurentul că, probatoriul solicitat ar fi condus la stabilirea corectă a proporţionalităţii răspunderii pârâtei.

Suplimentar faţă de aspectele legate de probatoriu, recurentul-reclamant învederează încălcarea de către instanţele inferioare şi a prevederilor art. 6 alin. (1), art. 7, art. 9 alin. (2), art. 13, art. 20 art. 22 alin. (1), (2) şi 7 şi art. 478 alin. (2) C. proc. civ., întrucât deşi reclamantul şi-a întemeiat cererile şi argumentele pe mijloacele de probă invocate încă de la început, instanţele inferioare au decis să le înlăture, ceea ce constituie o încălcare a dreptului la apărare, a dreptului la un proces echitabil şi a îndatoririi judecătorilor de a administra probatoriul solicitat în scopul aflării adevărului şi stabilirii corecte a faptelor şi a responsabilităţii pârâtei TAROM.

Cu referire la motivul de casare prescris de art. 488 alin. (1) pct. l C. proc. civ. (când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale), se invocă de către recurent faptul că secţia a VI-a civilă a Tribunalului Bucureşti şi secţia a VI-a civilă a Curţii de Apel Bucureşti sunt secţii specializate pentru soluţionarea cauzelor civile cu profesioniştii, în timp ce cauzele civile de drept comun sunt de competenţa secţiilor civile a III - a, a IV-a şi a V-a ale Tribunalului Bucureşti, respectiv de competenţa secţiilor civile a III-a şi a IV-a ale Curţii de Apel Bucureşti, care se poate afirma că sunt secţii specializate în materia răspunderii civile delictuale.

Sub acest aspect, se invocă şi faptul că prin decizia ÎCCJ nr. 17/2018, s-a stabilit că "necompetenţa materială procesuală a secţiei/completului specializat este de ordine publică".

Se susţine că a fost afectată procedura de judecată prin intermediul probatoriului care a fost cenzurat excesiv de către judecătorii instanţelor inferioare nespecializaţi în materia răspunderii civile delictuale, soluţiile pronunţate devenind nelegale sub aspectul nivelului cuantumului prejudiciului.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), recurentul învederează că răspunderea autorului faptei ilicite este reglementată la art. 1349 coroborat cu art. 1373, cu art. 1381 şi următoarele din C. civ., iar în cauză instanţele de fond au considerat că responsabilitatea TAROM pentru adoptarea de către organele de urmărire penală a celor două măsuri preventive (reţinerea pentru 24 de ore Ia data de 14.05.2018 şi controlul judiciar pentru 60 de zile la data de 15.05.2018) nu este exclusivă.

Susţine recurentul că limitarea excesivă a probatoriului a avut drept consecinţă imposibilitatea aflării adevărului şi nerespectarea dreptului Ia un proces echitabil al lui A., fiind încălcate următoarele prevederi ale C. civ. care reglementează raporturile juridice între părţi rezultate din săvârşirea unor fapte ilicite:

- art. 1381 alin. (1):

"Orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie" - în cazul de faţă, dreptul reclamantului a fost negat de către ambele instanţe inferioare, valoarea acordată de 2% din valoarea prejudiciului fiind total nesemnificativă;

- art. 1382:

"Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabila sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cei prejudiciat';

- art. 1383:

"între cei care răspund solidar, sarcina reparaţiei se împarte proporţional în măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu intenţia sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită. în cazul în care nici astfel nu se poate împărţi sarcina reparaţiei, fiecare va contribui în mod egal la repararea prejudiciului";

- art. 1384 alin. (3):

"Dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane, cel care, fiind răspunzător pentru fapta uneia dintre ele, a plătit despăgubirea se poate întoarce şi împotriva celorlalte persoane care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau, dacă va fi cazul, împotriva celor care răspund pentru acestea. în toate cazurile, regresul va fi limitat la ceea ce depăşeşte partea ce revine persoanei pentru care se răspunde şi nu poate depăşi partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre persoanele împotriva cărora se exercită regresul" - prin urmare, repararea integrală de către TAROM a prejudiciului produs reclamantului |nu poate fi limitată de existenţa şi a altor persoane care ar putea fi vinovate de producerea prejudiciului, întrucât toate acele persoane sunt ţinute în solidar la reparaţie faţă de reclamant şi împotriva acestora TAROM are un drept de regres;

- art. 1385 alin. (1):

"Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel" - în cazul de faţă, prejudiciul nu a fost reparat integral, deoarece instanţele inferioare au limitat răspunderea la doar 2% din valoarea prejudiciului.

Pentru aceste motive, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa competentă.

Prin întâmpinarea depusă la 5 august 2021, intimata-pârâtă Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române Tarom S.A. a invocat tardivitatea recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a deciziei atacate.

S-a arătat că este vădit nefondată critica de nelegalitate întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., întrucât Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă este ierarhic superioară primei instanţe care a soluţionat fondul cauzei.

De asemenea, intimata-pârâtă a susţinut că, în raport cu considerentele expuse în decizia nr. 18/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, natura litigiului este aptă să atragă competenţa secţiei specializate în materia litigiilor cu profesionişti, cât timp delictul civil imputat a fost săvârşit în desfăşurarea activităţii Companiei, iar delimitarea competenţei materiale procesuale între secţiile pur civile şi secţiile specializate nu este dată de natura răspunderii civile.

Cu privire la celelalte motive de casare invocate de recurent, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 1, 5 şi 8 C. proc. civ., intimata solicită să se constate că din dezvoltarea acestora nu rezultă aspecte de nelegalitate, ci apărări de fond, ce atrag nulitatea parţială a căii de atac.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a combătut excepţia tardivităţii recursului şi celelalte apărări ale intimatei-pârâte, subliniind încă o dată contradicţia din raţionamentul instanţei de apel cu privire la excepţia necompetenţei materiale procesuale, iar în ceea ce priveşte solicitarea intimatei de anulare parţială a recursului, arătând că motivele de recurs formulate se încadrează perfect în motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1, 5 şi 8 C. proc. civ.

La termenul de judecată din data de 16 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia tardivităţii recursului, invocată de intimată, întrucât din verificările efectuate a rezultat că acesta a fost depus cu respectarea termenului prescris de lege, şi a calificat excepţia nulităţii parţiale a recursului ca fiind o apărare de fond, ce urmează a fi analizată la soluţionarea căii de atac.

Analizând decizia atacată, în raport cu criticile formulate şi în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea pe care reclamantul A. a dedus-o judecăţii, s-a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române Tarom S.A. şi obligarea acesteia la plata sumei de 200.000 EUR, cu titlu de daune morale, pentru fapta ilicită constând în emiterea unor adrese către organele de urmărire penală, prin care a arătat, în mod neadevărat, că reclamantul nu s-ar fi îmbarcat ca pasager la bordul aeronavei Tarom care a efectuat cursa x la data de 08.05.2018, pe ruta Otopeni - Barcelona.

Prima instanţă a constatat că fapta ilicită a produs reclamantului un prejudiciu moral, constând în atingerea integrităţii psihice, onoarei şi reputaţiei sale, deoarece informaţiile eronate au stat la baza măsurii preventive a reţinerii şi a măsurii controlului judiciar în dosarul penal nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prejudiciul de natură nepatrimonială fiind apreciat la suma de 20.000 RON, iar acţiunea fiind admisă în aceste limite.

Pornind de la această precizare a cadrului procesual, Înalta Curte constată că reclamatul reiterează, pe calea recursului şi subsumat motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 (când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale) şi 3 (când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii) C. proc. civ., critica formulată prin cererea de apel, sub aspectul necompetenţei materiale procesuale a secţiei specializate în materia litigiilor cu profesionişti care a soluţionat cauza în primă instanţă, precum şi pronunţarea hotărârii de judecători având o alta specializare,

De asemenea, este criticată respingerea de către instanţa de apel a excepţiei necompetenţei materiale procesuale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, invocată de apelantul-reclamant cu referire la competenţa de soluţionare a apelului.

Examinând decizia atacată şi considerentele reţinute de instanţa de apel cu privire la excepţiile invocate de reclamant, Înalta Curte apreciază că soluţia pronunţată este legală si perfect concordantă sub ambele aspecte criticate.

Astfel, în căile de atac, instanţa competentă material să soluţioneze apelul/recursul trebuie să fie stabilită în funcţie de instanţa a cărei hotărâre se atacă, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, din treaptă în treaptă, iar nu în funcţie de natura cauzei.

În acest sens sunt considerentele Deciziei nr. 18 din 17 noiembrie 2016, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii şi Deciziei nr. 40 din 18 mai 2020, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept, prin aceasta din urmă reţinându-se următoarele:

"132. De altfel, în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a mai reţinut deja şi prin Decizia nr. 18 din 17 noiembrie 2016 - Completul competent să judece recursul în interesul legii (paragraful 164) că în căile de atac se păstrează în mod corespunzător competenţa materială procesuală a instanţei care a judecat litigiul în fond.

…………………………………………………………………………

140. Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 94 - 97 din C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare."

Prin urmare, în cauza de faţă, competenţa soluţionării apelului revenea instanţei ierarhic superioare celei care a pronunţat hotărârea atacată, respectiv Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI- a civilă, care a fost în mod legal învestită cu soluţionarea acestei cai de atac.

Cât priveşte necompetenţa materială procesuală a secţiei specializate în materia litigiilor cu profesionişti a Tribunalului Bucureşti (Secţia a VI-a Civilă), care a soluţionat cauza în primă instanţă, trebuie avut în vedere regimul invocării excepţiei de ordine publică, regim prevăzut în mod expres de art. 130 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., potrivit cu care necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de părţi ori de către judecător în orice stare a pricinii, iar necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Totodată, trebuie ţinut cont şi de faptul că, potrivit art. 131 C. proc. civ., la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu. În mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop.

Din aceste dispoziţii legale rezultă că invocarea unei excepţii absolute de ordine publică este condiţionată de invocarea excepţiei corespunzătoare în faţa instanţei de fond, fie de către părţi, fie de către instanţă din oficiu, în termenele de decădere prevăzute. Evident, pentru a justifica interesul exercitării apelului/recursului pentru acest motiv, este necesar ca instanţa să fi respins excepţia invocată sau să fi omis să se pronunţe asupra ei.

Or, în speţă, se constată că, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, până la primul termen de judecată niciuna dintre părţi nu a invocat excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei specializate în materia litigiilor pentru profesionişti, iar conform încheierii de şedinţă din data de 19.06.2019, reclamantul a ridicat chestiuni care priveau reprezentarea pârâtei în proces, fără a invoca necompetenţa secţiei a VI-a din cadrul Tribunalului Bucureşti.

De asemenea, în considerentele încheierii de la primul termen de judecată, se menţionează că tribunalul s-a declarat competent din punct de vedere general, material şi teritorial să procedeze la soluţionarea prezentei cauze, iar la următorul termen de judecată, din data de 04.09.2019, reclamantul a solicitat instanţei îndreptarea erorii materiale din cuprinsul încheierii anterioare în sensul de a se elimina fraza prin care tribunalul îşi constată competenţa, motivând că nu s-a acordat cuvântul asupra competenţei.

Înalta Curte subliniază că obligaţia de verificare a propriei competenţe, stabilită în sarcina instanţei sesizate cu soluţionarea cererii, este distinctă de obligaţia părţilor de a invoca excepţia de ordine publică a necompetenţei materiale procesuale în condiţiile prevăzute de lege.

Astfel cum rezultă din cuprinsul Deciziei de recurs în interesul legii nr. 17/2018, necompetenţa materială procesuală a completului specializat este de ordine publică, susţinerile recurentului sub acest aspect fiind corecte, însă această excepţie poate fi invocată numai în condiţiile prescrise de art. 130 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., la care s-a făcut mai sus referire.

De aceea, împrejurarea că reclamantul a solicitat instanţei îndreptarea erorii materiale din cuprinsul încheierii anterioare, în sensul de a se elimina fraza prin care tribunalul îşi constată competenţa, ori pretinsa solicitare ca instanţa să-şi verifice competenţa, nu pot complini lipsa invocării excepţiei de necompetenţă chiar de către parte.

Aşadar, excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei specializate în materia litigiilor cu profesionişti a fost invocată contrar prevederilor art. 130 C. proc. civ., această chestiune nemaiputând fi repusă în discuţie ulterior, în cursul judecăţii.

În aceea ce priveşte argumentul subsidiar reţinut de instanţa de apel, Înalta Curte constata ca acesta are suport în prevederile legale, aşa cum au fost acestea lămurite în jurisprudenţa instanţei supreme.

Astfel, susţinerile recurentului reclamant în sensul că litigiul nu este unul dat în competenţa secţiei specializate în materia litigiilor cu profesionişti, deoarece fapta ilicită nu ar fi fost comisă în derularea raporturilor contractuale dintre Tarom şi pasagerul său, nu poate fi primit, întrucât delimitarea competenţei materiale procesuale între secţiile pur civile şi secţia specializată nu este dată de natura răspunderii, în sensul că primele ar fi specializate în acţiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală şi cealaltă ar fi specializată în acţiuni întemeiate pe răspunderea civilă contractuală.

Potrivit deciziei nr. 18/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, natura litigiului de faţă este aptă să atragă competenţa secţiei specializate în materia litigiilor cu profesionişti, atât timp cât delictul civil imputat a fost comis în desfăşurarea activităţii companiei pârâte, cazul în speţă, iar nu în afara acestei activităţi.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, secţiile civile, inclusiv cea specializată în materia litigiilor cu profesionişti, judecă, deopotrivă, acţiuni întemeiate pe răspunderea civilă contractuală şi acţiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală.

Prin urmare, nu se poate reţine că instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale sau că hotărârea ar fi fost pronunţată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe.

Pentru motivele anterior arătate este nefondată si critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii), care vizează dispoziţiile art. 131 alin. (1) C. proc. civ. fiind respectate.

Circumscris aceleiaşi critici, recurentul a invocat şi faptul că ambele instanţe de fond i-au încuviinţat administrarea unui probatoriul limitat, care nu a permis stabilirea corectă a proporţionalităţii răspunderii pârâtei, ceea ce ar constitui o încălcare a prevederilor art. 6 C. proc. civ. (dreptul la un proces echitabil), art. 7 C. proc. civ. (legalitatea), art. 9 C. proc. civ. (dreptul de dispoziţie al părţilor), art. 13 C. proc. civ. (dreptul la apărare), art. 14 C. proc. civ. (contradictorialitatea), art. 22 C. proc. civ. (rolul judecătorului în aflarea adevărului) şi art. 478 alin. (2) C. proc. civ., întrucât deşi reclamantul şi-a întemeiat cererile şi argumentele pe mijloacele de probă invocate încă de la început, instanţele inferioare au decis să le înlăture.

Însă aceste susţineri şi invocarea generică a unor principii ale procesului civil, nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate, întrucât instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele deja administrate în cauză, oportunitatea administrării altor probe în proces, din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, instanţa de recurs nefiind îndrituită a proceda la o reevaluare sau cenzurare a instanţelor de fond sub aceste aspecte.

Aşa cum rezultă din practicaua deciziei atacate, cererea de probe formulată de apelantul - reclamant a făcut obiectul unor ample dezbateri, iar instanţa de apel s-a pronunţat motivat asupra acesteia, cu reţinerea temeiurilor de drept corespunzătoare.

Potrivit art. 264 C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, astfel că doar invocarea unor eventuale încălcări ale normelor care interzic sau limitează puterea de apreciere a judecătorului, sau a celor privind admisibilitatea probelor şi administrarea acestora ar putea constitui critici de nelegalitate ce pot fi examinate în cadrul căii extraordinare de atac a recursului, situaţie care nu se regăseşte în cauză.

Nefondate sunt şi susţinerile recurentului referitoare la incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau greşita aplicare a normelor de drept material), întrucât prin criticile formulate, respectiv prin dispoziţiile de drept material indicate (art. 1381 - art. 1385 C. civ.), se aduce, de fapt, în dezbatere, problematica stabilirii unui anumit cuantum al daunelor morale pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial, apreciat de parte ca derizoriu în raport cu suma solicitată prin acţiune, deşi acest cuantum, stabilit de instanţa de fond şi menţinut în apel, conform circumstanţelor particulare ale cauzei, reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu de nelegalitate, necenzurabilă în recurs.

Faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel de argumente nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului.

Se reţine că, în cauză, instanţa de apel a stabilit, în acord cu instanţa de fond, că există fapta ilicită a pârâtei şi că aceasta trebuie să răspundă faţă de reclamant pentru prejudiciul moral real şi efectiv cauzat, existând legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, însă la evaluarea prejudiciului, alături de alte criterii, s-a avut în vedere şi împrejurarea că măsurile preventive dispuse în ceea ce-l priveşte pe reclamant nu s-au bazat exclusiv şi determinant pe informaţiile nereale comunicate de către pârâtă. Prin urmare, nu s-a reţinut existenţa unei răspunderi solidare, a mai multor debitori, care să atragă incidenţa art. 1382, 1383 C. civ. sau a dreptului de regres reglementat de art. 1383 C. civ., cum eronat consideră recurentul.

Având în vedere rigorile legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurentul-reclamant cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat probele în stabilirea daunelor morale şi cele referitoare la situaţia de fapt rezultată în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Pentru toate considerentele expuse şi constatând că prin recursul dedus judecăţii nu se relevă o încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea soluţiei adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1189A din 1 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 aprilie 2022.