Recurs cassation annulled for failing to frame specific illegality grounds and for res judicata barring liability claims against parent company

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă la 19.04.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele B. şi S.C. C. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul simulat al actului constitutiv al societăţii C. S.R.L. şi, în consecinţă, inopozabilitatea acestuia faţă de reclamantă, să constate caracterul fictiv al formei de asociere şi că B. răspunde material pentru prejudiciile cauzate acesteia de S.C. C. S.R.L. şi să oblige pârâtele la plata cheltuielilor de judecată.

La 16.12.2016 reclamanta a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a societăţii D. s.r.o. şi a lui E..

Prin încheierea din 16.02.2017, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a dispus, printre altele, admiterea excepţiei nulităţii capătului de cerere prin care s-a solicitat să se constate că B. răspunde material pentru prejudiciile cauzate acesteia de S.C. C. S.R.L.

Prin sentinţa nr. 41/LP/09.03.2017, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B., a admis excepţia lipsei de interes şi a respins acţiunea ca lipsită de interes. A obligat reclamanta la plata a câte 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către fiecare dintre pârâţii S.C. C. S.R.L., D. s.r.o. şi E..

Prin sentinţa nr. 138/LP/29.06.2017, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a dispus completarea dispozitivului sentinţei nr. 41/LP/09.03.2017, în sensul că a obligat reclamanta la plata către pârâta B. a sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii din 16.02.2017 şi a sentinţei nr. 41/LP/09.03.2017, pronunţate de Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă, reclamanta a declarat apel.

Împotriva aceleiaşi sentinţe, pârâtele D. s.r.o. şi S.C. C. S.R.L. au declarat apel.

Prin decizia nr. 52/C/2018-A/13.03.2018, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondat apelul declarat împotriva încheierii atacate, a admis apelurile declarate împotriva sentinţei primei instanţe, a anulat în parte hotărârea atacată, în ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel. A menţinut dispoziţiile sentinţei atacate referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. şi a dispus obligarea apelantei-reclamante la plata sumei de 21.303 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru datorată în primă instanţă.

Împotriva sentinţei nr. 138/LP/29.06.2017, S.C. A. S.R.L. şi B. au declarat apel.

Prin decizia nr. 53/C/2018-A/13.03.2018, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca lipsit de interes apelul declarat de apelanta-pârâtă B., a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă şi a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a respins ca lipsită de obiect cererea B., de completare a dispozitivului sentinţei nr. 41/LP/09.03.2017 a Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă.

Împotriva deciziei nr. 52/C/2018-A/13.03.2018, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta a declarat recurs.

Prin decizia nr. 803/09.04.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat recursul.

Rejudecând pricina în primă instanţă, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a pronunţat sentinţa nr. 253/LP/18.11.2019 prin care a respins ca nefondată acţiunea, a obligat reclamanta la plata către pârâta S.C. C. S.R.L. a sumei de 65.523,22 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâta D. s.r.o. a sumei de 6.000 euro, cu acelaşi titlu, către pârâta B. a sumei de 14.000 euro, reprezentând cheltuieli de judecată şi către pârâtul E. a sumei de 6.500 RON, cu acelaşi titlu.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia nr. 297/C/2020-A/18.11.2020, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins apelul ca nefondat şi a obligat apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă D. s.r.o. a sumei de 2.735,85 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei din urmă decizii, S.C. A. S.R.L. a declarat recurs.

În motivare, autoarea recursului a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit normele de drept material incidente şi a apreciat greşit obiectul cererii de chemare în judecată şi probele administrate în cauză.

În acest context, a arătat că instanţa de prim control judiciar a reţinut în mod eronat că obiectul cauzei ar fi fost reprezentat de constatarea şi declararea simulaţiei actului constitutiv al intimatei-pârâte S.C. C. S.R.L., în condiţiile prin cererea de chemare în judecată recurenta-reclamantă a solicitat "să se constate simulaţia formei de organizare a societăţii B. în România, sub forma societăţii cu răspundere limitată S.C. C. S.R.L, actul juridic simulat fiind actul constitutiv al societăţii şi, pe cale de consecinţă, să se constate inopozabilitatea formei de organizare în România faţă de S.C. A. S.R.L., cu consecinţa antrenării răspunderii societăţii mamă B. pentru prejudiciile cauzate".

Astfel, recurenta-reclamantă a susţinut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea art. 9 C. proc. civ., instanţa de apel omiţând să se pronunţe asupra cererii cu care a fost învestită, în limitele şi cadrul procesual stabilite de reclamantă.

În continuare, a arătat că instanţa de apel s-a pronunţat numai asupra contractului de societate, fără a analiza şi a se pronunţa asupra cererii cu privire la constatarea simulaţiei formei de organizare a societăţii B. în România.

Aşadar, în opinia sa, stabilirea greşită a obiectului dedus judecăţii a determinat şi o aplicare şi interpretare greşită a normelor de drept material.

A mai susţinut că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile Tratatului de Funcţionare a Uniunii Europene şi ale art. 148 din Constituţia României, potrivit cărora normele comunitare şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se aplică cu prioritate faţă de normele din dreptul intern.

În argumentare, recurenta-reclamantă a menţionat că susţinerile sale au vizat distorsionarea şi încălcarea interdicţiei practicilor anticoncurenţiale de către societatea intimată din Germania, prin crearea fictivă a unei forme de organizare în România, în vederea eludării interdicţiei de neconcurenţă şi a limitării răspunderii pentru faptele anticoncurenţiale.

Prin prisma aceluiaşi motiv de nelegalitate, a arătat că motivarea instanţei de apel este nelegală şi neîntemeiată, fiind contrară probatoriului administrat în cauză.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a susţinut că soluţionarea cauzei s-a realizat cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale aplicabile atât simulaţiei, cât şi procesului civil.

Astfel, a arătat că în considerentele hotărârii atacate instanţa de apel, ignorând în totalitate argumentele sale, a reţinut doar două aspecte: înregistrarea în baza actului public a S.C. C. S.R.L. în registrul comerţului şi semnarea actului aparent, public şi a celui simulat de către persoane diferite.

În opinia sa, acestea sunt nelegale şi nefondate, întrucât întreaga probaţiune administrată în cauză dovedeşte simulaţia formei de organizare a societăţii B. în România.

A mai arătat, a subliniat că deşi s-a reţinut incidenţa în cauză a art. 1.175 din C. civ. de la 1864, s-a apreciat în mod greşit că avea obligaţia de a prezenta actul secret şi că în lipsa acestei probe, existenţa simulaţiei nu putea fi reţinută.

În acest context, recurenta-reclamantă a prezentat consideraţii teoretice privind simulaţia, subliniind că actul public era cel care crea aparenţa legalităţii şi că, în speţă, acesta era reprezentat de actul constitutiv al S.C. C. S.R.L.

A mai afirmat că aceasta nu a contestat existenţa actului constitutiv, ca modalitate aparentă de desfăşurare a activităţii pe teritoriul României de către intimata-pârâtă, ci a susţinut existenţa unui acord de voinţă secret, care reprezenta intenţia părţilor de a crea o formă de organizare a activităţii dependentă, pentru a asigura limitarea răspunderii societăţii beneficiare.

După evocarea dispoziţiilor art. 1.175 şi art. 1.198 din C. civ. de la 1864 şi art. 1.289-1.294 C. civ., a arătat că proba simulaţiei constituirii unei societăţi prezintă particularităţi faţă de dreptul comun, în sensul că existenţa simulaţiei poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, inclusiv cu martori şi prezumţii.

Sub acest aspect, a arătat că din probele administrate rezulta că S.C. C. S.R.L. nu avea organizare, patrimoniu sau scop propriu.

A mai afirmat că legiuitorul a prevăzut în mod expres că simulaţia se putea proba prin orice alt mijloc (înscrisuri, martori, interogatoriu etc), având în vedere că procurarea şi depunerea la instanţă a înscrisului doveditor ar fi fost imposibilă. În acest sens, a arătat că, în calitate de terţ de bună-credinţă, nu avea obligaţia de a depune actul secret.

În continuare, a subliniat că aprecierea instanţei de apel în sensul că simulaţia nu a existat, dacă actul public nu era încheiat între aceleaşi părţi, a fost greşită.

În argumentare, a arătat că instanţa de apel a ignorat explicaţiile şi probele existente la dosar, în condiţiile în care societatea D. s.r.o. era deţinută şi controlată exclusiv de B..

De asemenea, a precizat că argumentul instanţei de prim control judiciar potrivit căruia comportamentul societăţii C. S.R.L. după înfiinţare nu era relevant şi nu putea constitui o dovadă a simulaţiei formei de organizare, a fost greşit, întrucât în cazul simulaţiei societăţii comerciale, aceasta nu putea fi dovedită decât prin analiza concretă şi completă a comportamentului acesteia după înfiinţare.

A mai arătat că pentru stabilirea simulaţiei unei societăţi trebuiau analizate elementele principale ce determină personalitatea juridică distinctă a acesteia, şi anume organizarea de-sine-stătătoare, patrimoniul propriu şi scopul propriu.

Referitor la prima cerinţă, a arătat că probele administrate în cauză relevă că S.C. C. S.R.L. nu avea o organizare de-sine-stătătoare, ci era subordonată societăţii B., societatea din România fiind un instrument al voinţei societăţii dominante, iar subordonarea faţă de societatea intimată din Germania deriva din actul constitutiv şi din contractul de administrare încheiat la data de 05.08.2009.

A mai afirmat că şi modalitatea de acordare a unui împrumut administratorului societăţii din România de către societatea B., pe o perioadă de 124 de luni, fără constituirea vreunei garanţii era nelegală şi a dovedit că administratorul era finanţat de societatea mamă şi era obligat sa realizeze exclusiv scopul acesteia şi nu al societăţii organizate pe teritoriul României.

Totodată, a arătat că după pronunţarea deciziei civile nr. 353/03.10.2019, de către Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, prin care s-a menţinut obligaţia de plată în sarcina S.C. C. S.R.L. a sumei de 9.799.464 RON, aceasta a notat în cartea funciară un drept de ipotecă asupra halei de producţie din localitatea Santăul Mare, judeţul Bihor, în favoarea D. s.r.o., deţinută 100% de B., pentru un împrumut de 1.000.000 euro şi alte obligaţii de plată aferente acestuia.

Or, în opinia recurentei-reclamante, în condiţiile în care societatea D. s.r.o. nu avea ca obiect de activitate activităţi bancare sau de creditare, acordarea unui împrumut de 1.000.000 euro a subminat orice independenţă economică a societăţii din România.

A mai menţionat că lipsa unei organizări proprii a intimatei-pârâte S.C. C. S.R.L. a fost dovedită prin faptul că toate societăţile pârâte erau reprezentate de acelaşi avocat.

Referitor la cerinţa existenţei unui patrimoniu propriu, a arătat că neîntrunirea acesteia rezulta din aportul asociatului E. la capitalul social şi împrumuturile personale obţinute de acesta.

Astfel, a arătat că împrumutul de 86.000 euro, acordat de D. s.r.o. s-a realizat în acelaşi timp cu majorarea de capital social a intimatei-pârâte S.C. C. S.R.L. de către asociatul E. în anul 2011.

De asemenea, a afirmat că modalitatea frauduloasă de stornare a sumelor aferente serviciilor de administrare prestate de S.C. F. şi utilizarea lor ca aport la majorarea de capital social pentru asociatul E. echivala cu lipsa depunerii capitalului social din patrimoniul propriu.

Totodată, a susţinut că inexistenţa unui patrimoniu propriu era dovedită şi de situaţia activelor şi stocurilor deţinute de forma de organizare a intimatei-pârâte C. S.R.L., confuzia de patrimonii rezultând din dependenţa juridică şi economică a acestei societăţi faţă de B..

În continuare, a arătat că scopul pentru care a fost decisă această modalitate de organizare a activităţii societăţii în România a fost cel de a limita răspunderea intimatei-pârâte B. pentru datoriile care ar rezulta din activitatea desfăşurată.

A mai afirmat că actul constitutiv prin care a fost înfiinţată filiala din România a fost un act juridic simulat, fictiv, aşa încât acesta nu îi era opozabil.

Actul public încheiat între părţi, respectiv între societatea mamă, prin intermediul D. s.r.o. şi E. nu a fost un act constitutiv de înfiinţare a unei societăţi cu personalitate juridică distinctă, ci a reprezentat un contract de agenţie, de reprezentare a intereselor B. pe teritoriul României.

În consecinţă, recurenta-reclamantă a apreciat că este îndreptăţită să pretindă creanţa sa rezultată din răspunderea contractuală şi delictuală de la adevăraţii titulari ai raportului juridic, respectiv de la fondatori, asociaţi majoritari, organe reprezentative ale persoanei juridice etc.

Totodată, a menţionat că în cauză erau aplicabile şi prevederile Tratatului privind Funcţionarea Uniunii Europene, invocând în acest sens hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţate în cauzele C-15/74 - Centrafarm BV contra Sterliog Drug şi C-97/08 - Akzo Nobel NV.

A mai susţinut că societatea B. avea calitate procesuală pasivă, având în vedere că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de către o filială sau o altă formă de asociere unor terţe persoane aparţinea societăţii intimate din Germania.

În continuare, a arătat că deşi societatea C. S.R.L. desemnase un administrator cu puteri depline în persoana lui E. prin actul constitutiv, toate prerogativele de conducere şi control reveneau asociatului majoritar, deţinut integral de B., intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L. neavând în fapt autonomie decizională.

A mai afirmat că, deşi la înfiinţarea S.C. C. S.R.L. s-a declarat că aceasta va desfăşura activităţi de confecţii metalice şi părţi componente ale construcţiilor metalice, în fapt, aceasta a asigurat distribuţia bunurilor produse de societatea B.. În acest sens, a arătat că din probele depuse la dosarul cauzei rezulta că intimata-pârâtă nu a efectuat nicio activitate de producţie până în 2015, funcţionând, în fapt, ca un agent de vânzări.

Aşadar, în opinia recurentei-reclamante, nu doar forma de asociere în România era simulată, dar şi întreaga activitate "de producţie" din România.

Totodată, a precizat că deciziile nu s-au luat niciodată la sediul social al societăţii intimate din România, întreaga politică şi directivele de desfăşurare a activităţii fiind adoptate în cadrul societăţii B..

A mai susţinut că soluţionarea cauzei s-a realizat cu ignorarea Legii nr. 129/2019 din perspectiva faptului că beneficiarul real era B..

În final, a conchis că instanţa de apel nu a analizat incidenţa art. 1.198 C. civ. prin raportare la înscrisurile depuse la termenul din 18.11.2019.

La 22.06.2021 intimatele-pârâte au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

La 23.06.2021 intimatul-pârât E. a formulat întâmpinare prin care a solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; numai recurenta-reclamantă şi-a expus punctul de vedere la raport.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform, art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal sunt sancţionate cu anularea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Aşadar, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive.

Prin raportare la aceste consideraţii, Înalta Curte reţine că deşi recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu a formulat critici de nelegalitate care să se încadreze în acest motiv.

Astfel, cererea de recurs nu cuprinde critici de nelegalitate care să poată fi subsumate vreuneia dintre ipotezele reglementate de acest motiv de casare, respectiv lipsa motivelor pe care se întemeiază hotărârea atacată sau existenţa unor motive contradictorii ori a motivelor străine de natura cauzei.

Ca atare, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat strict formal.

Recurenta-reclamantă a invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că decizia atacată a fost pronunţată cu ignorarea dispoziţiilor Legii nr. 129/2019, dat fiind că beneficiarul real al operaţiunii era B..

Aceste critici vizează soluţia dată capătului de cerere prin care s-a solicitat să se constate că B. răspunde material pentru prejudiciile cauzate acesteia de S.C. C. S.R.L.

Însă Înalta Curte subliniază că prin încheierea din 16.02.2017, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a admis excepţia nulităţii acestui capăt de cerere, iar această soluţie a dobândit autoritate de lucru judecat, ca urmare a neatacării cu recurs a deciziei nr. 52/C/2018-A/13.03.2018, prin care Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva ei.

Ca atare, nu se mai justifică examinarea criticilor prin care recurenta-reclamantă urmăreşte să obţină angajarea răspunderii materiale a societăţii B. pentru eventualele prejudicii cauzate de S.C. C. S.R.L.

Celelalte critici din cererea de recurs prin care se invocă pretinsa încălcare a unor norme de drept procesual şi aplicarea greşită a unor norme de drept material reflectă o reluare întocmai a celor expuse prin cererea de apel. Or, cerinţa impusă art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. presupune dezvoltarea unor motive de nelegalitate îndreptate împotriva deciziei recurate. Astfel, simpla reiterare în cererea de recurs a criticilor din etapa procesuală anterioară nu întruneşte cerinţa anterior evocată.

Aceasta întrucât aspectele prezentate de autoarea căii de atac au primit deja o dezlegare prin decizia curţii de apel, iar recursul nu îngăduie o reevaluare a acestora, căci scopul căii extraordinare de atac, prevăzut de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., este cel de a verifica conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile; mai mult, sistemul de drept naţional nu recunoaşte decât dublul grad de jurisdicţie (fond şi apel), nu şi al treilea grad devolutiv.

În plus, autoarea recursului încearcă să demonstreze eronata aplicare a unor dispoziţii legale pornind de la premisa că instanţa de apel a stabilit în mod eronat situaţia de fapt. Or, greşita aplicare a unor dispoziţii legale poate fi verificată în recurs numai prin raportare la situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive, deoarece controlul exercitat în calea extraordinară de atac este unul exclusiv de legalitate.

Prin urmare, argumentele anterior expuse impun concluzia că prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nefiind identificate nici motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., devine incidentă sancţiunea nulităţii recursului prevăzută de alin. (2) al aceluiaşi articol.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Cererea intimatelor-pârâte de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată nu a fost dovedită, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ., motiv pentru care va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 297/C/2020-A/18.11.2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Respinge cererea intimatelor-pârâte D. s.r.o., B. şi C. S.R.L. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 aprilie 2022.