Concrete platform ownership claim quashed and remanded after res judicata and limitations errors; compensation limited to structure value.

Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2022

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 30.05.2014, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta să-i plătească despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a unei platforme betonate, edificată pe terenul situat în Baia Mare, str. x, jud. Maramureş, începând cu 02.06.2011, precum şi să o oblige la plata contravalorii construcţiei evocate şi a cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 19.11.2014, Tribunalul Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile puterii lucrului judecat şi prescripţiei dreptului material la acţiune.

Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 1191/28.06.2018, aceeaşi instanţă a respins acţiunea şi a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii din 19.11.2014 şi a sentinţei civile indicate mai sus, pârâta a declarat apel, iar reclamanta a promovat apel doar împotriva sentinţei.

Prin decizia civilă nr. 595/13.11.2018, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. C. S.R.L. împotriva încheierii din 19.11.2014, a schimbat-o în parte, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a menţinut restul dispoziţiilor; a admis apelul aceleiaşi părţi declarat împotriva sentinţei civile nr. 1191/2018 pronunţate de Tribunalul Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a schimbat-o în tot, în sensul că a respins ca prescrisă acţiunea; a respins apelul promovat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., împotriva aceleiaşi sentinţe civile şi a obligat-o pe apelanta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte suma de 2.900 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a declarat recurs.

Prin decizia nr. 1408/21.07.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza curţii de apel, spre o nouă judecată.

În rejudecare, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a pronunţat decizia civilă nr. 627/21.12.2020, prin care a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. C. S.R.L. împotriva încheierii din 19.11.2014 şi a sentinţei civile nr. 1191/28.07.2018, pronunţate de Tribunalul Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care le-a schimbat în parte, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ce priveşte al doilea capăt de cerere, pe care, ca o consecinţă, l-a respins ca prescris; a păstrat celelalte dispoziţii ale încheierii şi ale sentinţei atacate; a respins apelul promovat de către apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. şi a obligat-o pe aceasta să plătească apelantei-pârâte suma de 6.906 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., care a solicitat casarea ei şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, curţii de apel.

În motivare, a susţinut că soluţia dată primului capăt de cerere este greşită, deoarece se bazează pe o necunoaştere a legislaţiei aplicabile şi pe o interpretare eronată a hotărârilor judecătoreşti pronunţate cu privire la construcţiile în discuţie.

În continuare, a prezentat evoluţia legislativă de interes în cauză, precizând că unităţile economice de stat s-au transformat în regii autonome şi societăţi comerciale şi că bunurile aflate în patrimoniul lor la data reorganizării, respectiv clădirile şi mijloacele fixe şi circulante, au devenit proprietatea acestora, potrivit art. 1, art. 20 şi art. 21 din Legea nr. 15/1990.

Totodată, a susţinut că terenurile aflate în patrimoniul unităţilor economice urmau o procedură de identificare şi evaluare, în urma căreia societăţile comerciale obţineau un certificat de atestare a dreptului de proprietate, iar ulterior au devenit proprietatea lor, potrivit art. 1-7 din H.G. nr. 834/1991.

Potrivit recurentei, istoricul platformei betonate este dovedit prin înscrisurile depuse la dosar, din care reiese că aceasta, împreună cu celelalte mijloace fixe şi circulante au devenit prin efectul Legii nr. 15/1990 proprietatea S.C. D. S.A., societate care a parcurs procesul privatizării.

A mai arătat că bunurile din patrimoniul S.C. D. S.A. (redenumită E.), printre care şi platforma betonată, i-au fost vândute prin contractul de vânzare nr. x/19.12.2000, cu menţiunea că în acea perioadă aceasta era modalitatea de transfer a dreptului de proprietate asupra activelor (construcţii ale unei societăţi privatizate) aflate pe terenuri a căror situaţie juridică nu era reglementată, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului nefiind încă emis.

Recurenta a mai precizat că în cazul său un astfel de certificat nu a mai fost emis, deoarece terenul a fost retrocedat foştilor proprietari, aspect ce nu a afectat în niciun mod dreptul său de proprietate asupra platformei betonate.

În cauză, potrivit recurentei, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/22.08.2008, intimata a achiziţionat de la proprietarii terenului, persoane fizice, terenul situat în Baia Mare, str. x, jud. Maramureş.

În continuare, a mai susţinut că în anul 2008 intimata a promovat o acţiune împotriva sa, înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş sub nr. x/2008, pretenţiile sale nevizând platforma betonată, ci doar suprafaţa de teren de 7.620 m.p., revendicând proprietatea asupra acestuia şi solicitând să se constate că a dobândit dreptul de proprietate prin accesiune asupra unei benzinării cu 3 pompe şi să se dispună ridicarea, de către recurentă, a mai multor bunuri.

Potrivit autoarei căii de atac, în urma rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 1463/03.05.2010, pronunţată de Tribunalul Maramureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, intimata-pârâtă din prezenta cauză a obţinut retrocedarea terenului şi a dobândit proprietatea benzinăriei, celelalte construcţii enumerate prin dispozitivul hotărârii fiind ridicate. Întrucât nu s-a dispus în niciun sens cu privire la platforma betonată, aceasta, în opinia titularei cererii de recurs, a rămas în continuare în proprietatea sa.

Recurenta a mai apreciat că, dacă pârâta ar fi invocat accesiunea imobiliară şi cu privire la platforma betonată, instanţa ar fi admis un atare demers, deoarece avea acelaşi regim juridic ca şi celelalte bunuri supraedificate de pe terenul revendicat. Cum însă instanţa a fost ţinută de principiul disponibilităţii, nu s-a putut pronunţa la fel şi în cazul platformei betonate, concluzia fiind că s-a păstrat acelaşi regim juridic al acesteia, avut anterior introducerii acţiunii în revendicare.

În continuare, a mai arătat că la 02.06.2011 a pierdut posesia bunului şi că este privată de folosinţa platformei betonate, motiv pentru care a formulat prezenta acţiune, prin care a pretins ca intimata-pârâtă să-i achite lipsa de folosinţă, de la data pierderii ei, dar şi contravaloarea platformei, în temeiul art. 577-597 din noul C. civ.

În raport cu situaţia expusă, a apreciat că soluţia curţii de apel este nelegală, deoarece argumentele reţinute în raport cu cele din decizia nr. 3119/2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal nu au fundament legal.

Mai mult, potrivit recurentei, autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 4105/12.09.2007 a Judecătoriei Baia Mare operează în favoarea sa. În acest sens a arătat că la pagina 3 paragraf 6 s-a reţinut că "Potrivit contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 19.12.2000 S.C. E. Baia Mare i-a vândut societăţii reclamante imobilul Hală de întreţinere SIA400 situată în Baia Mare, str. x, incluzând în componenţa sa şi o platformă betonată, nr. inventar x, în suprafaţă de 12.567 m.p.. Conform clauzelor contractuale reclamanta a intrat în posesia bunului de fapt a bunului la 19.12.2000 şi în proprietatea de drept la data achitării integrale a preţului".

Sub acest aspect, a mai relevat că menţiunile următoare din considerente fac referire strict la terenul pe care sunt edificate construcţiile, proprietatea recurentei, instanţa redându-le în mod eronat pe cele care se referă la actul încheiat sub semnătură privată şi cu un vânzător neproprietar.

Totodată, în opinia recurentei, au fost aplicate greşit dispoziţiile ce vizează dobândirea dreptului de proprietate asupra unui bun prin cumpărare, deoarece nu poate fi reţinută afirmaţia potrivit căreia faptul că a achiziţionat platforma nu echivalează cu dobândirea dreptului de proprietate asupra sa, atâta vreme cât acesta este un mod de dobândire a dreptului de proprietate. De altfel, instanţa a făcut confuzie între teren şi construcţii, ca urmare a faptului că a reţinut eronat că bunul a fost achiziţionat de la o persoană care nu era proprietar.

A mai subliniat că pârâta nu afirmă că este proprietara platformei betonate, admite că o foloseşte, însă nu poate justifica cu ce titlu.

Referitor la excepţia prescripţiei, recurenta a relevat că instanţa a aplicat greşit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2008 al Tribunalului Maramureş nu au relevanţă, deoarece platforma betonată aflată în discuţie nu a format obiectul acestuia.

În final, a arătat că este proprietara platformei betonate şi că instanţa a aplicat greşit normele de drept material şi a făcut o confuzie cu privire la domeniul de aplicare a H.G. nr. 834/1991.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

La 07.05.2021, intimata a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului; recurenta a răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; doar intimata şi-a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea de la 09.02.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. şi a dispus citarea părţilor, pentru dezbateri.

Analizând decizia atacată, precum şi actele dosarului, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Astfel cum a fost expusă în etapele devolutive ale procesului şi fără a fi reluată decât pe scurt, pentru a facilita deplina înţelegere a considerentelor deciziei de faţă, situaţia de fapt derivă din încheierea, la 19.12.2000, a unui contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, în temeiul căruia S.C. E. i-a vândut recurentei un imobil situat în Baia Mare, str. x, jud. Maramureş, care a inclus în componenţa sa şi o platformă betonată, în suprafaţă de 12.567 m.p.

Instanţele de fond au mai notat că S.C. E. este fosta societate comercială cu capital de stat D. S.A., care a luat naştere prin Decizia nr. 28/1991 emisă de Prefectura judeţului Maramureş în baza Legii nr. 15/1990, prin reorganizarea Întreprinderii Judeţene de Transport Local Maramureş, secţia 2 Marfă Baia Mare, dar şi că această din urmă întreprindere fusese autorizată, la data de 05.05.1982, să execute, între altele, o platformă betonată pentru parcare, lucrare recepţionată la 27.12.1983; ulterior, în 1985, Întreprinderea Judeţeană de Transport Local Maramureş a mai primit o autorizaţie pentru executarea de platforme.

În condiţiile dobândirii de către intimată, prin contractul autentificat sub nr. x/22.08.2008 de B.N.P. F., a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 8.770 mp, situat în intravilanul localităţii Baia Mare, str. x, jud. Maramureş, de la proprietarii cărora acest teren le fusese retrocedat, dar şi a punerii acesteia în posesia terenului, intervenită la 02.06.2011, recurenta a iniţiat demersul judiciar de faţă, prin care a pretins obligarea S.C. C. S.R.L. la plata lipsei de folosinţă a platformei betonate, începând cu data de 02.06.2011 (data punerii în posesie a intimatei-pârâte), dar şi la plata contravalorii platformei înseşi.

În motivare, recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că platforma betonată se află în proprietatea sa, fiind achiziţionată prin contractul încheiat la 19.12.2000, iar intimata-pârâtă o foloseşte, deşi nu deţine un titlu asupra acesteia. Totodată, a invocat dispoziţiile art. 577-597 din noul C. civ., în materia accesiunii imobiliare artificiale.

Reformând, în parte, încheierea din 19.11.2014 şi sentinţa primei instanţe, curtea de apel a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere, având ca obiect obligarea pârâtei la plata către reclamantă a contravalorii platformei betonate, pe care l-a respins ca prescris; a păstrat celelalte dispoziţii ale încheierii şi sentinţei atacate.

Această dezlegare este rezultat al greşitei valorificări a efectului puterii de lucru judecat şi, ca o consecinţă, al încălcării normelor legale privind prescripţia extinctivă.

Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată şi ea presupune tripla identitate (de părţi, obiect şi cauză); a doua operează când acest efect al hotărârii se manifestă pozitiv şi reflectă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, care nu mai pot fi contrazise şi care se impun într-un alt proces aflat în legătură cu cel anterior.

În acest context, Înalta Curte subliniază că doar încălcarea efectului negativ al autorităţii de lucru judecat se circumscrie motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., nu şi încălcarea efectului pozitiv. Această concluzie este demonstrată de soluţia pe care art. 497 teza finală C. proc. civ. o reglementează, text legal potrivit căruia, atunci când casarea intervine pentru încălcarea autorităţii de lucru judecat, "cererea se respinge ca inadmisibilă" - măsură justificată doar în cazul efectului negativ al autorităţii de lucru judecat, al cărui rost este cel de a opri a doua judecată.

În cazul încălcării efectului pozitiv, ignorarea modului în care, anterior, au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi ori, dimpotrivă, reţinerea nelegală a anumitor aspecte ca fiind deja dezlegate conturează o critică ce se subsumează ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., de vreme ce, procedând astfel, instanţele de fond au conferit valoare de lucru judecat unor aspecte care nu fuseseră dezlegate, cu încălcarea normelor de drept procesual, care reglementează efectele hotărârii judecătoreşti, cuprinse în art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., texte legale potrivit cărora "hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţate, autoritate de lucru judecat cu privire ta chestiunea tranşată. Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă".

Desigur că atunci când este chemat să se pronunţe asupra unei chestiuni de drept, judecătorul nu poate să nu ţină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat; altfel spus, lucrul judecat îşi extinde efectele asupra lucrului de judecat.

În acest context, Înalta Curte reţine că între părţi s-au derulat mai multe procese, dar subliniază că hotărârile pronunţate în acestea nu determină concluzia la care a ajuns instanţa de prim control judiciar.

Astfel, în dosarul nr. x/2007, recurenta a solicitat să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului-teren în suprafaţă de 10.338 m.p. situat în Baia Mare, str. x, jud. Maramureş, însă nu prin cumpărare de la S.C. E., ci prin prescripţie achizitivă; precizând că imobilul se află în stăpânirea sa din 19.12.2000, a invocat joncţiunea posesiei sale cu cea a autorilor ei (Î.J.T.L., S.C. D. S.A., S.C. E.).

Prin sentinţa civilă nr. 4105/12.09.2007, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, Judecătoria Baia Mare a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând că societăţile în discuţie nu au exercitat o posesie sub nume de proprietar.

A dobândit, aşadar, putere de lucru judecat statuarea judecătorească potrivit căreia S.C. A. S.R.L. nu a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 10.338 m.p. situat în Baia Mare, str. x, jud. Maramureş, prin uzucapiune.

Ulterior, în dosarul nr. x/2008, Tribunalul Maramureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a pronunţat sentinţa civilă nr. 1463/3.05.2010 prin care a admis în parte acţiunea formulată de S.C. C. S.R.L., în contradictoriu cu S.C. A. S.R.L. şi a obligat-o pe aceasta din urmă să lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă reclamantei terenul în suprafaţă de 7.620 mp situat în Baia Mare, str. x, jud. Maramureş; de asemenea, a constatat că S.C. C. S.R.L. a dobândit, prin accesiune, dreptul de proprietate asupra unei benzinării cu 3 pompe, în suprafaţă construită de 56 m.p., aceeaşi parte fiind obligată să plătească pârâtei contravaloarea construcţiei; pârâta a mai fost obligată să ridice următoarele construcţii aflate pe teren: vulcanizare (93 m.p.), atelier l (144 m.p.), atelier 2 (272 m.p.) şi clădire portar (12 m.p.).

Prin aceeaşi sentinţă, a fost respinsă cererea reconvenţională, prin care S.C. A. S.R.L. a solicitat să se constate că este proprietara supraedificatelor situate în Baia Mare, str. x, jud. Maramureş, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 19.12.2000, respectiv: hală de întreţinere în suprafaţă de 1.334 m.p., platformă betonată în suprafaţă de 12.567 m.p., platforma tehnologică în suprafaţă de 1.388 m.p., punct de distribuţie carburant în suprafaţă de 63,26 m.p., clădire administrativă staţie Peco în suprafaţă de 54,6 m.p., bazine subterane pentru carburanţi, atelier tâmplărie în suprafaţă de 144,14 m.p., gheretă poartă în suprafaţă de 12,15 m.p., baracă metalică în suprafaţă de 160,40 m.p., atelier mecanic în suprafaţă de 267,25 m.p. şi atelier vulcanizare în suprafaţă de 144,05 m.p., să se constate că a dobândit dreptul de superficie asupra terenului pe care acestea sunt amplasate, în baza deciziei nr. 574/28.07.1980 emisă de fostul Consiliu Popular al judeţului Maramureş şi să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/22.08.2008 de B.N.P. F., prin care S.C. C. S.R.L. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului revendicat.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că S.C. C. S.R.L. a cumpărat terenul în suprafaţă de 8.770 mp, situat în Baia Mare, str. x, jud. Maramureş, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/22.08.2008 de B.N.P. F. şi şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, dar şi că o parte din acest teren este folosită de către S.C. A. S.R.L., astfel că aceasta a fost obligată să lase respectiva suprafaţă de teren, în deplină proprietate şi paşnică folosinţă, societăţii reclamante. Totodată, dând eficienţă dispoziţiilor art. 494 C. civ., tribunalul a constatat că reclamanta a devenit, prin accesiune imobiliară artificială, proprietara benzinăriei şi a obligat-o să plătească pârâtei contravaloarea respectivei construcţii, cu titlu de despăgubiri.

În considerentele aceleiaşi sentinţe s-a reţinut, în ceea ce priveşte platforma betonată, că "părţile nu au înţeles să reglementeze situaţia acesteia, astfel încât pe de o parte reclamanta nu a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune şi asupra platformei, iar pe de altă parte nici pârâta nu a formulat nici o pretenţie prin cererea reconvenţională în ceea ce priveşte platforma (...)".

Recursul promovat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1463/03.05.2010, pronunţată de Tribunalul Maramureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins prin decizia civilă nr. 3119/29.11.2010 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, care a înlăturat apărarea recurentei, potrivit căreia ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra terenului şi construcţiilor situate în Baia Mare, str. x, jud. Maramureş, de la S.C. E., care, la rândul său, le-ar fi dobândit în proprietate prin efectul Legii nr. 15/1990, reţinând că "proba acestor afirmaţii se poate realiza exclusiv prin prezentarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea S.C. E. sau a antecesoarei sale S.C. D. S.A. (...) Cum recurenta nu a făcut dovada parcurgerii procedurii reglementate de H.G. nr. 834/1991 şi nici dovada emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate în favoarea antecesoarelor sale, nu se poate prevala de dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 şi ca urmare nu poate face dovada că a dobândit construcţiile enumerate în contractul din 19.12.2000 de la un proprietar care deţine un titlu preferabil titlului exhibat de către reclamanta S.C. C. S.R.L."

Cele expuse în precedent conduc instanţa supremă spre concluzia că, sub aspectul celor dezlegate prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2008, au dobândit putere de lucru judecat împrejurarea că S.C. C. S.R.L. este proprietara suprafeţei de teren, de 7.620 mp, dar şi faptul că aceeaşi parte a dobândit, prin accesiune, dreptul de proprietate doar asupra unei benzinării cu 3 pompe, în suprafaţă construită de 56 m.p. (a cărei contravaloare a fost obligată să o achite societăţii A. S.R.L.).

De asemenea, putere de lucru judecat a dobândit şi statuarea potrivit căreia S.C. A. S.R.L. nu a dobândit, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 19.12.2000, dreptul de proprietate asupra supraedificatelor enumerate, printre care poate fi identificată şi platforma betonată în dispută.

Pornind de la aceste statuări, instanţa de prim control judiciar a apreciat că în procesele derulate anterior s-a stabilit că S.C. A. S.R.L. nu este şi nici nu a fost proprietar al platformei betonate, ignorând însă că puterea de lucru judecat vizează dispozitivul şi ea se extinde şi asupra considerentelor, dar doar în măsura în care ele sprijină şi reflectă dispozitivul şi doar în limita a ceea ce s-a dezlegat.

Or, în dosarul nr. x/2008, instanţele au statuat că S.C. A. S.R.L. nu a dobândit proprietatea construcţiilor de la S.C. E., deoarece nu a făcut dovada parcurgerii procedurii reglementate de H.G. nr. 834/1991 şi nici dovada emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate în favoarea antecesoarelor sale, aşa încât nu se poate prevala de dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 şi nu poate face dovada că a dobândit construcţiile enumerate în contractul din 19.12.2000 de la un proprietar care deţine un titlu preferabil titlului exhibat de către S.C. C. S.R.L.

Cu alte cuvinte, în procesul anterior s-a dezlegat că S.C. A. S.R.L. nu a dobândit proprietatea platformei în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 19.12.2000.

Ca atare, Înalta Curte impune părţilor concluzia că acesta este aspectul care a fost judiciar dezlegat în procesul anterior şi, în contra a ceea ce susţine recurenta, constată că doar în aceste limite el a dobândit puterea lucrului judecat.

Însă demersul judiciar de faţă nu a fost fundamentat numai pe dobândirea proprietăţii platformei în baza contractului de vânzare încheiat la 19.12.2000, ci şi ca efect al accesiunii imobiliare.

Dacă în dosarul nr. x/2008 s-a dezlegat cu autoritate de lucru judecat că S.C. A. S.R.L. nu a dobândit proprietatea platformei în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 19.12.2000, aspectul dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune nu a fost tranşat; urmează, aşadar, ca analiza să poarte, în cele ce succed, asupra acestei chestiuni.

Întrucât edificarea platformei se situează, din perspectivă temporală, anterior intrării în vigoare a noului C. civ., raportul juridic este supus, în conformitate cu art. 58 din Legea nr. 71/2011, regimului C. civ. de la 1864 (în continuare, C. civ.), iar nu noii reglementări civile, invocate în mod eronat de autoarea căii de atac.

Potrivit art. 488 C. civ., "Tot ce se uneşte şi se încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului (...)".

Textul legal citat evidenţiază faptul material al alipirii sau al încorporării, care produce efecte juridice, ambele noţiuni presupunând ca între cele două lucruri să existe un raport de la accesoriu la principal.

Iar potrivit art. 492 C. civ., "Orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contra".

Această normă instituie trei prezumţii: în primul rând, faptul că orice lucrare asupra unui imobil este făcută de proprietarul acestuia, iar apoi, că lucrarea a fost făcută pe cheltuiala sa. A treia prezumţie, corolar al primelor două, pleacă de la legătura dintre accesoriu şi principal şi afirmă că proprietarul lucrului principal este şi proprietarul lucrului accesoriu. Aşadar, prezumţia proprietăţii operează în favoarea proprietarului bunului principal.

Prezumţiile instituite de art. 492 C. civ. sunt relative, pentru că legea permite proba contrară.

Atunci când contrariul este dovedit, rezultă că nu proprietarul este cel care a edificat lucrările, ci o altă persoană, numită constructor, căreia îi sunt recunoscute mai multe drepturi, a căror întindere variază, după cum atitudinea sa a fost de bună ori de rea-credinţă pe perioada în care a efectuat lucrările, criterii în funcţie de care proprietarul imobilului are opţiunea de a le păstra sau de a-l obliga pe constructor să le ridice; nivelul indemnizaţiei la care este îndreptăţit constructorul se stabileşte în considerarea aceloraşi criterii.

Aceste drepturi, derivate din buna sau din reaua-credinţă a constructorului, se stabilesc numai după ce proprietarul bunului principal îşi manifestă dreptul de accesiune.

Atât în cazul constructorului de bună-credinţă, cât şi în cazul celui de rea-credinţă, este necesar ca, în vederea dobândirii proprietăţii clădirii edificate pe terenul său, proprietarul terenului să îşi manifeste dreptul de accesiune; acest drept este, aşadar, unul potestativ, de alegere.

Ca atare, deşi dreptul de accesiune se naşte pe măsura încorporării în imobil a materialelor, pentru dobândirea dreptului de proprietate este necesar ca actul de voinţă unilateral al proprietarului imobilului să fie manifestat; altfel spus, trebuie ca dreptul de accesiune să fie exercitat efectiv.

De aceea, până la momentul manifestării concrete a dreptului de accesiune, proprietarul terenului are un drept de proprietate sub condiţie suspensivă asupra lucrării, iar autorul ei are, asupra aceleiaşi lucrări, un drept de proprietate sub condiţie rezolutorie, care se stinge la data exercitării dreptului de accesiune.

Or, din analiza hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2008 rezultă că S.C. C. S.R.L. şi-a manifestat intenţia de a dobândi prin accesiune dreptul de proprietate doar asupra unei benzinării cu trei pompe, nu însă şi asupra platformei betonate.

Exteriorizarea voinţei în acest sens a intervenit abia la 02.06.2011, când, în urma cererii de executare silită a sentinţei civile nr. 1463/03.05.2010 pronunţate de Tribunalul Maramureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, încuviinţată de instanţa de executare, a fost întocmit un proces-verbal, prin care S.C. C. S.R.L. a fost pusă în posesie asupra terenului pe care a fost edificată platforma betonată în litigiu.

Din această perspectivă, instanţa supremă reţine că în mod eronat curtea de apel a considerat că intenţia de a dobândi prin accesiune dreptul de proprietate asupra platformei betonate s-a manifestat la data la care a rămas irevocabilă hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2018, căci o atare statuare vine în contradicţie cu cele reţinute chiar în considerentele respectivei hotărâri, evocate în precedent, în care s-a subliniat că "părţile nu au înţeles să reglementeze situaţia acesteia, astfel încât pe de o parte reclamanta nu a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune şi asupra platformei, iar pe de altă parte nici pârâta nu a formulat nici o pretenţie prin cererea reconvenţională în ceea ce priveşte platforma (...)". Acest aspect nu trebuie contrazis, indiferent de faptul că, în concret, edificarea platformei se configura într-o amenajare a terenului.

De altfel, instanţa de prim control judiciar a apreciat, în cadrul aceloraşi considerente, că abia la data executării deciziei civile nr. 3119/29.11.2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ şi Fiscal, prin care dosarul nr. x/2018 a fost soluţionat irevocabil, intenţia S.C. C. S.R.L. de a-şi însuşi platforma urma să se manifeste, căci predarea, de către S.C. A. S.R.L., a terenului amenajat cu platformă betonată presupune preluarea de către S.C. C. S.R.L. nu doar a terenului, ci şi a platformei.

Aşadar, Înalta Curte impune părţilor concluzia că doar la 02.06.2011, când S.C. C. S.R.L. a fost pusă în posesie asupra terenului pe care a fost edificată platforma betonată în litigiu, ea şi-a manifestat opţiunea de a prelua în proprietate platforma betonată.

Nici hotărârile pronunţate în contestaţia la executare formulată de S.C. A. S.R.L. împotriva actelor de executare nu au tranşat aspectul proprietăţii rezolubile a contestatoarei, derivate din accesiune, ci doar au înlăturat pretenţia sa, de a i se constata calitatea de proprietar al platformei betonate, ca efect al cumpărării de la S.C. E.

Stabilind, deci, că până la 02.06.2011 S.C. C. S.R.L. nu şi-a manifestat intenţia de a dobândi prin accesiune proprietatea asupra platformei şi că până la acea dată recurenta a avut, asupra aceleiaşi lucrări, un drept de proprietate rezolubil, Înalta Curte constată că doar la data exercitării dreptului de accesiune s-a născut dreptul de creanţă al autorului lucrării; anterior acestui moment, el a existat doar ca virtualitate, fiind, practic, un drept de creanţă sub condiţie suspensivă.

Cum acest moment se situează anterior intrării în vigoare a noului C. civ., sunt incidente, potrivit art. 6 alin. (4) din noul C. civ., dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, care, în art. 7 alin. (1), instituie regula că data de la care începe să curgă prescripţia corespunde celei în care se naşte dreptul la acţiune, iar în art. 7 alin. (3), specifică faptul că, dacă dreptul este sub condiţie suspensivă, prescripţia începe să curgă la data împlinirii condiţiei.

Aşa fiind, prescripţia a început să curgă de la data împlinirii condiţiei, care a intervenit atunci când proprietarul terenului şi-a manifestat opţiunea exercitării dreptului de accesiune (la 02.06.2011, când a fost pus în posesie asupra terenului pe care a fost edificată platforma în litigiu), dobândind, astfel, proprietatea asupra ei, anihilându-i constructorului dreptul de proprietate, până atunci sub condiţie rezolutorie, asupra aceluiaşi bun şi fiind de natură să nască, în patrimoniul celui din urmă, un drept de creanţă pentru plata contravalorii platformei.

Prin urmare, dreptul S.C. A. S.R.L. de a fi indemnizat s-a născut la 02.06.2011, iar demersul judiciar de faţă, demarat la 30.05.2014, a fost iniţiat anterior împlinirii termenului de prescripţie de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Aceste considerente demonstrează caracterul nelegal al dezlegării contrarii pe care a oferit-o decizia atacată, printr-o eronată valorificare a efectului puterii de lucru judecat şi cu ignorarea cauzei acţiunii deduse judecăţii - căci hotărârile care au fost pronunţate în litigiile anterioare nu au statuat şi asupra modalităţii în care a operat accesiunea, ci doar asupra celuilalt mod de dobândire a dreptului, invocat, la rândul lui, ca fundament al demersului judiciar de faţă; numai sub acest din urmă aspect se poate opune autoritatea de lucru judecat.

Aşa fiind, nelegală este nu doar dispoziţia de admitere a apelului declarat de S.C. C. S.R.L., care a determinat schimbarea în parte a încheierii din 19.11.2014 şi a sentinţei primei instanţe, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în ce priveşte al doilea capăt de cerere, având ca obiect obligarea pârâtei la plata contravalorii platformei betonate către reclamantă, ci şi dispoziţia de respingere a apelului declarat de S.C. A. S.R.L., care a condus la negarea dreptului acestei părţi de a primi despăgubiri.

În considerarea celor expuse mai sus, Înalta Curte, găsind fondate criticile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., urmează ca, în temeiul art. 496 şi 497 C. proc. civ., să admită recursul, să caseze decizia atacată în tot şi să trimită cauza, spre o nouă judecată, instanţei de apel, care, în reevaluarea căilor ordinare de atac promovate de cele două părţi, luând act că dreptul S.C. A. S.R.L. de a fi indemnizat nu este stins prin prescripţie, ci s-a născut la 02.06.2011, va administra probe în vederea stabilirii întinderii despăgubirii şi va da eficienţă împrejurării că, de la momentul la care intimata şi-a exercitat în mod efectiv dreptul de accesiune, s-a născut doar dreptul de creanţă al recurentei (ca succesor al autorului lucrării), însă s-a stins dreptul ei de proprietate sub condiţie rezolutorie, aşa încât această din urmă parte este îndrituită să obţină numai contravaloarea platformei, nu şi despăgubiri pentru lipsa folosinţei aceluiaşi bun, pe care, de altfel, le-a pretins începând din chiar ziua stingerii dreptului său rezolubil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei civile nr. 627/21.12.2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 13 aprilie 2022.