Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 806/2022 AI generated

Exclusion of joint and several guarantee and waiver of division from abusive clause review as principal contractual obligations

Case Number Decizia nr. 806/2022
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed
Court Costs Borne by appellant

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the cassation appeal, upholding the appellate decision that dismissed the claimant’s action as unfounded and ordering the claimant to pay 8,330 RON in judicial costs to the defendant. The dispute concerned a consumer’s challenge to clauses in guarantee and credit contracts, specifically seeking the nullity of provisions imposing joint and several liability on the guarantor and waiving the legal benefits of discussion and division. The court held that the clause obligating the guarantor to act jointly and severely with the debtor constitutes the principal object of the guarantee contract, which is excluded from the abusive clause review under Article 4(6) of Law No. 193/2000, and consequently, the waiver of the benefits of discussion and division was deemed a logical legal consequence of joint and several liability under Article 2300 of the Civil Code, rendering the remaining arguments regarding good faith and lack of negotiation moot.

Legislator headnote

AI generated

art. 499 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 493 C. proc. civ, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 496 alin. (1) C. proc. civ, art. 453 alin. (1) C. proc. civ; Exclusion of joint and several guarantee and waiver of division from abusive clause review as principal contractual obligations: The dispute concerned a consumer’s challenge to clauses in guarantee and credit contracts, specifically seeking the nullity of provisions imposing joint and several liability on the guarantor and waiving the legal benefits of discussion and division. The court held that the clause obligating the guarantor to act jointly and severely with the debtor constitutes the principal object of the guarantee contract, which is excluded from the abusive clause review under Article 4(6) of Law No. 193/2000, and consequently, the waiver of the benefits of discussion and division was deemed a logical legal consequence of joint and several liability under Article 2300 of the Civil Code, rendering the remaining arguments regarding good faith and lack of negotiation moot.

Keywords

AI generated
consumer contract joint and several liability guarantor in an obligation contractual negotiations civil dispute exclusion clause

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Legal basis cited in the dispositive for dismissing the cassation appeal as unfounded.

art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Procedural provision cited in the dispositive to impose the payment of judicial costs on the losing party.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2022

Deliberând asupra recursului de faţă şi luând act că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brăila la 09.10.2018, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor stipulate în contractele de fideiusiune nr. x/22.07.2014 şi nr. y/22.07.2014 şi în actele adiţionale nr. x la acestea, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta a formulat cerere adiţională la 05.03.2019, prin care a solicitat constatarea caracterului abuziv inclusiv a clauzelor stipulate în contractele de credit nr. x/19.07.2013 şi nr. y/22.07.2014, astfel cum au fost modificate prin acte adiţionale ulterioare, care vizează calitatea sa de fideiusor.

În urma declinărilor reciproce între Judecătoria Brăila şi Tribunalul Brăila, Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă a pronunţat sentinţa nr. 35/04.12.2019 prin care a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Brăila.

Prin sentinţa nr. 293/30.07.2020, Tribunalul Brăila, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea şi a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor de la pct. 9.1 din Anexa 1 la actul adiţional nr. x/22.07.2014 la contractul de credit nr. x/19.07.2013, numai cu privire la reclamantă, de la pct. 1.1 în ceea ce priveşte obligarea solidară cu împrumutatul şi ceilalţi fideiusori şi a celei de la pct. 2 lit. b) din contractele de fideiusiune nr. x/22.04.2014 şi nr. y/22.04.2014, numai cu privire la reclamantă.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 39/A/10.02.2021, Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea ei.

În motivare, a arătat că instanţa de apel a aplicat în mod eronat dispoziţiile art. 3 şi 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât clauzele contestate nu sunt identice cu anumite dispoziţii din C. civ. şi nici nu reprezintă o reproducere a acestora.

De altfel, a susţinut că şi dacă s-ar stabili că aceste clauze reiau anumite dispoziţii din C. civ., inserarea lor în contract şi adaptarea la situaţia factuală ce o priveşte pe recurentă-reclamantă trebuiau să respecte principiul bunei-credinţe, negocierea dintre părţi şi echilibrul contractual.

A mai susţinut că noţiunile de beneficiu de discuţiune, beneficiu de diviziune şi fideiusor nu pot fi înţelese de orice persoană.

În continuare, recurenta-reclamantă a dezvoltat aspecte legate de caracterul nenegociat a contractelor, invocând lipsa de claritate a clauzelor şi faptul că acestea produc efecte împovărătoare în sarcina sa.

În opinia sa, contractele deduse judecăţii sunt de adeziune, iar noţiunile juridice menţionate în acestea nu le putea înţelege şi nici nu a avut posibilitatea influenţării conţinutului lor.

Mai mult, a afirmat că respectivele clauze nu sunt valabile, deoarece a fost încălcată cerinţa consimţământului liber exprimat la semnarea contractelor, în condiţiile în care manifestarea sa de voinţă trebuia să fie expresă, neputându-se deduce doar din inserarea solidarităţii răspunderii şi a renunţării la beneficiile specifice fideiusiunii.

Totodată, a mai susţinut că dezechilibrul contractual rezultă din lipsa unei corespondenţe între obligaţiile băncii şi obligaţiile solidare stabilite în sarcina sa, inclusiv prin renunţarea la beneficiile de diviziune şi discuţiune, fără a exista o contraprestaţie a băncii.

Recurenta-reclamantă a arătat că stipularea clauzei privind răspunderea solidară şi renunţarea la beneficiile legale specifice fideiusiunii nu pot constitui temeiul voinţei sale de a se obliga personal, în calitate de fideiusor, alături de societatea debitoare, deoarece se încalcă principiul voinţei reale a părţilor, fiind contrar bunei-credinţe.

De altfel, a subliniat că principiul bunei-credinţe este încălcat şi prin ambiguitatea formulării clauzelor, în condiţiile în care intimata-pârâtă ar fi trebuit să folosească o terminologie clară şi inteligibilă cu privire la felul, natura şi efectele obligaţiilor.

În drept, a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 02.07.2021 intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; nicio parte nu şi-a expus punctul de vedere.

Prin încheierea din 09.02.2022 recursul a fost admis în principiu şi s-a dispus citarea părţilor pentru dezbateri, în vederea soluţionării lui pe fond.

Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta-reclamantă critică decizia recurată din perspectiva aplicării greşite a art. 3 şi 4 din Legea nr. 193/2000, susţinând, în esenţă, că prevederile contractuale contestate nu sunt identice cu anumite dispoziţii din C. civ. şi nici nu reprezintă o reproducere a acestora şi, totodată, că sunt îndeplinte condiţiile necesare pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor respective.

Criticile invocate se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Analiza acestor critici impune, în mod prioritar, evocarea conţinutului clauzelor disputate în recurs.

Astfel, prin clauza de la pct. 9.1 din Anexa 1 la actul adiţional nr. x/22.07.2014 al contractului de credit nr. x/19.07.2013 s-a stabilit că obligaţiile împrumutaţilor şi codebitorilor sunt solidare şi indivizibile, iar prin clauzele de la pct. 1.1 şi 2 lit. b) din contractele de fideiusiune nr. x şi nr. y/22.07.2014 se specifică că fideiusorii se obligă în solidar cu împrumutatul şi că renunţă în mod irevocabil şi necondiţionat la beneficiul de discuţiune şi de diviziune.

Recurenta-reclamantă susţine că în conţinutul lor, clauzele atacate nu preiau în integralitate dispoziţiile art. 2.300 C. civ.

Potrivit acestora, "atunci când se obligă împreună cu debitorul principal cu titlu de fideiusor solidar sau de codebitor solidar, fideiusorul nu mai poate invoca beneficiile de discuţiune şi de diviziune."

Aşadar, nerecunoaşterea dreptului fideiusorului de a invoca beneficiile de discuţiune şi de diviziune are ca premisă, conform textului de lege citat, obligarea sa în solidar cu debitorul principal.

Din această perspectivă, logica expunerii impune examinarea prioritară a clauzei stipulate la pct. 1.1 din contractele de fideiusiune nr. x şi nr. y/22.07.2014, prin care recurenta-reclamanta s-a obligat în solidar cu împrumutatul.

Înalta Curte reţine că fideiusiunea este definită de art. 2.280 C. civ., ca fiind contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută.

Analiza acestui text de lege relevă că obligaţia fideiusorului de a garanta executarea obligaţiei debitorului reprezintă obiectul principal al contractului de fideiusiune.

Potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

În interpretarea textului corespondent din Directiva nr. 93/13/CEE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, prin decizia pronunţată în cauza C-143/13 (Matei contra Volksbank - paragraful 54), următoarele:

"clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii de obiect [principal al] contractului, în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii menţionate de obiect principal al contractului. Revine instanţei de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut vizat, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esenţial al prestaţiei debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziţia sa de împrumutător".

În acest context, Înalta Curte constată că prevederile contractuale care stipulează că fideiusorii se obligă în solidar cu împrumutatul se circumscriu obiectului principal al contractului, întrucât se referă la prestaţia esenţială a fideiusorului, şi anume aceea de a garanta executarea obligaţiei debitorului şi sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, fiind astfel întrunite ambele cerinţe pentru exceptarea lor de la controlul caracterului abuziv în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Excluderea de la controlul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la obligarea fideiusorilor în solidar cu împrumutatul atrage imposibilitatea constatării caracterului abuziv al clauzei stipulate la pct. 2 lit. b) din contractele de fideiusiune nr. x şi nr. y/22.07.2014 referitoare la renunţarea fideiusorului la beneficiile de discuţiune şi de diviziune.

Aceasta deoarece obligarea fideiusorului în solidar cu debitorul are drept consecinţă pierderea dreptului său de a invoca beneficiile de discuţiune şi de diviziune, astfel cum rezultă din interpretarea art. 2.300 C. civ.

Cu alte cuvinte, efectul pierderii dreptului de a invoca beneficiile de discuţiune şi de diviziune se produce ca urmare a asumării de către fideiusor a unei obligaţii solidare.

În contextul în care clauzele contestate sunt excluse de la controlul caracterului abuziv în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, devine inutilă examinarea criticilor referitoare la cerinţele caracterului nenegociat, dezechilibrului semnificativ în drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi a relei-credinţe a profesionistului.

Pentru aceste considerente, constatând că motivul de nelegalitate invocat nu justifică adoptarea dispoziţiei de casare a deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat şi, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.330 RON, constând în onorariul de avocat, conform dovezilor regăsite în dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 39/A/10.02.2021, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă B. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.330 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 aprilie 2022.