Construction sub-contract: scope of restitution for good-execution guarantee and limits of cassation review over factual findings

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 5 iulie 2010 pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă sub nr. x/2010, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei Celulobloc S.A.: la plata sumei de 137.546,46 euro, compusă din 66.369,15 euro debit restant, constând în garanţia de bună-execuţie conform contractelor de execuţie lucrări nr. x şi 230 din 22 februarie 2005 şi 71.177,31 euro debit restant, constând în garanţia de bună-execuţie datorată în baza contractului de subantrepriză nr. x din 3 septembrie 2003, precum şi la plata sumei totale de 155.735,83 euro penalităţi de întârziere, după cum urmează: 55.748,56 euro penalităţi de întârziere calculate de la 15 decembrie 2008 până la 30 iunie 2010, conform contractelor de execuţie lucrări nr. x şi 230 din 22 februarie 2005; 99.987,27 euro penalităţi de întârziere calculate de la 3 decembrie 2007 până la 30 iunie 2010, conform contractului de subantrepriză nr. x din 3 septembrie 2003 şi în continuare la plata de penalităţi în cuantum de 0,15%, calculate la debitul restant de la data introducerii acţiunii până la data plăţii efective a acestuia; cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea şi cererea reconvenţională depuse la dosar la 14 septembrie 2010, pârâta Celulobloc S.A. a solicitat respingerea acţiunii introductive, respectiv obligarea reclamantei-pârâte la restituirea sumei de 94.051,51 RON, reprezentând plată nedatorată şi la plata penalităţilor în sumă de 14.137 RON, calculate conform art. 23 pct. 1 din contract, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 18 septembrie 2012, prima instanţă a suspendat soluţionarea cererii, în temeiul art. 244 pct. 21 C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din 18 septembrie 2017, prima instanţă a repus cauza pe rol şi a disjuns cererea reconvenţională formulată de pârâta Celulobloc S.A., înregistrând-o sub nr. x/2017, pentru a fi judecată separat de cererea principală.

La data de 18.09.2012, urmare a separării secţiei Comerciale şi de contencios administrativ şi fiscal şi formării secţiei a II -a Civile în cadrul Tribunalului Timiş, s-a luat măsura de a se transfera cauzele de natură comercială aflate pe rol în cadrul secţiei a II -a Civile, astfel că dosarul a primit numărul x/2010*.

Prin sentinţa civilă nr. 1642/LP/PI din 21 decembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2010, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 16 martie 2018, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâtă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B.., şi a obligat-o pe pârâta Celulobloc S.A. în favoarea acesteia la plata sumei de 308.365,6 RON, reprezentând garanţie de bună-execuţie şi la plata de penalităţi în cuantum de 0,15% calculate la acest debit.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin prezenta cerere de chemare în judecată, reclamanta a solicitat restituirea sumelor reţinute de pârâtă cu titlu de garanţie de bună-execuţie în baza contractelor de execuţie lucrări încheiate între părţi sub nr. x din 3 septembrie 2003 şi nr. 166 din 22 februarie 2005.

Apoi, tribunalul a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte garanţia solicitată de reclamantă reţinând că termenul de prescripţie de 3 ani, înăuntrul căruia reclamanta putea să solicite restituirea garanţiei, a început să curgă de la 3 decembrie 2008, astfel că nu era împlinit la 5 iulie 2010, data promovării acţiunii introductive.

Reţinând, în sinteză, că părţile în litigiu au contestat valoarea finală a lucrării aferente contractului nr. x din 3 septembrie 2003, precum şi data recepţiei finale a lucrării, tribunalul a statuat că pentru soluţia de obligare a pârâtei în favoarea reclamantei la plata sumei de 47.872,36 RON, reprezentând garanţie de bună-execuţie la contractul menţionat, pledează împrejurarea că aceasta este suma reţinută de pârâtă de la reclamantă cu acest titlu.

Pentru a hotărî obligarea pârâtei în favoarea reclamantei la plata sumei de 260.493,24 RON, reprezentând garanţie de bună-execuţie la contractul nr. x din 22 februarie 2005, tribunalul a reţinut, în esenţă, că aceasta este suma pe care pârâta o mai are de restituit reclamantei din suma totală achitată cu acest titlu, din care restituise parţial suma de 200.000 RON.

Pentru considerentele menţionate anterior, în baza prevederilor art. 969 şi 970 din C. civ. de la 1864, tribunalul a admis în parte cererea reclamantei şi a obligat-o pe pârâtă în favoarea acesteia la restituirea sumei de 308.365,6 RON (47.872,36+260.493,24) reprezentând garanţie de bună-execuţie.

În ceea ce priveşte penalităţile solicitate de reclamantă, prima instanţă, având în vedere clauzele penale prevăzute la art. 23.2 din contractele nr. x din 3 septembrie 2003 şi nr. 166 din 22 februarie 2005, faptul că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală şi nu a restituit garanţia de bună-execuţie în termen de 28 de zile (calculate de la data recepţiei finale a ambelor lucrări, respectiv de la 3 decembrie 2007), a dat eficienţă clauzelor penale, stabilind în sarcina pârâtei obligaţia de a plăti reclamantei penalităţi în cuantum de 0,15% la suma de plată restantă de 308.365,6 RON (47.872,36+260.493,24), reprezentând garanţie de bună-execuţie.

În considerarea celor mai sus expuse şi în baza art. 969, 970 şi 983 din C. civ. de la 1864, tribunalul a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L.

Împotriva sentinţei civile nr. 1642/LP/PI din 21 decembrie 2017 a Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă au declarat apel atât reclamanta, cât şi pârâta.

Prin memoriul depus în susţinerea căii ordinare de atac exercitate, reclamanta A. S.R.L. a criticat sentinţa atacată în ceea ce priveşte modul de calcul al penalităţilor de întârziere, susţinând, în sinteză, că se impune rejudecarea cauzei şi schimbarea, în parte, a hotărârii atacate.

Prin memoriul de apel depus la dosar, pârâta CELULOBLOC S.A. a solicitat respingerea în tot a acţiunii introductive, în principal ca fiind prescrisă şi în subsidiar ca neîntemeiată. Într-un al doilea subsidiar, a solicitat recalcularea sumelor presupus datorate, conform susţinerilor sale consemnate la punctele l .b) şi 2. b) din memoriul depus la dosar şi, pe cale de consecinţă, diminuarea sumei la plata căreia a fost obligată de la 308.365,6 RON, la 66.146,06 RON (92.904,91 RON - 26.758,85 RON) şi modificarea în acelaşi sens şi a sumei la care urmează a se aplica penalitatea de 0,15%.

Prin decizia civilă nr. 361/A din 7 iunie 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a respins ca nefondate ambele apeluri.

Pentru a decide astfel asupra apelului declarat de reclamanta A. S.R.L., instanţa de prim control judiciar a înlăturat, în esenţă, critica acestei părţi potrivit căreia în mod greşit tribunalul a reţinut că penalităţile de întârziere în cuantum de 0,5% se calculează prin raportare la totalul sumei restante şi nu pe zile de întârziere.

În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâta CELULOBLOC S.A., instanţa de prim control judiciar a notat că prin acţiunea introductivă reclamanta a solicitat restituirea sumelor reţinute de pârâtă cu titlu de garanţie de bună-execuţie în baza contractelor de execuţie lucrări nr. x din 3 septembrie 2003 şi nr. 166 din 22 mai 2005, încheiate de părţi.

Curtea de apel a reţinut, în esenţă, caracterul nefondat şi al acestei căi de atac, notând că prima instanţă a apreciat în mod corect că acţiunea introductivă a fost formulată de reclamantă în interiorul termenului de prescripţie, iar pe fond, admiţând în parte acţiunea, a obligat-o în mod corect pe pârâtă la plata sumei de 308.365,6 RON cu titlul de garanţie de bună-execuţie şi la plata unei penalităţi de 0,15 % calculată la această sumă.

Împotriva acestei decizii, pârâta Celulobloc S.A. a declarat recurs, invocând cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 7, 8 şi 9 din C. proc. civ. de la 1865.

Prin decizia civilă nr. 4143 din 9 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. Celulobloc S.A. împotriva deciziei civile nr. 361/A din 7 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, fiind casată decizia atacată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, argumentul principal al acestei soluţii de casare fiind acela că instanţa de apel nu a procedat la o analiză concretă a criticilor apelantei pârâtă.

Din argumentele care au justificat casarea, se pot reţine statuările instanţei supreme conform cărora nu doar inexistenţa motivării, ci şi precaritatea acesteia constituie motiv de casare, observând că instanţa de prim control judiciar a ignorat chiar să menţioneze criticile dezvoltate de pârâtă asupra modului de calcul al garanţiei de bună-execuţie aferentă celor două contracte şi nu a răspuns criticii pârâtei referitoare la împrejurarea că tribunalul a calculat în mod greşit garanţia de bună execuţie aferentă la contractul de subantrepriză nr. x din 3 septembrie 2003. S-a mai constatat că statuarea instanţei de apel referitoare la garanţia de bună execuţie pretins datorată de pârâtă în temeiul contractului de lucrări nr. x din 22 februarie 2005, este complet nemotivată, instanţa de apel nemenţionând niciun raţionament în baza căruia a ajuns la această sumă.

La Curtea de Apel Timişoara, cauza a fost reînregistrată în vederea rejudecării apelului sub nr. x/2010.

Prin decizia nr. 467 din 14 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2010, s-a hotărât astfel:

A fost respins apelul declarat de apelanta reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidatorul judiciar B., împotriva sentinţei civile nr. 1642/LP/PI/21.12.2017, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2010;

A fost admis apelul formulat de apelantă pârâtă S.C. Celulobloc S.A. împotriva aceleiaşi hotărâri şi a fost schimbată în parte sentinţa civilă nr. 1642/LP/PI/21.12.2017, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2010, în sensul că: a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidatorul judiciar B., în contradictoriu cu pârâta S.C. Celulobloc S.A. şi a fost obligată pârâta S.C. Celulobloc S.A. la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. a sumei de 103.757,01 RON, cu titlu de garanţie de bună execuţie, la care se adaugă penalităţi de 0,15 % aplicate asupra sumei de 103.757,01 RON; a fost obligată reclamanta S.C. A. S.R.L. la plata către pârâta S.C. Celulobloc S.A. a sumei de 3.632,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă; a fost obligată intimata reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata către apelantă pârâtă S.C. Celulobloc S.A. a sumei de 9.967,42 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

În ceea ce priveşte apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidatorul judiciar B., prin încheierea din data de 21.11.2019, instanţa de apel a reţinut că, având în vedere prevederile art. 502 C. proc. civ., care fac trimitere la dispoziţiile art. 481 din acelaşi cod, în considerarea faptului că, deşi cu ocazia soluţionării apelurilor declarate în cauză în ciclul procesual anterior, ambele căi de atac au fost respinse de Curtea de Apel Timişoara, doar pârâta a înţeles să declare recurs împotriva deciziei instanţei de apel, cale extraordinară de atac care a fost admisă de instanţa supremă, cele statuate de prima instanţă privitor la modul de calcul al penalităţilor de întârziere au intrat în puterea lucrului judecat.

Pe cale de consecinţă, soluţia de respingere a apelului declarat de apelanta reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidatorul judiciar B., împotriva sentinţei civile nr. 1642/LP/PI/21.12.2017, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2010 s-a impus a fi menţinută.

În motivarea acestei decizii, în prima rejudecare a apelului, cu referire la fondul cauzei, instanţa de apel a menţionat că, pentru lămurirea cuantumului sumelor reţinute cu titlu de garanţie de bună execuţie, expertiza tehnică judiciară efectuată în faţa primei instanţe a fost completată în această fază procesuală, cu luarea în considerare şi a dispoziţiilor contractuale relevante, indicându-se în acest sens art. 11 din contractul nr. x/03.09.2003, respectiv art. 11 din contractul nr. x/22.02.2005.

Procedând la identificarea sumelor datorate cu titlu de garanţie de bună execuţie, curtea a reţinut, în esenţă, că, din cuprinsul raportului de expertiză tehnică judiciară, aşa cum a fost completat în faţa instanţei de apel, rezultă că în privinţa contractului de execuţie nr. x/03.09.2003 cuantumul garanţiei de bună execuţie este de 114.509,89 RON, din care a fost achitată suma de 95.747,53 RON, rămânând un rest de 18.762,36 RON.

De asemenea, în ceea ce priveşte cuantumul garanţiei de bună execuţie calculat în temeiul contractului de execuţie nr. x/22.02.2005, acesta a fost determinat ca fiind în sumă de 284.994,6 RON, din care a fost achitată suma de 200.000 RON, rămânând o diferenţă de achitat de 84.994,65 RON, cu precizarea că la determinarea cuantumului garanţiei de bună execuţie, s-a aplicat cota de 5 % stabilită în cele două contracte, dar nu din preţul contractului, ci asupra bazei de calcul reprezentată de valoarea totală a facturilor emise de subantreprenor, fără TVA, raportată la situaţiile de lucrări acceptate, fără TVA, motivată de expert prin aceea că pe facturile emise de subantreprenor nu s-a consemnat garanţia de bună execuţie, nici procentual şi nici valoric, iar prin plăţile efectuate, verificate în cadrul expertizei în baza documentelor de decontare bancară, apelanta pârâtă S.C. Celulobloc S.A. a făcut reţineri de sume la fiecare plată,în sume care nu reprezintă întocmai cota de 5 %.

Curtea a mai apreciat a fi întemeiată susţinerea apelantei pârâtă S.C. Celulobloc S.A. potrivit căreia procentul se calculează după scăderea TVA-ului, astfel încât a stabilit sumele datorate aşa cum au fost determinate prin expertiză, respectiv fără TVA.

Şi împotriva deciziei nr. 467 din 14 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2010 a formulat recurs pârâta S.C. Celulobloc S.A.

Prin decizia nr. 431/23.02.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâta S.C. Celulobloc S.A. împotriva deciziei civile nr. 467 din 14 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2010, a casat în parte şi această a doua decizie pronunţată în apel, dispunând trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului pârâtei, menţinând în rest dispoziţiile deciziei atacate.

În motivarea acestei noi decizii de casare, instanţa supremă a apreciat nefondată critica pârâtei-apelante cu privire la modul de soluţionare de către instanţa de fond a excepţiei de prescripţie, apreciind că instanţa de apel, în rejudecarea apelului după casare, a analizat motivele pârâtei privind excepţia de prescripţie şi le-a înlăturat argumentat.

Cu toate acestea, cu privire la fondul litigiului dintre părţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că instanţa de apel, în rejudecarea apelului, a ignorat mai multe motive invocate de către pârâtă şi a omis, în motivarea deciziei, aspectele esenţiale pentru pârâtă, analiza efectuată în rejudecarea apelului după casare fiind incompletă.

În acest sens, făcând trimitere la conţinutul hotărârii judecătoreşti, reglementat de art. 261 C. proc. civ. anterior (de la 1865), precum şi la art. 6 din Convenţia Europeană asupra Drepturilor Omului, instanţa supremă a subliniat că, de vreme ce expertiza este doar un procedu prin intermediul căruia se stabilesc împrejurări de fapt necesare pentru soluţionarea litigiului, răspunsul expertului nu putea privi probleme de drept legate de calificarea obligaţiilor asumate contractual, de condiţiile şi limitele răspunderii contractuale privind situaţiile în care garanţia de bună-execuţie trebuie restituită, aceste dezlegări trebuind a fi făcute de instanţa de apel.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai apreciat întemeiate criticile pârâtei-recurente conform cărora motivarea instanţei de apel nu conţine decât formal o analiză a raporturilor juridice stabilite între părţi, în virtutea principiului "pacta sunt servanda" prev. de art. 969 C. civ. anterior, a condiţiilor răspunderii contractuale şi a modului de executare a obligaţiilor asumate, astfel cum au fost configurate prin clauzele agreate de părţi.

Totodată, instanţa supremă a apreciat că, în pofida îndrumărilor curpinse în decizia iniţială de casare, instanţa de apel în rejudecarea apelului nu a analizat motivele pârâtei privind neîndeplinirea obligaţiilor contractuale în legătură cu remedierea deficienţelor constatate în executarea lucrărilor şi s-a raportat greşit la principiul relativităţii contractului, aplicând prezumţii în favoarea reclamantei din executarea unui contract între beneficiar şi antreprenor faţă de care era terţ.

Urmare a admiterii recursului declarat de pârâta S.C. Celulobloc S.A. împotriva deciziei civile nr. 467 din 14 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2010 şi a casării, în parte, a acestei decizii, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 21.09.2021 sub nr. x/2010, în vederea unei noi rejudecări a apelului pârâtei.

Prin decizia civilă nr. 776/A din 20 decembrie 2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă aTop of FormBottom of Form admis apelul declarat de pârâta-apelantă S.C. Celulobloc S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1642/LP/PI/21.12.2017, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2010, în contradictoriu cu intimata reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidatorul judiciar B..

A schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. în contradictoriu cu pârâta S.C. Celulobloc S.A., având ca obiect pretenţii - restituire garanţie de bună execuţie şi penalităţi.

A păstrat soluţia primei instanţe pronunţată asupra excepţiei de prescripţie.

A obligat reclamanta-intimată A. S.R.L. să plătească apelantei-pârâtă Celulobloc S.A. suma de 22.243,97 RON cheltuieli de judecată în toate stadiile procesuale parcurse de pricină până la momentul soluţionării prezentului apel.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Obiectul acţiunii, aşa cum a fost el configurat de către reclamantă prin cererea introductivă de instanţă, constă în obligarea pârâtei la restituirea garanţiei de bună-execuţie aferentă celor două contracte de subantrepriză încheiate de ele.

Prin urmare, ţinând cont de limitele principiului disponibilităţii şi de obiectul judecăţii fixat de reclamantă, sarcina instanţei de fond a fost şi, implicit, este şi a instanţei de apel, nu aceea de a determina totalitatea sumelor rămase de plată din cele două contracte de subantrepriză, ci de a stabili cuantumul sumelor reţinute de pârâta-apelantă cu titlu de garanţie de bună-execuţie, precum şi de a verifica dacă acestea au fost sau nu restituite, în contextul în care problematica prescripţiei unei astfel de cereri - restituirea garanţiilor de bună execuţie reţinute - a fost deja tranşată în ciclurile procesuale anterioare, prin respingerea definitivă a excepţiei de prescripţie, soluţia confirmată de instanţa supremă în ultima decizie de casare, aşa cum rezultă din cele expuse supra.

Aceste precizări sunt necesare deoarece, aşa cum se poate observa, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel care a soluţionat apelul în al doilea ciclu procesual (prima rejudecare a apelului), s-au preocupat să determine: totalul sumei rezultate din însumarea facturilor emise de reclamantă, în derularea celor două contracte; precum şi totalul plăţilor efectuate de pârâtă cu privire la aceste facturi.

Or, obiect al litigiului nu îl constituie obligarea pârâtei la plata restului rămas de achitat din derularea raporturilor juridice generate de cele două contracte de subantrepriză, ci obligarea acesteia la restituirea garanţiei de bună execuţie, constituită prin reţineri din plăţile făcute pentru onorarea facturilor emise pe parcursul derulării celor două contracte de subantrepriză.

Instanţa de apel, potrivit considerentelor reţinute în cuprinsul deciziei pronunţate, a apreciat nefondate primele două motive ale apelantei-pârâtei, prin care aceasta a susţinut că reclamanta nu ar fi remediat nicio defecţiune din cele constatate prin procesul-verbal de recepţie a lucrărilor şi că oricum, hotărârea primei instanţe este nelegală deoarece restituirea garanţiei de bună-execuţie se putea efectua numai după încheierea unui proces-verbal de recepţie finală între subantreprenorul reclamant A. S.R.L. şi antreprenorul pârât Celulobloc S.A., proces-verbal care în cauza de faţă nu a fost încheiat.

Curtea de apel a reţinut, însă, că sunt fondate criticile apelantei-pârâte subsumate celui de al treilea motiv de apel, referitor la împrejurarea că cele două garanţii de bună execuţie au fost restituite către reclamantă.

Astfel, curtea de apel a observat că expertul judiciar desemnat de prima instanţă, care a administrat proba cu expertiza contabilă, nu a fost în măsură să determine cu exactitate sumele reţinute de către pârâta-apelantă cu titlu de garanţie de bună execuţie, subliniind că: pe facturile emise de subantreprenor nu s-a consemnat garanţia de bună execuţie, nici procentual şi nici valoric, aşa cum prevede legislaţia în vigoare; prin plăţile efectuate şi verificate de expertiză în baza documentelor de decontare bancară, pârâta-apelantă a făcut reţineri de sume la fiecare plată, în sume care nu reprezintă întocmai garanţia de bună-execuţie.

De asemenea, acelaşi expert a avut în vedere la determinarea restului rămas de plată, din valoarea contractului, deşi nu acesta era obiectul litigiului, toate facturile emise de către reclamantă, chiar dacă pe întreg parcursul procesului pârâta a susţinut că nu a acceptat la plată o serie întreagă de facturi şi nici nu le-a plătit, pentru diverse argumente, constând în lipsa situaţiilor de lucrări, greşeli de calcul, erori reprezentând facturarea unor sume care trebuiau suportate de reclamantă prin raportare la clauzele contractuale convenite.

În acest context, calculul ipotetic prezentat de expertul judiciar şi prin care se determină o sumă globală plecând de la premisa eronată că s-ar fi reţinut o garanţie de 5% din valoarea fiecărei facturi achitate, la momentul efectuării fiecărei plăţi, este neconcludent şi nu reflectă realitatea raporturilor juridice dintre părţi şi nici cuantumul concret al garanţiei de bună-execuţie reţinut de pârâtă.

Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a apreciat mult mai pertinentă, relevantă şi concludentă opinia separată la suplimentul raportului de expertiză, exprimată de expert asistent C. care, comparând fiecare factură acceptată la plată cu fiecare document de plată ce atestă valoarea efectiv plătită de către pârâtă, a determinat în concret, pentru fiecare plată efectuată, valoarea garanţiei de bună-execuţie reţinută de pârâtă, rezultând un total de: 62.798,93 RON, garanţie de bună-execuţie reţinută în executarea contractului de subantrepriză nr. x/3 septembrie 2003; 188.987,05 RON, garanţie de bună-execuţie reţinută din executarea contractului de subantrepriză nr. 166/22 februarie 2005 încheiat de părţile litigante.

Din tabelele care însoţesc opinia separată a expertului rezultă şi modul în care s-au derulat raporturile juridice dintre cele două părţi. Astfel se constată că, în derularea contractului, fiecare factură acceptată la plată era onorată, cu deducerea unei garanţii de bună execuţie. De asemenea, se constată că, periodic, plăţile efectuate de pârâta-apelantă erau în sume care depăşeau valoarea facturii menţionată a fi onorată, astfel că au fost situaţii în care plăţile efectuate de pârâta-apelantă au depăşit valoarea lucrărilor efectuate şi facturate de reclamantă, astfel că, în opinia expertului a avut loc, prin aceste plăţi în plus, restituiri ale garanţiei de bună execuţie reţinută până atunci, în timpul derulării contractului.

Din aceleaşi tabele conţinând facturile acceptate la plată, plăţile efectiv efectuate, garanţia de bună-execuţie reţinută şi eventualul rest rămas de plată, rezultă că: în ce priveşte contractul de subantrepriză nr. x/3 septembrie 2003, din valoarea totală (inclusiv TVA), a facturilor emise de către reclamantă, de 2.931.289,84 RON, au fost acceptate la plată facturi totalizând 2.725334,80 de RON, efectuându-se plăţi în cuantum total de 2.808.371,89 RON, fiind achitată aşadar în plus suma de 83.037,09 RON; în ce priveşte contractul de subantrepriză nr. 166/22 februarie 2005, din valoarea totală a facturilor emise de reclamantă, de 6.971.225,61 RON, au fost acceptate la plată facturi totalizând 6.699.630,84 de RON şi s-a plătit efectiv o sumă de 6.710.643,79 RON, adică cu 11.012,95 RON mai mult.

Se mai poate constata că, în ce priveşte primul contract de subantrepriză - x/3 septembrie 2003 - la data emiterii ultimei facturi acceptate la plată de către pârâta-apelantă - factura nr. x/29.12.2006 în valoare de 47.872,47 RON, valoarea garanţiei de bună-execuţie reţinută şi care trebuia restituită era de 62.789,93 RON. În acest context, prin plata succesivă, în perioada ianuarie - aprilie 2007 a mai multor sume totalizând 145.836,02 RON, s-a achitat atât ultima factură acceptată la plată cât şi garanţia de bună-execuţie care mai era de restituit la acel moment, fiind achitate chiar şi sume în plus.

În mod similar, în ce priveşte al doilea contract de subantrepriză nr. 166/22 februarie 2005, la data emiterii ultimelor facturi acceptate la plată în data de 30 decembrie 2007, totalizând suma de 200.548,85 RON, exista o garanţie de bună execuţie de restituit de 188.987,05 RON. Prin urmare, prin plata sumelor de 190.521,08 RON şi de 200.000 de RON, s-au onorat nu numai ultimele facturi, ci şi garanţia de bună-execuţie rămasă de restituit, fiind achitată în realitate o sumă mai mare decât cea rămasă datorată.

În raport de aceste considerente, instanţa de apel a concluzionat, în acord cu susţinerile pârâtei că, în cazul ambelor contracte de subantrepriză, garanţia de bună-execuţie reţinută de pârâta-apelantă a fost restituită, iar eventualele diferenţe rămase neachitate sunt aferente unor facturi care nu au fost acceptate la plată de către pârâta-apelantă şi care nu au făcut obiectul prezentului litigiu.

Împotriva deciziei civile nr. 776/A din 20 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. PRIN LICHIDATOR JUDICIAR S.C. B.. a declarat recurs, în temeiul art. 304 alin. (1) pct. 7, 8 si 9 C. proc. civ.

Recurenta a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, pentru stabilirea corectă a stării de fapt; în subsidiar, a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat de către intimata S.C. CELULOBLOC S.A., cu consecinţa menţinerii soluţiei primei instanţe şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Indicând motivele de recurs prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a considerat, în primul rând, că decizia pronunţată în apel conţine motive contradictorii.

Astfel, pe de-o parte, instanţa de control judiciar respinge ca nefondate primele doua motive de apel ale pârâtei şi reţine că reclamanta şi-a îndeplinit întocmai obligaţiile contractuale prin remedierea defecţiunilor, având dreptul la restituirea garanţiei de bună execuţie achitată, iar, pe de alta parte, refuză dreptul recurentei de a recupera sumele reţinute cu titlu de garanţie de buna execuţie şi debitul restant.

In contextul în care beneficiarul final a acceptat lucrarea contractuală şi a achitat preţul convenit, reiese cu puterea evidenţei că şi recurenta era îndreptăţită la restituirea sumelor calculate cu titlu de garanţie de bună execuţie şi a debitului restant, în contextul în care ambii experţi au precizat că nu au identificat facturi fiscale emise de recurentă pe care intimata să le fi refuzat la plata.

În debutul considerentelor, instanţa de control a reţinut că recurenta a solicitat restituirea garanţiei de bună execuţie aferentă celor două contracte de subantrepriză, ca mai apoi să analizeze acţiunea recurentei prin raportare la concluziile expertului asistent C., care în opinia separată analizează exclusiv facturile care se presupune că au fost acceptate la plata de către intimata. Or, în contextul în care întreaga lucrare a fost plătită şi acceptată de către beneficiarul final, nu se poate reţine prezumţia că anumite facturi nu au fost acceptate la plată.

Toate aceste considerente sunt contradictorii, deoarece nu se poate reţine că recurenta şi-a executat obligaţiile şi a remediat defecţiunile, ca mai apoi instanţa să se raporteze la o opinie separată a unui expert asistent care analizează exclusiv facturi ce se presupune că au fost acceptate la plată, cu ignorarea faptului că toate facturile au fost înregistrate în contabilitatea intimatei.

Astfel, instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecaţii si a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, deoarece recurenta a solicitat prin petitele formulate: garanţia de buna execuţie aferentă Contractului nr. x/22.02.2005, respectiv 230/22.02.2005 şi debit restant şi garanţie de buna execuţie conform Contractului nr. x/03.09.2003, precum şi penalităţile de întârziere.

Or, daca ne raportăm la petitele formulate, a susţinut recurenta-reclamantă, soluţia instanţei asupra cererii de chemare în judecată nu se poate fundamenta exclusiv pe motive care privesc garanţia de buna execuţie.

Aşadar, susţine recurenta, au fost nesocotite dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., instanţa fiind ţinută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, ea neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecaţii.

Deopotrivă, recurenta consideră că au fost nesocotite şi dispoziţiile art. 970 C. civ. privind buna-credinţă în executarea obligaţiilor contractuale, în condiţiile în care instanţa de control a reţinut că recurenta şi-a executat obligaţiile contractuale şi intimata avea obligaţia de a plăti debitul restant şi de a restitui garanţia de bună execuţie, părţile fiind ţinute de principiul forţei obligatorii a contractului (art. 969 C. civ.).

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., recurenta a considerat că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 977 C. civ. privind interpretarea contractului după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor, cât şi prevederile art. 982 C. civ. de a interpreta clauzele convenţiilor unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg.

Totodată, recurenta a considerat că au fost încălcate şi prevederile art. 969 C. civ., cât timp instanţa de control judiciar reţine pe de-o parte, faptul că recurenta şi-a executat întocmai obligaţiile contractuale, iar pe de alta parte respinge cererea de obligare a intimatei la plata debitului restant şi a garanţiei de buna execuţie.

Or, nu se poate reţine deopotrivă faptul că recurenta-reclamantă a remediat defecţiunile şi a executat obligaţiile asumate prin contract, iar, pe de alta parte, să respingă toate pretenţiile contractuale.

Lipsa de bază legală provine din echivocul în care s-a aflat instanţa de control judiciar asupra cauzei deduse judecaţii întrucât concluzia de drept la care a ajuns nu se poate justifica pe o singură ipoteză de fapt şi anume concluziile expertului asistent C., cu ignorarea concluziilor expertului numit de instanţă, a celuilalt expert parte, a înscrisurilor depuse la dosar şi a probelor administrate.

Totodată, recurenta a considerat în interpretarea contractelor încheiate între părţi, că au fost încălcate prevederile art. 983 C. civ. şi ale art. 985 C. civ., susţinând că atâta timp cât intimata şi-a înregistrat în contabilitate facturile emise, recurenta avea dreptul de a-i fi plătită garanţia de bună execuţie împreună cu penalităţile datorate.

In ceea ce priveşte motivarea instanţei de control conform căreia eventualele diferenţe rămase neachitate ale garanţiei de bună execuţie sunt aferente unor facturi care nu au fost acceptate la plată de către intimată şi care nu fac obiectul litigiului este mai mult decât eronată, cât timp, prin cererea introductivă, recurenta a solicitat şi achitarea unui debit restant, astfel că analizarea unor facturi neacceptate la plată nu trebuia exclusă, fiind nesocotite limitele învestirii instanţei prevăzute de art. 129 C. proc. civ.

Recurenta a concluzionat că se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel în vederea stabilirii corecte a stării de fapt, având în vedere că soluţia instanţei de apel se bazează exclusiv pe concluziile expertului asistent care sunt total contradictorii cu ale expertului principal.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia.

În şedinţa publică din 6 aprilie 2022, apărătorul intimatei-pârâte a arătat că nu mai susţine excepţia tardivităţii recursului, astfel încât aceasta nu s-a mai impus a fi examinată.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

În cuprinsul cerererii de recurs, recurenta-reclamantă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Se constată că, într-un prim set de critici, subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că, pe de-o parte, instanţa de apel respinge ca nefondate primele două motive de apel ale pârâtei şi reţine că reclamanta şi-a îndeplinit întocmai obligaţiile contractuale prin remedierea defecţiunilor, având dreptul la restituirea garanţiei de bună execuţie achitată, iar, pe de alta parte, refuză dreptul recurentei de a recupera sumele reţinute cu titlu de garanţie de buna execuţie şi debitul restant; totodată, a mai susţinut recurenta, considerentele sunt contradictorii, deoarece nu se poate reţine că reclamanta şi-a executat obligaţiile şi a remediat defecţiunile, ca mai apoi instanţa să se raporteze la o opinie separată a unui expert asistent care analizează exclusiv facturi ce se presupune că au fost acceptate la plată, cu ignorarea faptului că toate facturile au fost înregistrate în contabilitatea intimatei.

Astfel, a notat recurenta, instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecaţii şi a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, deoarece în raport de petitele cererii de chemare în judecată, soluţia instanţei nu se poate fundamenta exclusiv pe motive care privesc garanţia de buna execuţie; aşadar, au fost nesocotite dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., instanţa fiind ţinută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, ea neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecaţii.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., hotărârea poate fi modificată sau casată atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Acest motiv vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Din modul de expunere al criticilor se constată că recurenta invocă ipoteza existenţei motivelor contradictorii în considerentele hotărârii atacate.

Cât priveşte motivul prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reţine că acesta vizează interpretarea greşită a actului dedus judecăţii şi schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Înalta Curte constată că, în expunerea argumentelor, recurenta-reclamantă reia trunchiat considerente ale deciziei recurate pe care le îmbină cu opinii personale, fără a avea în vedere că, în cuprinsul hotărârii atacate, instanţa de apel a statuat în sensul îndeplinirii întocmai de către reclamantă a obligaţiilor contractuale prin remedierea defecţiunilor, dar şi al constatării restituirii garanţiei de bună-execuţie reţinută de pârâtă.

În ceea ce priveşte restituirea garanţiei de bună execuţie, curtea de apel, procedând la analizarea probelor administrate în cauză (expertiza judiciară, suplimentul la raportul de expertiză), a reţinut că, pe de o parte, calculul ipotetic prezentat de expertul judiciar este neconcludent şi nu reflectă realitatea raporturilor juridice dintre părţi şi nici cuantumul concret al garanţiei de bună-execuţie reţinut de pârâtă, iar, pe de altă parte că este pertinentă, relevantă şi concludentă opinia separată la suplimentul raportului de expertiză, exprimată de expert asistent C. (care a determinat în concret, pentru fiecare plată efectuată, valoarea garanţiei de bună-execuţie reţinută de pârâtă), apreciind, tototdată, că din tabelele care însoţesc respectiva opinie rezultă şi modul în care s-au derulat raporturile juridice dintre cele două părţi.

Înalta Curte reţine că, în condiţiile în care aprecierea probelor este reprezentată de operaţiunea mentală pe care o face judecătorul pentru a determina puterea probantă şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi ale tuturor probelor administrate în cauză, iar, în speţă, instanţa de apel a administrat, în condiţiile legii, întregul probatoriu pertinent, concludent şi util cauzei, apreciere cu privire la care instanţa este suverană, nu se poate susţine cu temei critica recurentei privind motivarea contradictorie.

Faptul că recurenta-reclamantă şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale prin remedierea defecţiunilor nu are relevanţă în privinţa dreptului la restituirea garanţiei de bună execuţie, în condiţiile în care, potrivit probatoriilor administrate, modului de derulare a raporturilor juridice dintre părţi, instanţa de apel a stabilit că, în cazul ambelor contracte de subantrepriză, garanţia de bună-execuţie reţinută de pârâta-apelantă a fost restituită, iar eventualele diferenţe rămase neachitate sunt aferente unor facturi care nu au fost acceptate la plată de către pârâta-apelantă şi care nu au făcut obiectul prezentului litigiu.

Din analiza deciziei recurate, se desprinde concluzia că motivarea are un conţinut clar şi concret cu referire la actele din dosar, precum şi la argumentele şi apărările părţilor. Conţinutul considerentelor este lipsit de ambiguităţi ori contradicţii şi permite relevarea raţionamentului care a condus la soluţia pronunţată, atât în motivare, cât şi în dispozitiv, instanţa de apel precizând că schimbă în parte sentinţa atacată în sensul că respinge ca nefondată cererea de chemare în judecată având ca obiect pretenţii - restituire garanţie de bună execuţie şi penalităţi.

Prin urmare, soluţia pronunţată este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate şi nu se poate reţine existenţa unei motivări contradictorii, ci, dimpotrivă, argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia pronunţată.

Simpla nemulţumire a recurentei-reclamante cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de către aceasta, sunt aspecte care nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Criticile recurentei-reclamante în sensul că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., prin raportare la limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, nu se pot circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât acest motiv de recurs se referă la încălcarea principiului potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

Oricum, nesocotirea limitelor învestirii instanţei nu poate fi susţinută cu succes, în condiţiile în care, prin neatacarea de către reclamantă a deciziei pronunţate în al doilea ciclu procesual al apelului, instanţa de judecată era obligată să judece exclusiv în limitele motivelor de apel invocate de pârâtă, rămase nesoluţionate, precum şi în raport cu îndrumările cuprinse în a doua decizia de casare, iar recurenta înţelege să invoce această chestiune, prin raportare la art. 129 C. proc. civ., direct în faţa instanţei de recurs.

Prin urmare, cum litigiul a parcurs mai multe cicluri procesuale, în care s-a reţinut constant, fără a se fi contestat de vreuna dintre părţi, că obiectul acţiunii constă în obligarea pârâtei la restituirea garanţiei de bună-execuţie, este inadmisibil din punct de vedere procedural a se aduce în discuţie pentru prima oară în faţa instanţei de recurs apecte legate de limitele învestirii.

Totodată, Înalta Curte reţine, în acord cu instanţele devolutive, că obiectul acţiunii, aşa cum a fost el configurat de către reclamantă prin cererea introductivă de instanţă, constă în obligarea pârâtei la restituirea garanţiei de bună-execuţie aferentă celor două contracte de subantrepriză încheiate de ele, astfel că observaţiile recurentei în referire la debitul restant excedează cadrului procesual şi nu pot fi examinate în recursul pendinte.

Nici criticile recurentei-reclamante în sensul că au fost nesocotite dispoziţiile art. 970 C. civ. privind buna-credinţă în executarea obligaţiilor contractuale, părţile fiind ţinute de principiul forţei obligatorii a contractului, nu se pot circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât chestiunile care privesc buna-credinţă vizează aspecte de netemeinicie care nu pot fi analizate în recurs. În plus, susţinerea forţei obligatorii a contractului fără a argumenta în ce sens au fost încălcate dispoziţiile art. 969 C. civ.. şi exprimând doar opinii personale asupra dezlegărilor jurisdicţionale ale instanţei de apel, nu se poate converti în cazul de nelegalitate invocat, astfel încât acest motiv de recurs urmează a fi respins.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 977 şi art. 982 C. civ., a încălcat art. 969 C. civ., art. 983 şi art. 985 din acelaşi cod, precum şi că, în speţă, concluzia la care a ajuns instanţa de apel nu se poate justifica pe o singură ipoteză de fapt, respectiv concluziile expertului asistent C., cu ignorarea concluziilor expertului numit de instanţă, a celuilalt expert parte, a înscrisurilor depuse la dosar şi a probelor administrate; în final, recurenta a arătat că au fost nesocotite limitele învestirii instanţei prevăzute de art. 129 C. proc. civ., întrucât analizarea unor facturi neacceptate la plată nu trebuia exclusă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii şi, de asemenea, constată că recurenta nu a dezvoltat critici care să poată fi încadrate în acest motiv de nelegalitate.

Astfel, se reţine că identificarea unui motiv de nelegalitate, precum cel în discuţie, nu presupune, în mod suficient, citarea conţinutului unor norme de drept, dacă partea nu poate dezvolta, în mod consecvent, un raţionament care să justifice cum ori de ce, instanţa devolutivă a dat legii o interpretare greşită, a făcut o aplicare greşită a acesteia la starea de fapt lămurită ori a ignorat regulile de drept aplicabile.

Conţinutul concret al criticilor formulate nu pot fi subsumate motivului de nelegalitate invocat, în condiţiile în care recurenta, susţinând că au fost ignorate şi încălcate dispoziţiile legale menţionate, urmăreşte în realitate ca instanţa supremă să cenzureze evaluarea probelor administrate şi stabilirea de către instanţa de apel a situaţiei de fapt, aspecte care ţin de temeinicia hotărârii şi care nu cad sub controlul de legalitate în calea de atac a recursului.

În cauza de faţă, recurenta este nemulţumită, în primul rând, de interpretarea dată de instanţa de apel celor convenite de părţi prin contractele de subantrepriză, fără să reuşească, însă, în prezentarea argumentelor sale, să demonstreze vreo încălcare sau aplicare greşită a unor norme de drept material.

Înscrisul ce constată convenţia părţilor este o probă în procesul civil, iar interpretarea probelor în vederea stabilirii elementelor de fapt ale cauzei intră în domeniul rezervat exclusiv instanţelor devolutive.

Întreaga suită a afirmaţiilor recurentei se referă la interpretarea materialului probator şi contestă concluziile instanţei de apel cu privire la starea de fapt reţinută, tinzând să repună în dezbateri o nouă judecată referitoare la aprecierea rezultatului la care a ajuns instanţa de apel pe baza concluziilor expertului asistent C., adică solicită instanţei de recurs exclusiv realizarea unui control de fond, de temeinicie a hotărârii, incompatibil cu natura recursului.

Aşa fiind, instanţa supremă apreciază că nu poate cenzura elementele în raport cu care instanţa de apel a stabilit, după evaluarea probelor administrate, că, în cazul ambelor contracte de subantrepriză, garanţia de bună-execuţie reţinută de pârâta-apelantă a fost restituită.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a nesocotit limitele învestirii instanţei, ci doar a explicat faptul că eventualele diferenţe rămase neachitate sunt aferente unor facturi care nu au fost acceptate la plată de către pârâta-apelantă şi care nu au făcut obiectul prezentului litigiu. Oricum, acceptarea sau nu la plată a unor facturi sunt aspecte de netemeinicie, care scapă controlului instanţei de recurs.

Faptul că soluţia criticată nu corespunde modului în care recurenta consideră că şi-a prezentat acţiunea şi nu concordă nici cu propriile convingeri ale acesteia, astfel cum rezultă din modalitatea în care sunt repuse în discuţie probele administrate în dosar (expertiza, înscrisuri) nu se poate constitui într-un motiv de nelegalitate care, din punct de vedere procedural, să se poată înscrie în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează exclusiv încălcarea normelor de drept material.

Susţinerile recurentei în sensul că rezultatul la care a ajuns instanţa de apel nu se poate justifica pe o singură ipoteză de fapt, respectiv concluziile expertului asistent C., cu ignorarea celor ale expertului numit de instanţă şi a celuilalt expert parte, a înscrisurilor depuse la dosar şi a probelor administrate, vizează netemeinicia deciziei atacate, critica fiind invocată cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Este de reţinut că întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care instanţa, în temeiul caracterului său devolutiv, a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport cu stabilirea situaţiei de fapt reţinută, nu poate atrage în mod automat incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de pct. 7, 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ. invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte, în raport de argumentele evocate, cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul conform dispozitivului.

În aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă la plata sumei de 3323,53 cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă, conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. PRIN LICHIDATOR JUDICIAR S.C. B.. împotriva deciziei civile nr. 776/A din 20 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. PRIN LICHIDATOR JUDICIAR S.C. B.. la plata sumei de 3323,53 cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă S.C. CELULOBLOC S.A.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2022.