Contractual scope of due diligence in counter-guarantee mandates; failure to address eligibility criteria arguments constitutes insufficient reasoning

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2022

Deliberând asupra recursului de faţă şi luând act că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 26.04.2018, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâtul să-i achite suma de 536.042,62 RON, reprezentând contragaranţia aferentă garanţiei asumate în favoarea A. S.A., în baza notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/25.06.2013 şi a confirmării de includere în plafonul de garantare nr. x/28.06.2013, precum şi suma de 504.535,64 RON, reprezentând contragaranţia aferentă garanţiei asumate în favoarea aceleiaşi bănci, în baza notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/06.03.2013 şi a confirmării de includere în plafon nr. x_CTG/19.03.2013, pentru beneficiarul S.C. B. S.R.L. şi a dobânzii legale aferente ambelor debite, calculată începând cu 03.04.2016 şi până la achitarea lor, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3816/17.12.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 54/18.01.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamantul a declarat recurs, în care a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat primului motiv de casare invocat, autorul recursului a susţinut că decizia atacată nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate criticile sale referitoare la respectarea mandatului acordat acestuia conform Anexei C.1 la convenţia nr. 1/2012 şi a celor privind analiza efectuată potrivit Normei nr. 1/2012.

Contrar a ceea ce a reţinut curtea de apel, recurentul-reclamant a apreciat că Regulamentul U.E. nr. 575/2013 nu era aplicabil instituţiilor nebancare, iar potrivit art. 6.1 din convenţia nr. 1/2012, riscul său operaţional nu era preluat de intimatul-pârât.

Sub acest aspect, a menţionat că noţiunea de risc operaţional era definită de art. 6.1 din convenţia nr. 1/2012, coroborat cu art. 7 alin. (1) pct. 23 din Regulamentul B.N.R. nr. 20/2009 şi viza pierderile sau profitul estimat, rămas nerealizat, generat de utilizarea unor procese, sisteme sau resurse umane neadecvate sau care nu şi-au îndeplinit funcţia în mod corespunzător, în executarea mandatului acordat de intimatul-pârât.

A mai arătat că instanţa de prim control judiciar nu a menţionat motivele pentru care a reţinut utilizarea unor procese sau resurse umane neadecvate în exercitarea mandatului, care ar fi dovedit ipoteza riscului operaţional.

În continuare, a susţinut că instanţa de apel nu a expus motivele pentru care i-a reţinut culpa în executarea mandatului şi caracterul justificat al refuzului intimatului-pârât de a achita contragaranţiile, atât timp cât din documentele analizate nu rezulta că declaraţiile şi situaţiile financiare ale beneficiarului erau false.

Mai mult, a arătat că verificarea respectării clauzelor convenţiei încheiate a fost realizată şi de către intimatul-pârât, care, constatând că solicitările erau eligibile, a emis confirmările contragaranţiilor.

De asemenea, a menţionat că aspectele în temeiul cărora cererile de executare silită au fost respinse puteau fi cunoscute de intimatul-pârât încă de la data confirmării garanţiilor.

În concluzie, recurentul-reclamant a subliniat că instanţa de apel nu a respectat exigenţele impuse de art. 425 C. proc. civ., în condiţiile în care nu a expus motivele pentru care a înlăturat criticile din cererea de apel şi nu a indicat dispoziţiile legale aplicabile.

Subsumat celui de-al doilea motiv de recurs, a arătat că instanţa de apel a încălcat atât dispoziţiile art. 1.170, art. 1.243, art. 1.266, art. 1.268 alin. (3), art. 1.270 şi art. 1.535 alin. (1) C. civ., cât şi clauzele convenţiei nr. 1/2012.

În dezvoltarea acestuia, recurentul-reclamant a arătat că în mod greşit s-a reţinut că refuzul de plată a contragaranţiilor a fost întemeiat, ca urmare a neanalizării condiţiilor referitoare la criteriul de eligibilitate a beneficiarului, privind neîncadrarea acestuia în categoria întreprinderilor aflate în dificultate.

A mai afirmat că instanţa de apel nu a interpretat clauzele contractuale unele prin altele, nu a ţinut cont de scopul convenţiei părţilor şi a ignorat şi a lipsit de efecte clauzele referitoare la mandatul acordat.

În concret, a susţinut că nici în Convenţia nr. 1/2012 şi nici în Norma nr. 1/2012 nu este indicat vreun criteriu din care să reiasă că beneficiarii implicaţi în litigii nu erau eligibili pentru contragarantare sau că pronunţarea ulterioară a unor sentinţe ar fi afectat situaţiile financiare ale beneficiarului încheiate în urmă cu doi ani.

În acest context, a subliniat că obligaţiile care erau de esenţa contractului încheiat între părţi au fost îndeplinite, iar eventualele lipsuri sau vicii au fost invocate cu rea-credinţă în absenţa modificării condiţiilor mandatului, potrivit art. 12.7 din convenţia nr. 1/2012.

Mai mult, a afirmat că hotărârile judecătoreşti invocate de instanţa de apel nu au avut ca obiect examinarea corectitudinii sau anularea situaţiilor financiare încheiate de beneficiar şi analizate de finanţator cu doi ani anterior pronunţării lor.

A mai arătat că verificarea eligibilităţii şi a condiţiilor de contragarantare s-a realizat în temeiul criteriilor prevăzute în convenţia nr. 1/2012 şi Norma nr. 1/2012, iar din documentele indicate nu a rezultat că societatea nu ar fi fost eligibilă sau că la data acordării garanţiilor sau a contragaranţiilor nu ar fi fost îndeplinite condiţiile prevăzute pentru achitarea lor.

În continuare, a susţinut că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că plata garanţiilor către A. S.A. s-a efectuat cu încălcarea art. 5.1 din convenţia nr. 1/2012, atât timp cât condiţiile pentru plata acestora, astfel cum erau prevăzute în convenţia nr. 82/29.08.2008, erau îndeplinite.

În opinia recurentului-reclamant, interpretarea instanţei de prim control judiciar dată art. 5.1 din convenţia nr. 1/2012 excedează limitele mandatului acordat şi criteriile de eligibilitate stabilite prin Norma nr. 1/2012, atât timp cât respectarea lor a fost probată în cauză.

De asemenea, a susţinut că şi aprecierea instanţei de prim control judiciar privind lipsa de diligenţă în cunoaşterea activităţii ilicite a beneficiarului este greşită, întrucât procedura de acordare a contragaranţiilor a fost respectată, iar monitorizarea prevăzută de art. 5.2 era reprezentată de un raport lunar privind situaţia rambursării creditelor garantate din care nu se puteau extrage niciun fel de informaţii privind eventuala conduită penală a beneficiarului.

A mai arătat că valabilitatea angajamentului său era strâns legată de condiţiile de finanţare comunicate de finanţator, avute în vedere la adoptarea hotărârii de aprobare sau de modificare a garanţiilor.

În opinia sa, pentru a se reţine lipsa diligenţei în executarea mandatului, intimatul-pârât ar fi trebuit să facă dovada diligenţei impuse de recurentul-reclamant pentru garanţiile necontragarantate comparativ cu cea stabilită pentru cele contragarantate. Or, acest aspect nu a fost probat în cauză.

În continuare, a menţionat că analiza instanţei de apel a vizat activitatea beneficiarului ulterioară acordării contragaranţiilor, realizându-se fără identificarea legăturii dintre aceasta şi executarea mandatului sau a contraganţiilor acordate.

Totodată, a mai subliniat că diligenţele pe care le-a depus în îndeplinirea mandatului ar fi trebuit apreciate numai prin raportare la cele stabilite în criteriile de eligibilitate şi în condiţiile de contragarantare din Norma nr. 1/2012.

În acest context, a arătat că verificarea eligibilităţii beneficiarului s-a efectuat cu respectarea exigenţelor impuse de convenţia încheiată, iar confirmarea contragaranţiilor notificate de către intimatul-pârât s-a realizat în baza verificărilor realizate chiar de acesta.

În opinia autorului căii de atac, raţionamentul instanţei de apel cu privire la necesitatea efectuării unor demersuri suplimentare este greşit, întrucât contravine prevederilor art. 1.267 C. civ., Normei nr. 1/2012 şi voinţei părţilor transpusă în convenţia nr. 1/2012.

Sub acest aspect, evocând dispoziţiile art. 1.267 C. civ., a arătat că termenii şi condiţiile mandatului trebuiau interpretate în acord cu natura contractului şi cu voinţa reală a părţilor, având în vedere că acestea au stipulat limitativ verificările pe care recurentul-reclamant trebuia să le efectueze. În lipsa unei prevederi care să permită extinderea acestor verificări la alte situaţii, a susţinut că niciun demers suplimentar nu putea fi întreprins.

În continuare, a afirmat că în cauză probatoriul administrat relevă că părţile au stabilit ca acordarea contragaranţiilor să se realizeze doar potrivit convenţiei nr. 1/2012, astfel că interpretarea instanţei cu privire la neîndeplinirea obligaţiei recurentului-reclamant de a verifica, la data acordării contragaranţiei, criteriul de eligibilitate privitor la neîncadrarea beneficiarului în categoria "întreprindere în dificultate" contravine voinţei reale a părţilor şi prevederilor art. 1.268 alin. (3) C. civ.

A mai susţinut că, faţă de dispoziţiile art. 1.270 C. civ., instanţa nu putea modifica contractul şi nici nu putea aprecia asupra raţiunii pentru care părţile au stabilit documentele referitoare la dovada eligibilităţii beneficiarului, aceste aspecte neputând fi cenzurate doar în baza susţinerilor intimatului-pârât.

Conchizând, a subliniat că acordarea contragaranţiilor s-a efectuat din perspectiva faptului că la data verificării documentelor, societatea beneficiară îndeplinea toate condiţiile în acest sens.

La 02.09.2021 intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-reclamant a răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; numai recurentul-reclamant a depus un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 09.02.2022, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului şi a admis în principiu calea de atac exercitată, stabilind termen pentru astăzi în vederea soluţionării ei.

Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurentul-reclamant susţine, în esenţă, că decizia atacată nu cuprinde motivele care au condus la înlăturarea criticilor sale referitoare la respectarea mandatului care i-a fost acordat conform Anexei C.1 la convenţia nr. 1/2012 şi a celor privind analiza efectuată potrivit Normei nr. 1/2012.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde în considerente, printre altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod concret examinate pretenţiile şi apărările lor de către instanţa sesizată.

Prin raportare la aceste dispoziţii, Înalta Curte reţine că reclamantul a criticat prin cererea de apel soluţia primei instanţei, susţinând, printre altele, că beneficiarul este considerat întreprindere în dificultate, în sensul prevăzut de art. 2.1. lit. f) din Norma nr. 1/2012 numai în trei ipoteze, în care nu se încadrează şi cazul existenţei unor litigii în care să fie implicat acesta şi, totodată, că verificarea criteriilor de eligibilitate se face, conform Anexei C.7 la Convenţia nr. 1/2021, exclusiv în baza declaraţiei pe propria răspundere, situaţiilor financiare anuale pe ultimele două exerciţii finaciare încheiate, certificatului constatator emis de O.R.C., extraselor R.E.C.O.M./B.P.I. şi certificatului de atestare fiscală.

Aceste critici nu au fost analizate de instanţa de apel în considerentele deciziei recurate, deşi erau susceptibile prin conţinutul lor să influenţeze soluţia pronunţată în cauză. Aceasta deoarece atât acţiunea, cât şi apelul au fost respinse, în principal, în considerarea neîntrunirii criteriului de eligibilitate constând în existenţa unor litigii în care era implicat beneficiarul şi despre care ar fi avut cunoştinţă recurentul-reclamant.

De altfel, instanţa de prim control judiciar a pornit de la premisa eronată conform căreia reclamantul nu a formulat critici împotriva considerentelor care au condus prima instanţă la pronunţarea sentinţei atacate, ci doar a reiterat argumentele care au fundamentat cererea de chemare în judecată. Or, această concluzie este infirmată de conţinutul cererii de apel care diferă de cel al cererii de chemare în judecată.

În aceste condiţii, Înalta Curte impune concluzia că decizia recurată nu întruneşte exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât nu cuprinde argumentele pentru care au fost înlăturate criticile formulate prin cererea de apel. Neanalizarea lor de către instanţa de apel echivalează cu necercetarea deplină a fondului cauzei de natură a atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Întrucât incidenţa acestui motiv de nelegalitate a fost demnostrată, Înalta Curte, în temeiul art. 496 şi art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre o nouă judecată, curţii de apel.

În rejudecare, aceasta va răspunde criticilor formulate prin memoriul de apel şi va ţine cont de faptul că prin art. 4.1 din convenţia de contragarantare încheiată între părţi, intimatul-pârât l-a mandatat pe recurentul-reclamant să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate şi de contragarantare, pentru a acorda contragaranţii întreprinderilor mici şi mijlocii care fac dovada întrunirii acestora, verificările fiind indicate, în mod exhaustiv, în cuprinsul Anexei C.7 la convenţia dintre părţi. Ca urmare, cum în convenţia lor, părţile au enumerat în mod limitativ criteriile şi documentele în baza cărora se efectuează verificarea, instanţa de apel va constata că nici o altă verificare suplimentară nu poate fi făcută fără ca vreuna dintre părţi să încerce să se desprindă, practic, din raportul contractual, prin transferul către cealaltă a unei obligaţii care se plasează în afara înţelegerii asumate. De asemenea, curtea de apel va ţine cont de faptul că părţile nu au negat parcurgerea procedurii confirmării contragaranţiei, precum şi de faptul că şi Fondului Român de Contragarantare S.A. îi revine, potrivit art. 4.3 din convenţie, obligaţia de a verifica îndeplinirea cerinţelor de eligibilitate anterior confirmării, sens în care riscul operaţional nu revine doar garantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 54/18.01.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 aprilie 2022.