International railway freight liability: insufficient motivation and conflict between COTIF-CIM special law and national civil code

Şedinţa publică din data de 12 aprilie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 10 iunie 2019 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/2019, reclamanta, A., a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata debitului restant în valoare de 336.630 EURO, echivalentul a 1.602.358,8 RON, la cursul BNR din data de 30.05.2019, reprezentând contravaloarea facturilor fiscale privind transporturi feroviare de marfă.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1270, art. 1350, art. 1531, art. 1523, art. 1955, art. 1956, art. 1961 şi urm., art. 1978 C. civ., art. 94 lit. k), art. 95, art. 98, art. 101, art. 113 pct. 3 şi art. 126 C. proc. civ. şi Convenţia CMR.

La 28 septembrie 2019 pârâta B. S.R.L. a formulat întâmpinare si cerere reconvenţională prin intermediul cărora a solicitat instanţei de judecată să dispună obligarea reclamantei la plata sumei totale de 393.658,38 Euro reprezentând contravaloarea facturilor emise în baza Contractului de prestări servicii nr. x/2017, compusă din suma de 261.049,04 Euro cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea obligaţiei de a asigura compoziţia trenului, conform celor convenite de către părţi, 81.324 Euro reprezentând contravaloare despăgubirilor datorate în temeiul clauzei penale inserate în cuprinsul cap. VI A pct. 4 din Contract şi 51.285,34 reprezentând contravaloarea cheltuielilor suplimentare care au fost suportate din cauza neîndeplinirii de către reclamantă a obligaţiilor aflate în sarcina sa conform contract.

De asemenea, pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, iar, în situaţia în care vor fi admise pretenţiile reclamantei, în totalitate sau în parte, constatarea intervenirii compensaţiei, în temeiul art. 1617 C. civ., între datoriile reciproce ale părţilor, până la concurenţa celei mai mici dintre ele, cu obligarea reclamantei la plata diferenţei care excede compensării.

Totodată, pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată constând în costurile aferente prezentului litigiu, incluzând taxa de timbru, contravaloarea traducerilor legalizate a documentelor anexate prezentei, onorarii avocaţiale şi orice alte cheltuieli similare suportate de aceasta.

Prin sentinţa civilă nr. 1381 din 06.10.2020, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2019, s-a admis cererea de chemare în judecată şi a fost obligată pârâta la plata sumei de 336.630 euro, reprezentând contravaloarea facturilor privind transportul feroviar de marfă şi s-au admis excepţiile inadmisibilităţii cererii reconvenţionale cu privire la suma de 51.285,34 RON, reprezentând cheltuieli suplimentare care au fost suportate de pârâtă, şi prescripţiei dreptului material la acţiune privind suma de 42.266,19 euro, reprezentând despăgubiri pentru încălcarea obligaţiei de a asigura compoziţia trenului.

De asemenea, tribunalul a admis în parte cererea reconvenţională şi a obligat reclamanta la plata sumei de 72.288 euro reprezentând despăgubiri conform clauzei penale inserate la cap. VI A pct. 4 din contractul de prestări servicii nr. x/2017, a compensat parţial cele două creanţe şi a obligat pârâta la plata diferenţei de 264.342 euro şi a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională pentru restul pretenţiilor.

Totodată, instanţa a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 19.628,59 RON, precum şi reclamanta la plata către pârâta a sumei de 15.024,58 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, a compensat parţial cheltuielile de judecată şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a diferenţei în sumă de 4.604,01 RON.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta B. S.R.L. prin care a solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul:

- respingerii excepţiei inadmisibilităţii cererii reconvenţionale privind suma de 51.285,34 euro, ce reprezintă cheltuieli suplimentare care au fost suportate de apelantă şi, în urma judecării pe fond, obligarea intimatei la plata sumei de 51.285,34 euro;

- respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune privind suma de 42.266,19 Euro, cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea obligaţiei de a asigura compoziţia trenului şi, în urma judecării pe fond, obligarea intimatei la plata sumei de 42.266,19 Euro;

- pe fondul cererii reconvenţionale a solicitat admiterea pretenţiilor în cuantum de 218.782,85 Euro, reprezentând despăgubiri pentru încălcarea obligaţiei de a asigura compoziţia trenului conform celor convenite de către părţi, pentru care nu s-a reţinut prescrierea dreptului material la acţiune şi de 9.036 Euro datorate conform clauzei penale inserate în contract pentru anulare roundtrip-ului.

Împotriva aceleiaşi sentinţe a formulat apel şi reclamanta A., prin care a solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii cererii de obligare a acesteia la plata sumei de 72.288 Euro, reprezentând despăgubiri conform cap. VI A pct. 4 din contractul de prestări servicii nr. x/2017, iar, pe cale de consecinţă, să fie respinsă cererea de compensare parţială cu această sumă şi cea de acordare a cheltuielilor de judecată cu aceeaşi sumă.

Prin decizia civilă nr. 396/2021 din 29 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a respins apelul declarat de reclamantă, s-a admis apelul formulat de pârâta împotriva sentinţei atacate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că au fost respinse excepţiile inadmisibilităţii cererii reconvenţionale şi prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la despăgubirile pretinse pentru încălcarea obligaţiei de a asigura compoziţia trenului şi a fost admisă în întregime cererea reconvenţională, astfel cum a fost formulată de pârâtă.

Curtea de apel a menţinut dispoziţiile sentinţei atacate în ceea ce priveşte admiterea cererii principale.

De asemenea, a constatat intervenirea compensaţiei, în temeiul art. 1617 C. civ., între datoriile reciproce ale părţilor, până la concurenţa celei mai mici dintre ele, cu obligarea reclamantei la plata către pârâtă a diferenţei care excede compensării în cuantum de 57.028,38 Euro.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 19.628,59 RON şi totodată, reclamanta la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 61.925,02 RON, cheltuieli de judecată. Au fost compensate parţial cheltuielile de judecată şi obligată reclamanta la plata către pârâtă a diferenţei în sumă de 42.296,43 RON.

De asemenea, a fost obligată reclamanta sa plătească pârâtei suma de 32.827,36 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

3. Împotriva acestei decizii, la 01.09.2021, a formulat recurs reclamanta A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ. prin care a solicitat casarea hotărârii atacate. De asemenea, reclamanta a solicitat în temeiul art. 484 C. proc. civ. suspendarea executării deciziei recurate.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit legea română şi a ignorat prevederile legii contractului, respectiv art. 4 din Contractul de prestării servicii nr. x/2017, care constituie lege specială, derogatorie de la dreptul comun.

Recurenta a arătat că potrivit art. 4 din Contract, acesta este supus convenţiilor privind transportul internaţional COTIF, ghidului scrisorii de trăsură, CIM, ghidului scrisorii de vagon, iar conform art. 14 legea română urma a se aplica în completarea convenţiilor internaţionale, numai în măsura în care nu contravenea acestora.

Analizarea modului de executare a unor raporturi reglementate de regulile internaţionale de transport feroviar prin prisma legii naţionale, respectiv C. civ., a fost apreciată de recurentă ca fiind o gravă încălcare a legii contractului, dar şi a dreptului naţional şi comunitar european, din care face parte Convenţia COTIF, cu nerespectarea prevederilor art. 5 C. civ., care stabilesc aplicarea cu prioritate a dreptului Uniunii Europene.

Recurenta consideră că instanţa de apel a dat o calificare greşită contractului dintre părţi, cu încălcarea prevederilor legale incidente.

În aprecierea recurentei raţionamentul instanţei de apel încalcă prevederile legale referitoare la contractul de transport, deoarece în cauză nu există un contract unic care să guverneze atât transportul feroviar internaţional de marfa, cât şi cel rutier, ci dimpotrivă există, pe de o parte, un contract de transport feroviar internaţional de marfa încheiat între recurentă şi intimată, iar, pe de altă parte, mai multe contracte de transport rutier dintre intimată şi clienţii săi, faţă de care reclamanta este terţ.

Prin urmare, a apreciat recurenta că exigenţa contractului unic, impusă de art. 1 şi 3 din Regulile uniforme privind Contractul de Transport Internaţional Feroviar al Mărfurilor, nu este îndeplinită, aşa încât Contractul de prestări servicii nr. x/2017, care are ca obiect transportul feroviar de marfa în trafic internaţional, dedus judecăţii, se califică în mod corect ca fiind unul de transport feroviar internaţional de marfă, şi nu unul intermodal.

Potrivit recurentei, instanţa de apel a omis să analizeze respectarea condiţiilor legale pentru ca respectivul contract de transport feroviar de marfă să poată fi încadrat în mod legal în definiţia dată transportului intermodal şi a calificat în mod superficial contractul, fără să stabilească dacă raporturile dintre părţi, deduse judecăţii, respectă condiţia cumulativă privind lipsa divizării mărfii la schimbarea modurilor de transport. A mai susţinut că motivarea privind grupul de contracte cu scop final unic şi comun încalcă în mod grav exigenţa documentului unic, care este expres reglementată de art. 1 § 3 din CIM.

De asemenea, s-a arătat că instanţa de apel a aplicat în mod eronat prezumţia de solidaritate instituită de art. 1.446 C. civ., cu încălcarea principiului forţei obligatorii a contractului dintre părţi instituit de art. 1270 C. civ., dar mai ales prin greşita aplicare a prevederilor C. civ. în detrimentul Convenţiei COTIF, care este legea contractului, desemnată expres de părţi prin art. 4 din contract. Prevederile art. 1446 C. civ. menţionate în decizie nu sunt incidente, întrucât în cauză se aplică cu prioritate Convenţia COTIF, care are caracter de lege specială, derogatorie de la dreptul comun în materie şi care, prin art. 40 din C.I.M. stabileşte persoanele pentru care răspunde transportatorul.

Prezumţia de solidaritate instituită de art. 1.446 C. civ., aplicată de instanţa de control judiciar, are caracter relativ potrivit recurentei, iar, contrar considerentelor, ea a fost răsturnată în cauză prin prevederile art. 2 din contract, care reglementează obiectul contractului.

A concluzionat recurenta în sensul că, luând în considerare accepţiunea instanţei de apel privind transportul intermodal, intimatei îi revenea calitatea de transportator intermodal, care atrage răspunderea atât faţă de clienţii săi, cât şi faţă de agenţii săi.

De asemenea, ţinând seama de efectele solidarităţii în raporturile reciproce dintre codebitorii solidari în transportul intermodal, s-a criticat şi faptul că instanţa de apel a făcut o greşită evaluare a prejudiciului, ignorând faptul că fiecare dintre codebitori este ţinut pentru o parte egală cu cea a celorlalţi, astfel că recurenta a fost obligată în mod nelegal la plata întregului prejudiciu suportat de intimata-codebitoare B.. Instanţa de apel avea obligaţia de a ţine seama de toate efectele acestui tip de transport, printre care se regăseşte şi acela că transportatorului intermodal îi revine răspunderea pentru agenţii săi sau cel mult că ambii transportatori au calitatea de codebitori solidari în ceea ce priveşte atragerea răspunderii pentru întârziere. Ca atare, în acest context configurat de instanţa de apel, aplicarea prezumţiei de solidaritate instituită de art. 1.446 C. civ. atrage inevitabil şi constatarea efectelor solidarităţii în raporturile dintre debitori, prin prisma cărora instanţa era obligată să analizeze şi să motiveze inclusiv incidenţa art. 1.459 din acelaşi cod, referitor la solidaritatea contractată în interesul unui codebitor, precum şi raporturile dintre codebitorii solidari, reglementate de art. 1383 - 1384 C. civ.

În aplicarea aceluiaşi raţionament, privind incidenţa în cauză a prezumţiei de solidaritate instituită de art. 1.446 C. civ., instanţa avea obligaţia de a analiza raporturile dintre codebitori inclusiv din perspectiva art. 1382 - 1384 C. civ.. Prin urmare, a susţinut recurenta că nu îi revine răspunderea pentru agenţii care au realizat activităţile conexe transportului feroviar, întrucât respectivii agenţi au fost angajaţi de intimată, acesteia revenindu-i răspunderea pentru serviciile acestora.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea cuprinde considerente contradictorii, astfel că motivarea deciziei recurate încalcă cerinţele instituite de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În motivare, a arătat că instanţa de apel a reţinut un transport intermodal, combinat şi cu executare succesivă, în care transportul feroviar a fost executat de către recurentă, iar transportul rutier a fost executat de către intimată, până la clienţii finali.

Or, în situaţia stabilită de instanţă, privind existenţa a doi transportatori succesivi în transportul intermodal, contrar celor reţinute în motivare, instanţa de apel a omis să constate că transportatorul intermodal răspunde pentru agenţii săi, în temeiul art. 40 din CIM, dar şi pentru alte persoane la serviciile cărora recurge pentru executarea transportului.

De asemenea, instanţa de apel a nesocotit prevederile legii speciale, cu prioritate la aplicare privind dreptul de regres, instituite de art. 50 din CIM şi a analizat situaţia în mod greşit, în raport de prevederile art. 1370 şi art. 1371 C. civ., care sunt excluse de la aplicare de prevederile CIM.

Potrivit recurentei, motivarea deciziei recurate în sensul că "pentru activitatea tuturor subcontractorilor implicaţi în derularea Contractului, A. răspunde faţă de pârâtă" încalcă prevederile legii care guvernează raporturile juridice dintre părţi, respectiv art. 13, art. 40, art. 50 § 1 lit. c) din CIM şi forţa obligatorie a contractului.

În aprecierea recurentei, decizia recurată nesocoteşte prevederile art. 13 coroborate cu cele ale art. 40 din C.I.M. potrivit cărora răspunderea pentru activităţile de încărcare şi descărcare revine exclusiv intimatei.

Recurenta susţine că în cauză nu sunt îndeplinite exigenţele art. 40 din CIM pentru a se institui răspunderea sa pentru activităţile conexe transporturilor executate, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile impuse, ca agenţii să fie angajaţi de aceasta sau să recurgă la serviciile altor persoane, toate serviciile conexe transporturilor fiind executate de agenţii intimatei sau persoanele la care aceasta a recurs în conformitate cu prevederile art. 13 din CIM.

A mai arătat că, în ipoteza constatării raportului de solidaritate în transportul intermodal, între transportatorul feroviar şi transportatorul rutier, instanţa avea obligaţia de a aplica cu prioritate prevederile art. 50 § 1 lit. c) din CIM teza finală, care stabileşte că dacă nu se poate dovedi care dintre transportatori a cauzat paguba, despăgubirea este repartizată între toţi transportatorii care au participat la transport, cu excepţia celor care dovedesc că paguba nu a fost cauzată de ei, proporţional cu partea din remuneraţie a transportului care revine fiecăruia dintre transportatori.

Or, prin decizia recurată, cu ignorarea acestor prevederi legale, instanţa de apel a stabilit răspunderea generală a recurentei pentru toţi subcontractorii.

Având în vedere că instanţa de apel a stabilit că raporturile transportului feroviar dintre părţi se încadrează în transportul intermodal, cu atât mai mult avea obligaţia de a ţine seama şi de efectele acestei calificări, în sensul că transportatorul intermodal răspunde pentru prejudiciil produs, iar repartizarea prin acţiunea în regres trebuia să fi fost stabilită în conformitate cu prevederile art. 50 § 1 lit. c) din CIM şi nu să instituie în sarcina recurentei o prezumţie generală de răspundere, inclusiv pentru segmentul de transport rutier care excede obiectului contractului şi pentru toţi agenţii.

În continuare, recurenta a arătat că instanţa de apel a ignorat şi faptul că, în lipsa unui contract unic, transporturile rutiere sunt guvernate de prevederi legale speciale, de care nu a ţinut seama, motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit recurentei, având reglementări diferite şi conţinând elemente diferite, raporturile contractuale de transport feroviar internaţional de marfă nu pot fi asociate, în niciun fel, cu cele privind transportul rutier, aşa cum a procedat instanţa de apel în mod nelegal.

În cauza dedusă judecăţii, instanţa de apel a apreciat răspunderea generală a recurentei, în baza unor considerente care exced ansamblului probator administrat, fără să stabilească atragerea acestei răspunderi asupra transportatorului intermodal, care este şi transportatorul rutier, în faza executării segmentului de transport rutier. Or, răspunderea transportatorului rutier este mai extinsă, deoarece acesta poartă o răspundere pentru alte persoane. Potrivit art. 3 din Convenţia C.M.R., transportatorul rutier răspunde de acţiunile prepuşilor săi, dar şi de cele ale oricăror alte persoane la serviciile cărora recurge pentru executarea transportului.

Prin urmare, susţine recurenta că instanţa de apel a făcut o greşită evaluare a prejudiciului, în contextul în care a fost obligată la plata unor daune pe care intimata le-a facturat unilateral, în baza convenţiilor cu clienţii săi, în raport de care recurenta este terţ.

Potrivit recurentei, instanţa de apel a reţinut în mod greşit şi faptul că termenul de livrare începe să curgă după luarea în primire a mărfii, întârzierea neputând fi stabilită in extenso, aşa cum a procedat instanţa de apel, în raport de data pur teoretică din planificarea trenurilor în ceea ce priveşte răspunderea recurentei pentru agenţii însărcinaţi cu activităţile conexe transportului, de încărcare a mărfii, încălcând reglementările cu caracter derogatoriu prevăzute la art. 16 § 4 din CIM.

Mai mult, instanţa de apel a omis să stabilească în concret durata întârzierilor pentru fiecare expediţie feroviară şi a stabilit în mod nelegal răspunderea generală agravată a recurentei şi, indiferent de situaţie, prin raportare la legea română care nu guvernează raporturile contractuale dintre părţi, fără suport legal şi probator.

De asemenea, recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat art. 33 § 4 din CIM, care plafonează despăgubirea în caz de depăşire a termenului de livrare la limita maximă de patru ori preţul de transport, întrucât a stabilit în mod nelegal în sarcina recurentei o răspundere generală, agravată şi despăgubiri generalizate, fără a identifica în concret întârzierea exactă, determinată a fiecărui transport feroviar pentru care s-a stabilit o asemenea răspundere generală.

Întrucât decizia recurată a fost pronunţată în baza prevederilor C. civ., recurenta apreciază că pe lângă principiile generale de interpretare şi aplicare a legii, a nesocotit inclusiv prevederile art. 41 § 1 din CIM, potrivit cărora pretenţiile intimatei ce fac obiectul cererii reconvenţionale sunt supuse regulilor CIM.

Recurenta critică şi respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii reconvenţionale pentru neparcurgerea procedurii prealabile, obligatorii, de către reclamantă, susţinând că au fost încălcate prevederile art. 43 din CIM.

Mai arată recurenta că prin decizia recurată se încalcă şi prevederile art. 47 din C.I.M., care prevăd expres că acceptarea mărfii de către persoana în drept stinge orice acţiune în justiţie împotriva transportatorului izvorâtă din contractul de transport, printre cazurile reglementate fiind şi depăşirea termenului de livrare. Astfel, în mod greşit instanţa de apel a aplicat prevederile art. 47 lit. d) din CIM, deoarece recurentei i-a lipsit intenţia de a provoca astfel de pagube şi nici nu a acţionat în mod temerar, indolent şi în cunoştinţă de cauză că ar putea rezulta o astfel de pagubă.

De asemenea, recurenta susţine că prin decizia recurată se încalcă termenul de prescripţie prevăzut de art. 48 din CIM.

A mai arătat recurenta că instanţa de apel a respins în mod nelegal apelul prin prisma normelor din C. civ., care este exclus de la aplicare de legea contractului, Convenţia COTIF. Prin urmare, cauzele exoneratoare de răspundere prevăzute de art. 23 alin. (2) din CIM au fost soluţionate în mod greşit de instanţa de apel prin prisma C. civ., care nu este aplicabil în cauză.

Potrivit recurentei, în motivarea soluţiei privind cauzele exoneratoare de răspundere nu se regăseşte nicio referire la art. 23 din CIM, la îndeplinirea sau nu a condiţiilor instituite de această normă legală cu prioritate la aplicare, potrivit căreia transportatorul este descărcat de orice răspundere în măsura în care depăşirea termenului de livrare a avut drept cauză o greşeală a persoanei în drept, care nu rezultă dintr-o greşeală a transportatorului sau din împrejurări pe care transportatorul nu putea să le evite şi ale căror consecinţe nu putea să le preîntâmpine.

Prin urmare, susţine recurenta că nemotivarea hotărârii în raport de art. 23 din CIM atrage aplicabilitatea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În aprecierea recurentei, hotărârea cuprinde considerente contradictorii, întrucât, pe de o parte, instanţa de control judiciar decide că în cauza dedusă judecăţii, contractul de transport este supus prevederilor COTIF, existând reglementările exprese în cuprinsul acestui act normativ, iar, pe de altă parte, motivele de drept reţinute în considerente sunt prevederile dreptului comun.

De asemenea, instanţa de apel nu a analizat cauza exoneratoare de răspundere instituită de art. 23 § 2 CIM, reprezentând orice împrejurare care nu putea fi evitată şi preîntâmpinată privind cazul special exonerator de răspundere, prevăzut de legea specială derogatorie de la dreptul comun.

Totodată, instanţa de prim control judiciar face o greşită aplicare a prevederilor art. 1351 - 1352 C. civ. şi în ceea ce priveşte cauzele exoneratoare de răspundere referitoare la sinuciderea conducătorului de tren, deficitul conducătorilor de tren pe piaţa feroviară şi defecţiunile tehnice la vagoane şi locomotive, lipsa organizării prealabile săptămânale, cu nerespectarea clauzelor contractuale instituite de art. 1 pct. B cap. VI din Contractul de prestări servicii nr. x/2017 precum şi condiţiile meteorologice nefavorabile. Susţine recurenta că, ignorând total prevederile art. 23§ 2 CIM, instanţa de control judiciar a adăugat la lege, reţinând o serie de situaţii fără relevanţă din această perspectivă, hotărârea pronunţată astfel denotând că un exces de putere al instanţei de apel, fapt ce determină incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Potrivit recurentei, considerentele instanţei de control judiciar întemeiate doar pe apărările intimatei, care nu prezintă contraargumente întemeiate pe suportul legal şi probator, evidenţiază ruperea echilibrului procesual, lipsa de imparţialitate şi nelegala motivare a hotărârii, deoarece simplele afirmaţii generale preluate de la intimată, fără trimitere concretă la probe, nu satisfac cerinţa de echitate.

A mai susţinut recurenta că instanţa de control judiciar a aplicat greşit prevederilor art. 1351 - 1352 C. civ. în ceea ce priveşte cauza exoneratoare de răspundere privind depăşirea orei "closing time", pe care a motivat-o în raport de o situaţie străină de natura şi probatoriul cauzei, în sensul că, legat de culpa subcontractorilor recurentei, reţine că "activităţile conexe transportului nu puteau fi efectuate în mod corespunzător în situaţiile în care trenurile ajungeau cu întârziere la încărcare/descărcare". De asemenea, nu justifică în mod concret de ce a reţinut doar probele 1-8 anexate la răspunsul la întâmpinare depus de intimată şi nu a putut reţine probele depuse de recurentă.

În continuare, recurenta a arătat că hotărârea instanţei de apel încalcă prevederile art. 13 din CIM coroborat cu art. 16 alin. (4) din CIM, potrivit cărora transportatorul feroviar răspunde doar pentru întârzierile produse în timpul transportului feroviar, adică de la momentul plecării efective a trenului din staţie şi până la momentul ajungerii la destinaţie, nefiind relevantă nici ora planificată de transport, care excede termenului de livrare şi nici eventuala răspundere pentru agenţii activităţilor conexe, care în cauză erau agenţii intimatei B. şi nu ai recurentei.

De asemenea, instanţa de control judiciar motivează respingerea cauzelor exoneratoare de răspundere, constând în evenimente generate de lucrări de infrastructură, restricţii de viteză, accidente, care nu ţin de fapta sau voinţa recurentei şi care se circumscriu prevederilor art. 23 § 2 din CIM, prin trimitere la o dispoziţie legală inexact menţionată şi la o instituţie juridică diferită, respectiv prescripţia.

Referitor la respingerea motivului de apel vizând excepţia prescripţiei, recurenta a criticat soluţia instanţei de apel, arătând că situaţia dedusă judecăţii nu se încadrează în niciuna dintre cele două ipoteze reglementate de art. 48 alin. (1) lit. c) din CIM.

Potrivit recurentei, considerentele privind inaplicabilitatea în cauză a termenului de prescripţie de 1 an, reglementat de art. 2521 alin. (2) C. civ. şi art. 48 din CIM, sunt nelegale. Caracterul intermodal al contractului excede raportului juridic dintre părţi, care, prin art. 2 din Contractul de prestări servicii nr. x/2017 stabileşte că acesta are ca obiect strict efectuarea transportului feroviar de marfă în trafic internaţional, aşa încât susţinerile referitoare la aplicabilitatea alin. (3) al art. 2521 C. civ., ce constituie excepţia de la alin. (2), sunt vădit neîntemeiate, întrucât reglementează o ipoteză distinctă de situaţia de fapt dedusă judecăţii, care este guvernată de contractul anterior precizat.

Recurenta susţine că obiectul contractului dintre părţi este doar transportul feroviar de marfă în trafic internaţional, astfel că aserţiunile privind transportul intermodal sunt nereale, vădit neîntemeiate şi exced raporturilor contractuale dintre părţi.

A mai susţinut recurenta că motivarea referitoare la întreruperea termenului de prescripţie, prin punerea în întârziere potrivit notificării din data de 14.11.2018, încalcă prevederile legale, deoarece aceasta este o simplă notificare generală dintre părţi care nu se încadrează în cerinţele legale referitoare la formă şi la fond, instituite de art. 1522 C. civ., pentru a opera pretinsa punere în întârziere. În aprecierea recurentei, instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a prevederilor art. 1.522 coroborate cu art. 2.538 C. civ.. Pretinsa recunoaştere stabilită de instanţa de apel, prin notificarea din 14.11.2018 sau cea din luna mai 2019, prin înscrisurile "Răspuns" şi "Răspuns la somaţia de plată" sau prin participarea la întâlnirea din 11.07.2018, nu se încadrează în prevederile legale pentru a dobândi efectul de întrerupere a termenului de prescripţie, deoarece încalcă dispoziţiile art. 2538 alin. (2) C. civ.

De asemenea, recurenta precizează că, întrucât prevederile art. 48 din CIM nu fac referire la întreruperarea termenului de prescripţie, ci numai la suspendare, iar legea contractului, prin art. 14 din Contract, exclude de la aplicare legea română în situaţia în care se constată diferenţe de reglementare faţă de convenţiile internaţionale, întreruperea termenului de prescripţie este inaplicabilă în cauză, fiind fără suport legal.

Potrivit recurentei, nici termenul de prescripţie de 2 ani, prevăzut de art. 48 lit. c) din CIM nu este incident în cauză, deoarece probatoriile administrate dovedesc lipsa condiţiilor cerute de această normă, respectiv lipsa intenţiei de a provoca o astfel de pagubă şi acceptarea ei.

Susţine că, în ceea ce priveşte termenul de prescripţie de un an, pentru despăgubirile ce fac obiectul facturilor considerate neprescrise de instanţă, acesta începe să curgă de la data la care pârâta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască producerea pretinsului prejudiciu, respectiv de la data la care nu s-a realizat compunerea trenurilor pentru facturile nr. x. Prin urmare, termenul de pre scripţie începe de la data de 17.03.2018, întrucât anexa facturii nr. x menţionează perioada 6 ianuarie 2018-17 martie 2018 şi de la data fiecărei prestaţii efectuate în perioada 28 aprilie 2018 - 15 decembrie 2018, întrucât anexa facturii nr. x din 01.03.2019 menţionează perioada 28 aprilie 2018 - 15 decembrie 2018, astfel că cele din perioada 28 aprilie 2018 - 28.08.2019 sunt prescrise.

De asemenea, recurenta a precizat că, întrucât obiectul contractului nu cuprinde şi segmentul de transport aflat pe teritoriul Germaniei, conform Cap. VI A pct. 8 din Contract, răspunderea transportatorului pentru agenţii săi, reţinută de instanţă, nu poate fi atrasă în lipsa contractului de transport. Astfel, pe teritoriul Germaniei recurenta nu a deţinut calitatea de transportor, condiţie esenţială instituită de art. 40 din CIM, care stabileşte că numai transportatorul răspunde pentru agenţii săi, lipsa calităţii de transportator pe teritoriul Germaniei conducând indubitabil la lipsa răspunderii pentru transporturile executate pe teritoriul Germaniei.

Referitor la neexecutarea obligaţiei de a asigura compoziţia trenurilor recurenta a reiterat că această obligaţie nu este de esenţa transportului şi nu face parte din categoriile limitative impuse de a art. 23 § 1 din CIM, normă legală care limitează răspunderea transportatorului feroviar la paguba rezultată din pierderea totală sau parţială a mărfii, precum şi la paguba rezultată din depăşirea termenului de livrare, enumerarea textului fiind limitativă. Potrivit recurentei, CIM prevede obligaţia transportatorului de a răspunde pentru compoziţia trenului, aceasta neputând fi angajată în baza legii române, pentru că, într-o asemenea situaţie, legea română nu este aplicabilă întrucât contravine convenţiei internaţionale.

Cu toate acestea, în subsidiar, recurenta a arătat că nici dacă ar fi incidentă legea română, deşi contravine CIM şi prevederilor art. 14 alin. (1) din Contract, nu sunt îndeplinite cerinţele legale cumulative pentru atragerea răspunderii recurentei.

În aprecierea recurentei, din probele administrate în cauză rezultă că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală de planificare anticipată a transporturilor, iar această inacţiune a intimatei - pârâte a mărit gradul de dificultate al operaţiunii de organizare a transporturilor, pe o piaţă feroviară extrem de dificilă, care se confruntă cu deficit de conductori de locomotivă şi mijloace de transport feroviar, însă instanţele de judecată au nesocotit această cauză.

A mai criticat recurenta şi aplicarea regulilor instituite de art. 1538 - 1539 C. civ., la clauza penală privind anularea roundtripurilor, în detrimentul Convenţiei COTIF şi al celorlalte convenţii internaţionale prevăzute de părţi la art. 4 şi art. 14 din Contractul de prestări servicii nr. x/2017.

Recurenta consideră că instanţa de apel a ignorat în totalitate probatoriile administrate în apel, care dovedesc indubitabil cauzele exoneratoare de răspundere şi care determină inclusiv lipsa răspunderii, atât pentru întârziere şi pentru anularea round-tripurilor, cât şi pentru prejudiciile produse pentru aceleaşi întârzieri.

A criticat recurenta şi stabilirea prin decizia recurată a răspunderii acesteia pentru nerespectarea clauzei penale inserate la cap. VI A pct. 4 din contract, susţinând că probatoriul administrat dovedeşte, pe de o parte, că recurenta nu a anulat niciun round-trip, iar, pe de altă parte, faptul că au fost anulate round-tripurile din cauza întârzierii care este justificată de cauze exoneratoare de răspundere.

Şi interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 23 § 2 şi art. 25 din CIM a fost susţinută de recurentă, aceasta relevând că din probele administrate rezultă că este exonerată de răspundere pentru întârzierile care s-au datorat unor cauze neimputabile acesteia.

Potrivit recurentei, instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 5 din CIM şi art. 12 din contract, întrucât în cuprinsul contractului nu se regăseşte nicio limitare a cauzelor exoneratoare de răspundere.

În ceea ce priveşte blocarea traficului din perioada 12-13.09.2018, recurenta a susţinut că instanţa de prim control judiciar a avut în vedere numai probele administrate de intimată şi a ignorat în totalitate apărările sale, arătând că ceea ce a generat întârzierea a fost încărcarea tardivă a trenului şi nu lipsa conductorului.

Potrivit recurentei, considerentele vizând răspunderea agravată a transportorului încalcă normele legale incidente cauzei şi sunt inaplicabile în cauză, întrucât probatoriile administrate dovedesc lipsa îndeplinirii cerinţelor legale, respectiv lipsa intenţiei sau culpei grave cerută imperativ de prevederile art. 1990 C. civ.

De asemenea, prevederile art. 44 din CIM au fost eronat interpretate de instanţa de prim control judiciar, deoarece acestea se interpretează prin coroborarea cu cele din 47 alin. (1) din CIM privind stingerea dreptului la acţiune prin acceptarea mărfii. Astfel, acceptarea mărfii de către persoana în drept stinge orice acţiune în justiţie împotriva transportatorului izvorâtă din contractul de transport, în caz de pierdere parţială, avarie sau depăşire a termenului de livrare. Pretenţiile ce fac obiectul cererii reconvenţionale se încadrează în ipoteza de la art. 44 alin. (3) CIM, care stipulează că orice despăgubire rezultată din contractul de transport poate fi solicitată numai dacă s-a achitat preţul transportului, condiţie care nu este îndeplinită în cauză. În aprecierea recurentei, instanţa de apel în mod greşit a interpretat şi aplicat art. 44 şi art. 47 din CIM întrucât limitele temporale nu sting dreptul la acţiune.

De asemenea, recurenta susţine că hotărârea atacată cuprinde considerente contradictorii privind transportul intermodal, deoarece contractul părţilor reglementează strict transportul feroviar. Mai mult, cauza exoneratoare de răspundere privind fapta terţilor a fost ignorată de instanţa de control judiciar în motivare, deşi rezultă din întreg ansamblul probator, care dovedeşte indubitabil că erau implicate mai multe societăţi, responsabile pentru diferite segmente ale transportului feroviar, sau operaţiuni conexe transportului, ori pentru transportul rutier.

Referitor la pretenţiile de 12.393,49 euro cuprinse în factura x, reprezentând penalităţi facturate de clienţii intimatei, a susţinut recurenta că, deşi reţine defecţiunile tehnice la vagoane şi oprirea trenului în Wels, nefiind posibilă preluarea vagoanelor fără a fi reparate, instanţa de prim control judiciar nu a făcut corecta aplicabilitate a prevederilor art. 23 alin. (2) din CIM privind exonerarea de răspundere, astfel că a stabilit în sarcina recurentei o răspundere extracontractuală, care excede regulilor speciale privind transportul feroviar şi nu îndeplineşte nici condiţiile reglementate de C. civ., exclus de la aplicare, pentru atragerea răspunderii delictuale. Motivarea hotărârii în temeiul prevederilor art. 1270, art. 1516 alin. (2) pct. 2, art. 1518 alin. (1), art. 1531, 1532 - 1533, 1350 şi art. 1351 - 1352 C. civ. demonstrează, în aprecierea recurentei, greşita aplicare a prevederilor C. civ. român şi ignorarea legii contractului, potrivit art. 4 din Contractul dintre părţi, constituită din convenţiile internaţionale privind transporturile feroviare de marfă, COTIF - CIM, care se aplică cu prioritate.

Potrivit recurentei, sumele şi cheltuielile suplimentare solicitate sunt neîntemeiate, întrucât nu a fost dovedit prejudiciului potrivit art. 1531 -1533 C. civ.

În final, s-a mai susţinut şi că instanţa de control judiciar nu a motivat respingerea motivelor de apel privind lipsa prejudiciului direct, imediat şi previzibil şi a celor privind lipsa legăturii de cauzalitate pentru atragerea răspunderii.

Prin încheierea din 12 octombrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a respins cererea de suspendare a executării deciziei civile nr. 396/2021 din 29 iulie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

La 03.11.2021 intimata B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţiile nulităţii parţiale a recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., şi inadmisibilităţii parţiale a căii extraordinare de atac, relevând că motivul de recurs invocat la pct. 6.19.1 a fost invocat omisso medio, cu încălcarea art. 488 alin. (2) C. proc. civ.. Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca nefondate, a excepţiilor şi apărărilor evocate prin întâmpinare.

Raportat la răspunsul la întâmpinare formulat de recurentă, intimata a depus note scrise prin care a solicitat, în esenţă, admiterea excepţiilor invocate, iar pe fond respingerea recursului.

Recurenta a depus note de şedinţă prin care a menţionat greşita calificare a contractului ca fiind un contract de transport intermodal şi nu un contract de transport feroviar de mărfuri.

Intimata-pârâtă a depus note de şedinţă, prin care a invocat decăderea recurentei-reclamante din dreptul de a completa motivele de recurs prin notele de şedinţă depuse la 22.02.2022, faţă de prevederile art. 487 alin. (1), art. 490 alin. (2) şi art. 4711 alin. (4) C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recurenta a criticat decizia instanţei de apel prin prisma a trei motive de casare, respectiv cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ.

Raportat la criticile dezvoltate de recurentă în susţinerea acestor motive de nelegalitate, intimata a invocat excepţiile nulităţii parţiale a recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., şi inadmisibilităţii parţiale a căii extraordinare de atac, relevând că motivul de recurs invocat la pct. 6.19.1 a fost invocat omisso medio, cu încălcarea art. 488 alin. (2) C. proc. civ.. De asemenea, prin notele de şedinţă depuse în faţa instanţei de recurs a invocat decăderea recurentei-reclamante din dreptul de a completa motivele de recurs prin notele de şedinţă depuse la 22.02.2022, faţă de prevederile art. 487 alin. (1), art. 490 alin. (2) şi art. 4711 alin. (4) C. proc. civ.

Intimata a indicat prin întâmpinare, în mod detaliat, fiecare critică formulată de recurentă în memoriul de recurs, care nu vizează nelegalitatea deciziei instanţei de apel, neputând fi încadrată în vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., arătând că, în fapt se solicită instanţei de recurs să reanalizeze fondul cauzei prin prisma probelor administrate ori se impută instanţei de apel că a apreciat greşit probatoriul administrat în cauză, aspecte ce sunt incompatibile cu caracterul de cale extraordinară de atac a recursului.

Înalta Curte constată că aceste critici ale intimatei sunt întemeiate, recurenta formulând în memoriul de recurs multe critici ce vizează netemeinicia deciziei instanţei de apel, prin raportare la probele administrate în cauză, arătând că, în aprecierea sa, evaluarea unor probe de către instanţa de apel şi stabilirea situaţiei de fapt pe baza acestora este eronată. De asemenea, recurenta a prezentat detaliat, pe mai multe pagini, probele cu înscrisuri administrate în cauză, menţionând ce rezultă din fiecare probă şi cum se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză.

Contrar susţinerilor recurentei, o astfel de detaliere a probelor administrate în cauză, cu precizarea tezei probatorii şi a situaţiei de fapt ce rezultă din acestea, nu sprijină argumentaţia dezvoltată în expunerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din probele expuse şi analizate de recurentă nerezultând nici aplicarea greşită a normelor de drept material şi nici interpretarea greşită a acestora. Este evident că aceste critici vizează netemeinicia deciziei apelate şi nu aplicarea greşită a normelor de drept.

Or, recursul este o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, această cale de atac nefiind un al treilea grad de jurisdicţie. Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii care se atacă pe această cale, nelegalitate care trebuie să îmbrace una dintre formele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. sub denumirea de motive de casare.

Însă, Înalta Curte constată că intimata a invocat nulitatea parţială a recursului, arătând că numai o parte dintre criticile dezvoltate de recurentă în susţinerea motivelor de recurs vizează netemeinicia deciziei atacate, fiind formulate totuşi şi motive care vizează nelegalitatea deciziei recurate.

Or, sancţiunea prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., respectiv nulitatea recursului, pentru neîncadrarea motivelor invocate în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., vizează recursul în ansamblul său, ca şi cale de atac şi nu parte dintre motivele sau criticile invocate de recurentă.

De aceea, reţinând că numai în parte motivele de recurs invocate de recurentă nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., restul răspunzând acestei condiţii, instanţa de recurs nu va dispune anularea acestei căi de atac.

Reţinând totuşi că aceste motive nu vizează nelegalitatea deciziei recurate şi că astfel nu pot face obiectul verificării lor în recurs, instanţa nu le va analiza.

Instanţa supremă mai reţine că intimata a invocat inadmisibilitatea motivului de recurs dezvoltat de recurentă la pct. 19.1 din memoriul de recurs, arătând că acesta a fost invocat omisso medio, cu încălcarea art. 488 alin. (2) C. proc. civ.. În concret, recurenta a arătat că decizia instanţei de apel încalcă prevederile CIM instituite de art. 13 coroborat cu art. 16 alin. (4) din CIM, potrivit cărora transportatorul feroviar răspunde doar pentru întârzierile produse în timpul transportului feroviar, adică de la momentul plecării efective a trenului din staţie şi până la momentul ajungerii la destinaţie, nefiind relevantă nici ora planificată de transport, care excede termenului de livrare, şi nici eventuala răspundere pentru agenţii activităţilor conexe, care, în cauză, erau agenţii intimatei şi nu ai recurentei.

Intimata a arătat că dispoziţiile art. 16 alin. (4) din CIM au fost invocate pentru prima dată în recurs, nefiind puse în discuţia părţilor şi nefiind analizate nici de instanţa de fond şi nici de cea de apel.

Înalta Curte constată că, deşi recurenta a formulat aceste critici în dezvoltarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., menţionate împreună de recurentă, ele nu vizează lipsa motivării sau considerentele contradictorii ale deciziei recurate, ci greşita aplicare a normelor de drept material. Astfel fiind, apărările intimatei sub acest aspect vor fi examinate de instanţa de recurs la momentul analizării cazului de casare prevăzut de pct. 8, în măsura în care se va mai impune, după analizarea celor prevăzute la punctele 4 şi 6 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât controlul greşitei aplicări a normelor de drept material se poate realiza numai în condiţiile existenţei unei motivări conforme dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte decăderea recurentei-reclamante din dreptul de a completa motivele de recurs prin notele de şedinţă depuse la 22.02.2022, faţă de prevederile art. 487 alin. (1), art. 490 alin. (2) şi art. 4711 alin. (4) C. proc. civ., instanţa de recurs constată că aplicarea prioritară de dreptului Uniunii Europene a fost invocată prin chiar memoriul de recurs, la punctul 1, recurenta arătând că au fost încălcate prevederile art. 4 C. proc. civ., intitulat "Aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene". Prin urmare, prin notele de şedinţă din data de 22.02.2022 nu au fost completate motivele de recurs sub acest aspect. Restul menţiunilor din notele de şedinţă, care sunt dezvoltări ale criticilor formulate în memoriul de recurs, vizează cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care instanţa îl va analiza numai în măsura în care va respinge primele două motive de recurs.

Faţă de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. invocat de recurentă, Înalta Curte constată următoarele:

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, referitor la cauzele exoneratoare de răspundere incidente raporturilor contractuale dintre părţi, recurenta a arătat că acestea sunt supuse reglementărilor prevăzute de art. 23 alin. (2) din CIM, care înlătură de la aplicare dreptul comun în materie. Cu toate acestea, instanţa de apel, ignorând aceste prevederi a adăugat la lege, reţinând situaţii fără relevanţă din această perspectivă, hotărârea fiind pronunţată prin exces de putere, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. are în vedere situaţia în care, prin hotărârea recurată, instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, intrând în cele ale autorităţii legislative sau executive, instanţa atribuindu-şi o serie de drepturi procedurale pe care legea nu i le recunoaşte sau încălcând alte norme juridice.

Or, aplicarea dispoziţiilor C. civ. în analiza cauzelor exoneratoare de răspundere incidente raporturilor contractuale dintre părţi, în locul sau în completarea art. 23 alin. (2) din CIM, nu se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., ci eventual celui prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanaţa de apel nedepăşind atribuţiile autorităţii judecătoreşti.

În consecinţă acest motiv de casare este nefondat şi va fi respins.

În ceea ce priveşte însă criticile recurentei încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt întemeiate, impunându-se admiterea recursului recurentei pentru considerentele ce vor fi redate succesiv.

Se constată, în primul rând, că în redarea criticilor sale recurenta a prezentat considerente comune motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., susţinând că deficienţa motivării - lipsa caracterul său precis ori suficient- a justificat, ca o consecinţă, aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel.

Deşi, argumentele instanţei de apel au fost criticate de recurentă atât prin prisma motivelor de casare prevăzute de 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cât şi prin prisma celor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de recurs constată că nu poate evalua aplicarea greşită a legii, astfel cum au fost critica dedusă de recurentă, constatând că structura atipică a deciziei instanţei de apel, din perspectiva conţinutului considerentelor, prin raportare la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., lipsa transparenţei silogismului judiciar, motivele contradictorii şi lipsa, în mod esenţial, a unor repere necesare a face actul de procedură explicit şi inteligibil pentru părţi ori pentru instanţa care exercită un control de legalitate asupra acesteia, imprimă deciziei un viciu de legalitate încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că este corectă susţinerea recurentei potrivit căreia motivarea hotărârii judecătoreşti cu respectarea exigenţelor stabilite de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., constituie o puternică garanţie a imparţialităţii instanţei şi a calităţii actului de justiţie, o condiţie a procesului echitabil, precum şi o premisă a exercitării de către instanţa de control judiciar a controlului de legalitate.

În acord cu dispoziţiile constituţionale şi rigorile impuse unui proces echitabil, regăsite expres şi în dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea instanţei trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată în cauză, într-o manieră care să creeze transparenţă asupra raţionamentului judiciar care o fundamentează.

Din perspectiva motivării în drept, această obligaţie este îndeplinită de instanţă dacă în cuprinsul motivării se regăsesc transpuse textele de lege a căror aplicare şi interpretare este explicată în cuprinsul hotărârii sau dacă instanţa identifică cu rigoare instituţia juridică de drept material pe baza căreia soluţionează raportul juridic litigios din cauză.

Transpunând aceste exigenţe în examentul deciziei recurate, Înalta Curte constată că, în motivare, instanţa de apel nu a stabilit cu rigoare normele de drept incidente raportului juridic examinat, reţinând aplicarea concomitentă a dispoziţiilor C. civ. şi ale Convenţiei COTIF - CIM, fără să precizeze în concret, pentru fiecare capăt de cerere formulat, care este norma juridică aplicabilă, de ce nu sunt aplicate cu prioritate normele din legea specială şi de ce este necesară aplicarea normelor generale. Apoi, în cazul aplicării dispoziţiilor C. civ., instanţa de apel nu a precizat de ce nu sunt aplicabile cu prioritate dispoziţiile legale care reglementează contractul de transport şi care sunt argumentele pentru care a aplicat normele generale ale acestui cod.

În concret, din cererea de chemare în judecată şi din cererea reconvenţională, rezultă că instanţa a fost sesizată cu o acţiune în pretenţii. Astfel, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii unor transporturi feroviare internaţionale de marfă, evidenţiată în 7 facturi fiscale iar pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata unor despăgubiri, urmare a nerespectării de către reclamantă a obligaţiilor contractuale privitoare la asigurarea compoziţiei trenului, a activării clauzei penale prevăzută în contract, ca şi consecinţă a anulării unor roundtripuri, precum şi la plata unor despăgubiri echivalente cu cheltuielile suplimentare suportate de pârâtă în relaţiile acesteia cu proprii săi clienţi, ca urmare a întârzierilor reclamantei în executarea propriilor sale obligaţii ce rezultă din contractul de transport feroviar.

Instanţa de apel nu a identificat cu claritate dacă toate pretenţiile deduse judecăţii rezultă din contractul de transport feroviar internaţional de marfă încheiat între părţi sau au şi alt izvor şi nici nu a stabilit cu precizie normele de drept aplicabile în cauză, respectiv dacă sunt incidente exclusiv prevederile Convenţiei COTIF - CIM şi celelalte convenţii internaţionale privind transportul feroviar sau sunt aplicabile şi dispoziţiile C. civ. în dezlegarea anumitor aspecte litigioase. Or, o astfel de precizare era necesară pentru a evidenţia fără echivoc care sunt normele de drept aplicabile, în funcţie de această dezlegare putându-se verifica şi legalitatea deciziei recurate.

Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a clarificat aceste aspecte, contrar obligaţiilor sale legale, menţinând o stare de echivoc şi încălcând, în esenţă, rolul său în funcţia concretă de realizare a justiţiei.

Această rezolvare neclară a cauzei, sub aspectul fundamentului juridic considerat de instanţa de apel, rezultă, printre altele, şi din considerentele instanţei de apel potrivit cărora:" apărările aflate în conexiune cu excepţia prescripţiei depind de clarificarea aspectelor legate de norma aplicabilă contractului pendinte, dacă acesta este guvernat exclusiv de prevederile CIM şi, în această ipoteză, de interpretarea prevederilor art. 48 din CIM, respectiv definirea domeniului său de aplicare, stabilirea înţelesului sintagmei de "pagubă rezultată din acţiunea/omisiunea comisă: a)cu intenţia de a provoca o pagubă; b)acţiune comisă în mod temerar şi în cunoştinţă de cauză ca ar rezulta probabil o astfel de pagubă.

Dacă curtea va ajunge la concluzia că relaţia contractuală constituită de părţi este guvernată exclusiv de prevederile CIM, pe baza elementelor de fapt ale cauzei, trebuie decelat dacă paguba imputată transportatorului rezultă în urma unui act sau unei omisiuni comise fie cu intenţia de a provoca o astfel de pagubă, fie în mod temerar şi în cunoştinţă de cauză că ar rezulta, probabil, o astfel de pagubă.

Dacă paguba imputată se înscrie în tiparul definit de art. 48 din CIM atunci termenul de prescripţie este de 2 ani, iar celelalte apărări devin în principiu nerelevante întrucât cererea reconvenţională a fost formulată în interiorul termenului de 2 ani.

Curtea trebuie să lămurească dacă contractul perfectat este un contract de transport cu executare succesivă şi dacă răspunsul este afirmativ să stabilească dacă art. 2521 alin. (3) din C. civ. este incident, cu consecinţa aplicabilităţii unui termen de prescripţie de 3 ani sau rămân aplicabile strict reglementările internaţionale în care nu se regăsesc termene derogatorii, fiind astfel eligibile termenele de prescripţie de un an, respectiv doi ani ."

Or, dezlegarea acestor aspecte nu se mai regăseşte expusă în considerentele ulterioare ale deciziei instanţei de apel.

După analizarea cauzelor exoneratoare de răspundere, invocate de reclamantă, instanţa de apel revine şi arată că:" având în vedere probatoriul administrat, tribunalul a reţinut în mod greşit faptul că nu sunt incidente prevederile art. 48 alin. (1) lit. c), întrucât probaţiunea administrată în cauză relevă faptul că intimata reclamantă avea cunoştinţă de faptul că executarea contractului, în aceste condiţii defectuoase, este de natură să-i cauzeze pârâtei un prejudiciu.

Prin urmare, prin raportare la modalitatea în care A. a înţeles să îşi execute obligaţiile contractuale, aceasta a acţionat în cunoştinţă de cauză că ar rezulta o pagubă, astfel cum prevede art. 48 pentru incidenţa unui termen de prescripţie de 2 ani.

Astfel, împrejurarea că reclamanta a răspuns notificărilor ţine de resortul obligaţiilor de rezultat asumate în calitatea sa de transportator şi de facilitarea executării contractului.

Cu titlu subsidiar, chiar dacă s-ar ajunge la concluzia că termenul de prescripţie aplicabil ar fi cel de 1 an prevăzut de art. 48 din CIM acesta a fost întrerupt, curgând un nou termen ulterior fiecărei întreruperi." În continuare au fost analizate dispoziţiile C. civ. referitoare la cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie şi s-a concluzionat în sensul că:"prin raportare la prevederile legale anterior citate, dacă ar fi aplicabil termenul de prescripţie de 1 an, se poate conchide asupra faptului că în speţă a operat o întrerupere a termenului în care dreptul la acţiune se prescrie.".

Rezultă din cele expuse mai sus că instanţa de apel nu a stabilit cu precizie norma de drept aplicabilă fiecărei pretenţii dedusă judecăţii şi nu a dezlegat în mod decisiv aspectele litigioase dintre părţi, menţionând, aşa cum s-a exemplificat mai sus, că ar putea lua în considerare şi un alt temei de drept aplicabil chestiunii litigioase, fără consecinţe pe planul soluţiei pronunţate, întrucât, oricum ar fi intervenit întreruperea termenului de prescripţie.

O astfel de soluţionare a chestiunilor litigioase, lipsită de precizie, este de natură să menţină echivocul în dezlegarea problemelor de drept deduse judecăţii, raţionamentul instanţei de apel fiind insuficient bazat pe interpretarea şi aplicarea normelor de drept incidente în cauză.

Mai mult, considerentele deciziei apelate sunt şi contradictorii, instanţa reţinând pe de o parte guvernarea contractului de transport de prevederile COTIF, arătând că există suficiente reglementări exprese în cuprinsul acestui act normativ, fără a fi necesară completarea acestuia cu legislaţia naţională, iar, pe de altă parte, reţine incidenţa unor dispoziţii din C. civ., respectiv art. 1466 C. civ., art. 1370 şi art. 1371 C. civ.

Înalta Curte mai reţine şi faptul că instanţa de apel, analizând răspunderea reclamantei pentru omisiunea furnizării numărului complet de vagoane, face referire la obligaţiile transportatorului pentru activităţile conexe şi răspunderea solidară a transportatorului cu agenţii săi. Însă, ulterior concluzionează în sensul că în cauză este supus analizei un transport intermodal, combinat şi cu executare succesivă, fără însă să ofere părţilor o motivare de substanţă prin care să explice care sunt elementele de fapt şi normele de drept aplicabile, care au dus la formarea acestei convingeri şi fără să lămurească dacă o astfel de calificare a contractului, în ansamblul său, are consecinţe juridice asupra răspunderii reclamantei pentru neasigurarea numărului complet de vagoane sau pentru prejudiciile cauzate pârâtei urmare a pretenţiilor invocate de clienţii finali ai pârâtei.

În acelaşi sens, se constată că în analiza răspunderii reclamantei pentru anularea unor roundtripuri, instanţa de apel se rezumă la a prezenta în mod global modul de organizare a activităţii recurentei, prezentând cu titlu de exemplu unele aspecte, fără să precizeze care sunt elementele de fapt şi de drept care au dus în concret la anularea fiecărui raoundtrip în parte şi care au format convingerea instanţei în sensul angajării răspunderii reclamantei.

De asemenea, Înalta Curte, examinând considerentele deciziei recurate, constată că instanţa de apel, în argumentarea propriului raţionament juridic, a preluat fraze întregi din apelurile părţilor, fără a opera nici o modificare în topica frazei, în exprimare sau în argumentare, ceea ce denotă lipsa unei analize proprii a instanţei de apel relativă la unele chestiuni supuse dezlegării acesteia.

Referitor la criticile recurentei privitoare la ignorarea probelor propuse de aceasta şi administrate în cauză, cum sunt, spre exemplu înscrisurile depuse la dosar în combaterea susţinerilor pârâtei referitoare la culpa în depăşirea orei "closing time", Înalta Curte reţine că pot fi verificate de instanţa de recurs numai din perspectiva încălcării art. 264 alin. (1) C. proc. civ., prin examinarea modului în care instanţa de apel s-a raportat la probele administrate în ansamblul lor. Dincolo de aceste verificări, evaluarea lor în contextul general al examinării probelor este atributul instanţei de fond, necenzurabil din perspectiva legalităţii.

Se constată că aceste critici ale recurentei au fost prezentate în dezvoltarea ambelor motive de recurs, susţinându-se, pe de o parte că instanţa de apel nu a prezentat motivele pentru care au fost înlăturate unele probe şi reţinute altele la stabilirea situaţiei de fapt, precum şi că unele dezlegări ale instanţei de apel ignoră probele administrate în cauză, fiind neclară situaţia factuală pe care şi-a bazat instanţa concluzia iar, pe de altă parte, se susţine că probele au fost evaluate eronat de instanţa de apel, ceea ce a dus la o greşită stabilire a situaţiei de fapt, cu consecinţa greşitei aplicări a dispoziţiilor legale.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de recurs reţine că, într-adevăr instanţa de apel nu a prezentat analiza proprie a probelor administrate în cauză şi a situaţiei de fapt şi de drept ce rezultă din acestea, remarcându-se totodată şi modul atipic şi defectuos de redactarea a deciziei instanţei de apel.

Astfel, după prezentarea succintă a petitelor cererii de chemare în judecată şi cererii reconvenţionale, precum şi a apărărilor formulate în întâmpinare, instanţa de apel, în partea a III-a a deciziei, a prezentat pe larg probele administrate în faţa primei instanţe şi a precizat aspectele care rezultă din aceste probe, fără să rezulte dacă analiza probelor expuse este proprie instanţei de apel sau este cea a instanţei de fond şi este însuşită de instanţa de apel. Aceste menţiuni erau necesare întrucât, ulterior, când instanţa de apel analizează anumite chestiuni de fapt, spre exemplu cauzele exoneratoare de răspundere, face trimitere în mod generic la probele din secţiunea a III - a şi nu mai prezintă o analiză critică a acestora. Procedând în acest mod, instanţa de apel nu a arătat care sunt probele pe care le-a reţinut la stabilirea situaţiei de fapt şi care sunt cele pe care le-a înlăturat, şi nici motivele pentru care a procedat astfel.

Aşadar, găsind întemeiate criticile recurentei referitoare la conţinutul şi calitatea motivării deciziei recurate şi reiterând că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate realiza controlul greşitei aplicări a normelor de drept material de către instanţa de apel în lipsa unei motivări conforme dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recursul promovat urmează a fi admis şi, în temeiul art. 497 C. proc. civ., hotărârea atacată va fi casată iar cauza va fi trimisă spre o nouă judecată instanţei de apel.

Întrucât lipsa motivării conforme a deciziei recurate duce la imposibilitatea analizării legalităţii aplicării normelor de drept material de către instanţa de apel, nu vor mai fi analizate nici apărările intimatei referitoare la invocarea omisso medio a unor motive de recurs circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De asemenea, cererile accesorii ale părţilor vizând cheltuielile de judecată din recurs urmează a fi soluţionate de instanţa de apel, dată fiind decizia instanţei de recurs, respectiv aceea de casare a deciziei recurate şi trimitere a cauzei în rejudecare, soluţie prin care nu se stabileşte, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ. care este partea care pierde procesul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 396/2021 din 29 iulie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 aprilie 2022.