Ownership of historical sports palmares and mandatory application of res judicata regarding entity succession

Şedinţa publică din data de 18 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A.Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia I civilă, sub nr. x/2014, reclamantul Clubul Sportiv Universitatea Craiova a solicitat ca, în contradictoriu cu A. prin lichidator judiciar, C. să constate deţinerea de către Club Sportiv Universitatea Craiova (de drept public) a dreptului de proprietate asupra palmaresului echipei istorice de fotbal Universitatea Craiova şi a tuturor drepturilor derivate care rezultă din deţinerea acestuia; constatarea deţinerii de către Club Sportiv Universitatea Craiova (de drept public) a dreptului de a utiliza în mod exclusiv, în scopuri comerciale şi sportive, palmaresul echipei istorice de fotbal Universitatea Craiova şi toate derivatele comerciale şi sportive care rezultă din acest drept; constatarea nulităţii absolute parţiale a Actului Constitutiv al S.C. A. (fostă A. S.A. Craiova) actualizat la 15 octombrie 2012, cu privire la alin. (3) din Art. 2 intitulat "Forma juridică", pentru caracter ilicit şi obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea pronunţată la data de 12 decembrie 2014 Tribunalul Dolj, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a secţiei I Civilă a Tribunalului Dolj şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulată de reclamantul Clubul Sportiv Universitatea Craiova în contradictoriu cu pârâta A. S.A., în favoarea secţiei a II-a Civilă a Tribunalului Dolj.

B. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 54 din 3 februarie 2015, Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, a respins acţiunea formulată de reclamantul Clubul Sportiv Universitatea Craiova, în contradictoriu cu A. S.A. prin lichidator judiciar C. şi a respins cererea de intervenţie principală formulată de B. S.A..

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.

Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Dolj a formulat apel reclamantul Clubul Sportiv Universitatea Craiova, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând în drept dispoziţiile art. 248 şi cele ale art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., raportat la art. 466 C. proc. civ., Legea nr. 29/1967 şi Legea nr. 69/2000, solicitând anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei primei instanţe.

D. Hotărârea instanţei de apel.

Prin decizia nr. 835 din 4 noiembrie 2015 Curtea de Apel Craiova a admis apelul declarat de reclamantul Clubul Sportiv Universitatea Craiova împotriva sentinţei nr. 54 din 3 februarie 2015 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă; a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

E. Hotărârea primei instanţe în rejudecare.

Prin sentinţa nr. 149 din 23 mai 2017 Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă a respins cererea de renunţare la judecată formulată de reclamantul Club Sportiv Universitatea Craiova; a respins în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta D. în interesul reclamantei; a respins în principiu cererea de chemare în judecată a altei persoane, respectiv a A. S.R.L. (j 16/143/1992) şi Universitatea din Craiova; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Club Sportiv Universitatea Craiova.

F. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe după rejudecare.

Împotriva sentinţei civile nr. 149 din 23 mai 2017 precum şi a încheierilor interlocutorii a declarat apel reclamantul Club Sportiv Universitatea Craiova criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând anularea hotărârii apelate, iar în rejudecare, respingerea tuturor excepţiilor invocate şi admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

De asemenea, a declarat apel D. S.A., titulara cererii de intervenţie accesorie, în interesul reclamantului Club Sportiv Universitatea Craiova.

Prin încheierea nr. 911 din 20 martie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă s-a admis cererea formulată de petentul Clubul Sportiv Universitatea Craiova şi s-a dispus strămutarea judecăţii cauzei de la Curtea de Apel Craiova la Curtea de Apel Timişoara, cu păstrarea actelor de procedură îndeplinite.

G. Hotărârea instanţei de apel.

Prin decizia civilă nr. 364 din 18 iunie 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul declarat de către apelantul reclamant Club Sportiv Universitatea Craiova împotriva sentinţei civile nr. 149 din 23 mai 2017 şi a încheierilor interlocutorii pronunţate de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2014, precum şi apelul declarat de către D. S.A. intervenită în interesul reclamantului, împotriva aceleiaşi sentinţe.

H. Considerentele hotărârii instanţei de apel.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Timişoara a reţinut în esenţă următoarele:

Criticile apelantei reclamante sunt nefondate deoarece în speţă, nu se poate reţine nicio încălcare a normelor de procedură civilă de către instanţa de fond şi în niciun caz nu se poate vorbi despre graba cu care judecătorul fondului a soluţionat acţiunea dedusă judecăţii.

Încheierea de la 25 mai 2017 nu a fost atacată de titularul cererii de recuzare, D. S.A., ci de reclamanta-apelantă Club Sportiv Universitatea Craiova.

Niciuna dintre cererile formulate oral în faţa instanţei nu respectă exigenţele art. 47 alin. (1) C. proc. civ., iar potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, nerespectarea acestor condiţii atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare, caz în care inadmisibilitatea se constată chiar de completul în faţa căruia s-a formulat cererea de recuzare.

S-a constatat că s-au respectat în cauză dispoziţiile art. 406 C. proc. civ. în condiţiile în care acest articol prevede că reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, însă dacă reclamantul renunţă la judecată la primul termen la care părţile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunţarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părţi. În speţă, celelalte părţi s-au opus cererii de renunţare la judecată, astfel că în mod temeinic şi legal instanţa de fond a respins această cerere.

Instanţa de fond a arătat care sunt motivele pentru care a respins cererea de chemare în judecată a altor persoane şi anume: A. S.R.L. a fost radiată, iar chemarea în judecată a Universităţii din Craiova ca unitate de învăţământ superior nu se impunea în raport de obiectul cauzei deduse judecăţii şi anume disputarea palmaresului unei echipe de fotbal.

Respingerea cererii de intervenţie în interesul reclamantei s-a făcut în mod legal, fiind motivată de faptul că intervenienta invocă în susţinerea cererii sale un contract de asociere care nu are legătură cu obiectul cauzei şi că intervenienta nu justifică un interes propriu pentru a interveni în proces, deoarece nu a dovedit în ce fel ar fi afectată de câştigarea sau pierderea procesului de către reclamantă.

În niciuna dintre încheierile interlocutorii nu s-a identificat vreo încălcare a normelor de procedură civilă sau de drept civil, iar excepţiile invocate de reclamantă au fost temeinic şi legal respinse.

În ce prieşte relevanţa şi puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1351 din 12 noiembrie 2015 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 441/A/2016 a Curţii de Apel Bucureşti, Curtea a constatat că aceste hotărâri nu au putere de lucru judecat ori autoritate de lucru judecat deoarece obiectul cauzei deduse judecăţii din respectivele hotărâri este dreptul de proprietate asupra mărcii şi nu asupra palmaresului, ca în cauza de faţă.

La art. 4 din Ordinul de înfiinţare nr. 163 din 24 noiembrie 1991 se prevede că reclamanta-apelantă este entitate juridică ce îşi va desfăşura activitatea ca unitate autofinanţată. În niciunul din actele normative, ordine ale ministrului sau ale Ministerului Învăţământului, invocate în dovedirea acţiunii, nu se face vreo menţiune expresă ca reclamanta ar fi continuatoarea echipei istorice de fotbal Universitatea Craiova sau aceasta ar fi preluat în vreun fel palmaresul acestei echipe.

În cauză nu s-a dovedit de către reclamantă cu nici un mijloc de probă că i-au fost încălcate drepturi de către pârâtă şi nu s-a dovedit în ce a constat caracterul ilicit al art. 3 pct. 2 din Actul constitutiv al pârâtei, fiind făcute doar afirmaţii generice cu privire la drepturi consfinţite pentru orice cetăţean, nu şi dovezi privind încălcarea acestor drepturi de către pârâtă.

În ce priveşte apelul formulat de intervenienta în interesul reclamantei D. S.A., Curtea a reţinut că cererea de intervenţie a fost respinsă în principiu în condiţii de respectare deplină a dispoziţiilor aplicabile în materie.

Cererea de intervenţie accesorie în interesul reclamantei este neîntemeiată deoarece intervenienta-apelantă nu justifică un interes în formularea acestei cereri pentru că intervenienta accesorie nu a dovedit în ce fel ar fi afectată în situaţia pierderii sau câştigării procesului de către reclamantă, situaţia contractului de asociere încheiat cu Primăria Municipiului Craiova putând face obiectul unui litigiu separat.

I. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Timişoara au declarat recurs Club Sportiv Universitatea Craiova şi B. S.A. (fostă D.) criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

Art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Deşi în dosarul nr. x/2013, obiectul dedus judecăţii a fost reprezentat de o cerere de anulare a mărcii combinate Club Sportiv Universitatea, iar în prezenta cauză, obiectul cererii este reprezentat în esenţă de constatarea existenţei în patrimoniul reclamantei a palmaresului, câtă vreme există o legătură între cele două chestiuni litigioase, instanţa are obligaţia ca în a doua pricină să ţină cont de ceea ce s-a reţinut pe cale judiciară în prima pricină.

Astfel, prin sentinţa nr. 1351 din 12 noiembrie 2015 rămasă definitivă, s-a reţinut că A. S.A. (pârâta din prezenta cauză) nu este continuatoarea Clubului Sportiv Universitatea Craiova înfiinţat în anul 1948, iar Clubul Sportiv Universitatea Craiova (reclamanta din prezenta cauză) este continuatoarea Clubului Sportiv Universitatea Craiova înfiinţat în anul 1948, între cele două existând identitate.

În prezenta cauză instanţa este chemată să cerceteze cui aparţine dreptul de proprietate asupra palmaresului, părţile precizând că este vorba despre palmaresul aferent perioadei 1948-1991.

Instanţa trebuia să dea eficienţă efectului pozitiv al lucrului judecat în pricina anterioară şi să reţină ceea ce s-a stabilit irevocabil pe cale judiciară, respectiv că reclamanta este continuatoarea Clubului Sportiv Universitatea Craiova înfiinţat în anul 1948, după care, din acest fapt tranşat judiciar, să tragă concluzia care se impune raportat la obiectul cererii cu care a fost învestită.

Prin sentinţa civilă nr. 1351/2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea apelului şi recursului, s-a dispus anularea mărcii A. nr. x/1999, a mărcii x/2012 ca fiind înregistrată cu rea-credinţă, aceasta aparţinând Clubului Sportiv Universitatea Craiova, având caracter notoriu.

Art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Instanţa de apel a încălcat regulile de procedură pe parcursul soluţionării dosarului, fiind încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil al reclamantei.

Curtea de Apel a reţinut în mod greşit că au fost formulate cereri de recuzare pentru aceleaşi motive de incompatibilitate.

Cererea de renunţare la judecată a fost respinsă în mod greşit, acordându-se cuvântul referitor la această cerere inclusiv reprezentantului intervenientei accesorii, fără ca instanţa să se fi pronunţat asupra admisibilităţii în principiu a intervenţiei.

S-a reţinut în mod greşit că dl. E. reprezintă pârâta şi face apărări în numele acesteia, fără a se ţine seama de faptul că pârâta este în faliment.

Instanţa a încălcat prevederile art. 64 şi 65 C. proc. civ. întrucât nu s-a pronunţat asupra admisibilităţii în principiu a cererilor de intervenţie printr-o încheiere motivată care are cale de atac separată. Cele două cereri au fost respinse în principiu prin sentinţă.

În mod greşit s-a reţinut lipsa unui interes legitim cătă vreme prin contractul de asociere încheiat, reclamanta aduce ca aport inclusiv palmaresul care face obiectul prezentului dosar.

Pe de altă parte, instanţa nu s-a pronunţat pe fondul cererilor de intervenţie accesorie în interesul pârâtei, cereri care au fost admise în principiu prin încheiere şi au avut deschisă calea de atac.

Instanţa a încălcat art. 237 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. în sensul că nu a cercetat pretenţiile deduse judecăţii astfel cum sunt expuse în cererea de chemare în judecată şi celelalte apărări scrise, astfel că nu a examinat efectiv fondul cauzei.

Art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Hotărârea este nelegală în privinţa respingerii pe fond a acţiunii, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Instanţa nu s-a preocupat să stabilească ce reprezintă concret "palmaresul echipei istorice de fotbal Universitatea Craiova", care face obiectul judecăţii, modul cum s-a constituit şi evaluat şi în ce patrimonii a existat şi dacă şi cum s-a transferat sau nu în mod concret până în prezent.

Nu s-a prezentat nici o justificare concretă juridică a exigenţei ca proprietarul unui bun să dovedească folosirea acestuia pentru a i se recunoaşte dreptul real de proprietate. Dreptul de proprietate asupra unui palmares sportiv nu este condiţionat de continuitatea activităţii competiţionale, acesta privind rezultatele din activitatea sportivă ale echipei istorice de fotbal Universitatea Craiova, activitate desfăşurată începând cu anul 1948, rezultatele de maximă notorietate fiind realizate în anii 1980, adică în perioada în care echipa de fotbal desfăşura activitatea în cadrul recurentei-reclamante, nefiind pierdut prin întreruperea temporară a activităţii fotbalistice după 1991.

Ordinul nr. 163 din 24 ianuarie 1991 prevede la art. 1:

"Se aprobă înfiinţarea cu data de 1 februarie 1991 a "A.". Instanţa de apel reţine în mod eronat că recurenta-reclamantă a fost înfiinţată printr-un ordin care se referă la înfiinţarea altei entităţi juridice - A.. Prin înfiinţarea acesteia nu a fost transmis în vreun fel şi palmaresul, iar aceasta nu este continuatoarea recurentei-reclamante.

Instanţa de apel a confundat Club Sportiv Universitatea Craiova cu A.. Astfel, s-a reţinut că reclamanta Club Sportiv Universitatea Craiova nu a făcut dovada că este continuatoarea Clubului Sportiv Universitatea Craiova înfiinţat în anul 1948, în condiţiile în care prin acest Ordin s-a dispus desprinderea din Cadrul Clubului Sportiv Universitatea Craiova (entitate pre-existentă - reclamanta din cauză) a secţiei de fotbal, înfiinţându-se entitatea A..

Prin Convenţia Protocol încheiată la 29 august 1991 nu s-a prevăzut transferul din patrimoniul reclamantei în patrimoniul clubului nou format A. a dreptului asupra palmaresului, a sintagmei Universitatea Craiova, a siglei, însemnelor şi culorilor Clubului Sportiv Universitatea Craiova înfiinţat în anul 1948. Neintervenind un transfer al acestor drepturi către noua entitate rezultă că acestea au rămas în continuare în patrimoniul Clubului Sportiv Universitatea Craiova.

Inclusiv instanţa de fond a reţinut prin considerentele sentinţei civile nr. 149 din 23 mai 2017 că "palmaresul echipei Universitatea Craiova din anul 1948 aşa cum a fost indicat la filele x în cererea de chemare în judecată, nu a fost transmis din punct de vedere juridic, în temeiul actelor invocate de reclamantă, respectiv ordinele Ministerului Educaţiei Naţionale şi nici al Legii nr. 69/2000, nici legal şi nici convenţional.

Singura concluzie este că reclamanta Club Sportiv Universitatea Craiova a deţinut în mod neîntrerupt şi deţine în continuare toate drepturile asupra palmaresului, ceea ce conduce la concluzia că recursul este fondat. Se solicită casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

J. Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 489 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Noţiunea de proces echitabil presupune şi faptul că dezlegările definitive date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluţionate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece s-ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice, cu consecinţa generării incertitudinii jurisprudenţiale şi a reducerii încrederii justiţiabililor în sistemul judiciar. Legiuitorul a impus ca înseşi instanţele de judecată să se conformeze principiului autorităţii de lucru judecat pentru a se putea pretinde şi justiţiabililor respectarea acestuia.

În esenţă, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res indicata pro veritate habetur).

Doctrina a identificat consecinţele autorităţii de lucru judecat ca fiind exclusivitatea, incontestabilitatea, executorialitatea şi obligativitatea.

Efectul de "lucru judecat" al unei hotărâri judecătoreşti avea în vechea reglementare două accepţiuni. Stricto sensu semnifica autoritatea de lucru judecat (bis de eadem re ne sit actori), care făcea imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect, cu aceeaşi cauză (exclusivitatea). Lato sensu semnifica puterea de lucru judecat (res indicata pro veritate habetur), care presupunea că hotărârea beneficiază de o prezumţie irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (obligativitatea).

Aşadar, autoritatea de lucru judecat şi puterea de lucru judecat nu erau sinonime în vechea reglementare. Autoritatea de lucru judecat este o parte a puterii de lucru judecat. Cu alte cuvinte, existenţa unei hotărâri judecătoreşti poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleaşi părţi, să se discute acelaşi obiect şi aceeaşi cauză. Altfel, spus, pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătoreşti privind soluţionarea unei probleme juridice nu era necesară existenţa triplei identităţi privind părţile, cauza şi obiectul, ci era necesară doar probarea identităţii între problema soluţionată irevocabil şi problema dedusă judecăţii, instanţa de judecată fiind ţinută să pronunţe aceeaşi soluţie, deoarece, în caz contrar, se ajungea la situaţia încălcării componenţei res indicata a puterii de lucru judecat.

Decizia nr. 496 din 8 martie 1975 a Tribunalului Suprem, secţia Civilă lămureşte caracterul obligatoriu al dezlegărilor rămase definitive, statuând că principiul puterii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi fiind purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerea între două hotărâri judecătoreşti, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.

Din analiza actualei reglementări, se poate conchide că s-a dorit renunţarea la sintagma "putere de lucru judecat", întrucât putea produce confuzii, iar sfera noţiunii de "autoritate de lucru judecat" a fost extinsă şi asupra conţinutului noţiunii de "putere de lucru judecat". Astfel, situaţiile în care partea era obligată să apeleze la invocarea "puterii de lucru judecat", cum ar fi solicitarea de a nu se contrazice considerentele hotărârilor anterioare sau soluţiile date excepţiilor sau incidentelor procedurale în alt litigiu, fac în prezent obiectul excepţiei autorităţii de lucru judecat.

Art. 431 alin. (2) noul C. proc. civ. prevede:

"Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă". Aceasta reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat. În acest caz, nu este necesar a fi întrunită tripla identitate, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior fie prin dispozitiv, fie prin considerente, fie prin dispozitiv şi considerente; această judecată fiind deja făcută, ca nu mai poate fi contrazisă.

În speţă, Curtea de Apel a constatat că cele două hotărâri menţionate (sentinţa civilă nr. 1351 din 12 noiembrie 2015 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 441/A/2016 a Curţii de Apel Bucureşti) nu au putere de lucru judecat ori autoritate de lucru judecat deoarece obiectul cauzei deduse judecăţii prin respectivele hotărâri este dreptul de proprietate asupra mărcii şi nu asupra palmaresului, ca în cauza de faţă.

Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a greşit neanalizând incidenţa dispoziţiilor art. 431 alin. (2) noul C. proc. civ., respectiv dacă o chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a statuat anterior prin considerentele hotărârilor invocate mai poate să fie adusă în discuţie în prezenta cauză.

Aşadar, Curtea de Apel nu a analizat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1351 din 12 noiembrie 2015 pronunţată în dosarul nr. x/2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a reţinut următoarele:

"În ceea ce priveşte pârâta Clubul Sportiv Universitatea Craiova, ce funcţionează în continuare în subordinea Ministerului Educaţiei Naţionale, tribunalul reţine că există identitate între pârâtă şi Clubul Sportiv Universitatea Craiova din care s-a desprins în urma Ordinului nr. 163/1991 A., continuatorul Clubului Sportiv din 1948, aşa cum rezultă din relaţiile comunicate la dosar, în care se arată că potrivit H.G. nr. 690/1997 funcţionează în subordinea Ministerului Educaţiei Naţionale, atât Clubul Sportiv Universitatea Craiova, cât şi A., pentru ca, apoi, începând cu H.G. nr. 23/2001, să figureze în subordinea Ministerului doar Clubul Sportiv Universitatea Craiova, deşi nu a existat un act de radiere sau încetare pentru A.. […]

Faptul că din 1991, o perioadă de timp, pârâta Clubul Sportiv Universitatea Craiova nu a mai deţinut secţie de fotbal, aceasta fiind desprinsă, aşa cum am arătat mai sus, pentru ca ulterior să înfiinţeze secţie de fotbal, nu este un argument ce poate determina nici lipsa calităţii sale de continuatoare a fostului Club Sportiv Universitatea Craiova şi nici faptul că nu ar putea invoca folosirea ilicită a noţiunii Universitatea Craiova de intervenienţi.

Astfel, aveau în vedere că, şi dacă secţia de fotbal s-a desprins, pârâta a invocat notorietatea denumirii Universitatea Craiova şi nu neapărat a sintagmei Echipa de Fotbal Universitatea Craiova, iar aceasta poate afirma notorietatea acestei denumiri, având în vedere perioada de timp pe care a fost folosită, inclusiv faptul că această notorietate a fost creată în mod continuu, din 1948, prin rezultate consecvente enumerate în cererea reconvenţională, rezultatele echipei de fotbal care au creat notorietatea echipei de fotbal fiind obţinute în anii 1980, când echipa de fotbal făcea parte din Clubul Sportiv Universitatea".

De asemenea, prin decizia nr. 441/A din 8 iunie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a reţinut următoarele:

"Astfel, prin adresa din 2 aprilie 2015 Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice, Federaţia Sportului Şcolar şi Universitar a comunicat faptul că prin Ordinul nr. 535/1969 al Ministerului Învăţământului pentru înfiinţarea cluburilor sportive din unităţile de învăţământ superior ca unităţi subvenţionate de Ministerul Învăţământului având personalitate juridică, s-a dispus (art. 1) că, începând cu 1 iulie 1969, cluburile sportive menţionate în anexă vor funcţiona ca persoane juridice, iar în tabelul cu unităţile de învăţământ superior în cadrul cărora vor funcţiona cluburile sportive, anexat Ordinului nr. 535/1996, la poz. 3 se regăseşte Clubul Sportiv "Universitatea Craiova".

(…) pârâtul reconvenţional Clubul Sportiv Universitatea Craiova (…) a reuşit să demonstreze, prin probele administrate în cauză, istoricul constituirii sale, în sensul că este continuatorul fostului Club Sportiv Universitatea Craiova, faptul că este îndreptăţit să pretindă notorietatea denumirii Universitatea Craiova, semn pe care l-a folosit în activitatea echipei de fotbal din cadrul acestui club sportiv, din anul 1948 până în anul 1991, precum şi faptul că notorietatea echipei de fotbal şi a denumirii Universitatea Craiova au fost obţinute în anii 1980, perioadă în care echipa de fotbal aparţinea Clubului Sportiv Universitatea Craiova".

Cu toate aceste statuări din hotărâri judecătoreşti anterioare definitive, în prezentul litigiu prin decizia recurată, Curtea de Apel a reţinut că nu există nicio dovadă sau început de dovadă că reclamanta a fost înfiinţată în anul 1948, ci dimpotrivă, din actele constitutive ale acesteia, rezultă că s-a înfiinţat în anul 1991 şi nu există nicio dovadă că între reclamantă şi echipa de fotbal istorică Universitatea Craiova există identitate sau continuitate aşa cum nu există nicio dovadă că palmaresul echipei istorice Universitatea Craiova, a fost transmis pe cale legală sau convenţională către reclamanta Clubul Sportiv Universitatea Craiova.

Instanţa de apel a reţinut toate acestea fără a analiza în niciun fel lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, care are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

S-a mai reţinut de către instanţa de apel că în niciunul din actele normative ordine ale ministrului sau ordine ale Ministerului Învăţământului nu se face vreo menţiune expresă că reclamanta-recurentă ar fi continuatoarea echipei istorice de fotbal Universitatea Craiova, sau aceasta ar fi preluat în vreun fel palmaresul acestei echipe.

Cu toate acestea, instanţa de apel nu a analizat Ordinul nr. 535/1969 al Ministerului Învăţământului prin care Clubul Sportiv Universitatea Craiova a dobândit personalitate juridică şi nici constatările din decizia civilă nr. 441/A/2016 a Curţii de Apel Bucureşti potrivit cărora Clubul Sportiv a fost înfiinţat în anul 1948, iar notorietatea echipei de fotbal şi a denumirii Universitatea Craiova au fost obţinute în anii 1980, perioadă în care echipa de fotbal aparţinea Clubului Sportiv Universitatea Craiova.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţie trebuie interpretat prin prisma preeminenţei dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor semnatare ale Convenţiei, principiu enunţat în preambulul Convenţiei.

Unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca soluţiile definitive date de instanţele judecătoreşti să nu mai poată fi contestate. Curtea Europeană a stabilit că instanţele sunt obligate să ţină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuţie a situaţiei soluţionate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6.1 din Convenţie.

Principiul securităţii juridice constituie unul dintre elementele fundamentale ale societăţii, iar incertitudinea jurisprudenţială este de natură să reducă încrederea justiţiabililor în sistemul judiciar şi contravine acestui principiu.

Obiectul cererii de chemare în judecată în prezenta cauză îl reprezintă dreptul de proprietate asupra palmaresului echipei istorice de fotbal Universitate Craiova şi a tuturor drepturilor derivate care rezultă din deţinerea acestuia. Palmaresul este prezentat în paginile 12-14 ale cererii de chemare în judecată şi este dat de performanţele fotbalistice notabile şi de recordurile fotbalistice obţinute. Noţiunea de palmares nu are o definiţie clară în lege şi nici o atribuire standardizată în România. Potrivit dicţionarului explicativ al limbii române palmaresul este lista în care se înscriu succesele sau victoriile sportive, artistice, etc., obţinute de cineva, totalitatea unor astfel de succese sau de victorii.

Chiar dacă nu există o definiţie a palmaresului, în decizia nr. 1313 din 22 septembrie 2017 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a reţinut că "în ceea ce priveşte notorietatea, (…) semnul a fost folosit de Clubul Sportiv Universitatea Craiova în activitatea echipei de fotbal din cadrul clubului, din anul 1948 până în anul 1991, şi, totodată, că notorietatea semnului a fost obţinută prin rezultatele remarcabile din anii 1980 ale echipei de fotbal, perioadă în care echipa de fotbal aparţinea Clubului Sportiv Universitatea Craiova".

Aşa fiind, Înalta Curte prin considerentele anterior expuse face o legătură între marcă şi rezultatele remarcabile obţinute, deci palmares.

Prin decizia recurată nu s-au analizat în niciun fel statuările definitive din hotărârile judecătoreşti anterioare, instanţa de apel reţinând în mod greşit că nu există nici autoritate de lucru judecat şi nici putere de lucru judecat deoarece obiectul cauzei deduse judecăţii prin respectivele hotărâri este dreptul de proprietate asupra mărcii şi nu asupra palmaresului, ca în cauza de faţă.

Autoritatea de lucru judecat astfel cum este reglementată în noul C. proc. civ. priveşte nu numai identitatea de obiect, cauză şi părţi, ci şi lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Un alt motiv de nelegalitate invocat în susţinerea recursului este cel prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Potrivit acestuia, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În privinţa acestui motiv de recurs doctrina a arătat că dispoziţiile de la pct. 5 constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură, aşadar acesta va acoperi toate neregularităţile procedurale săvârşite la instanţele de fond, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Se susţine în motivarea recursului faptul că cererea de recuzare formulată de reclamantă la termenul din 23 mai 2017 nu a fost soluţionată de instanţa de fond în condiţiile prevăzute de art. 50 şi 51 C. proc. civ.

Această critică este nefondată. De altfel, aceasta a constituit şi motiv de apel cu privire la care instanţa de apel s-a pronunţat. S-a reţinut în mod corect faptul că cererea de recuzare formulată de reclamantă a fost depusă la 24 mai 2017 şi a fost soluţionată conform prevederilor legale. Din practicaua sentinţei nr. 149 din 23 mai 2017 pronunţată de Tribunalul Dolj reiese că a fost formulată de consilierul juridic F. pentru intervenienta D. S.A., recuzarea preşedintelui completului şi această cerere a fost respinsă ca inadmisibilă. S-a reţinut în mod corect faptul că cererile de recuzare formulate verbal în şedinţa din 23 mai 2017 nu respectă exigenţele prevăzute de art. 47 alin. (1) C. proc. civ.

Se susţine că cererea de renunţare la judecată formulată de reclamantă a fost respinsă în lipsa comunicării acesteia către reprezentantul pârâtei. Această critică nu este fondată şi a reprezentat de asemenea un motiv de apel asupra căruia Curtea de Apel s-a pronunţat în mod corect. Potrivit dispoziţiilor art. 406 alin. (4) C. proc. civ.:

"Dacă reclamantul renunţă la judecată la primul termen la care părţile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunţarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părţi".

Pârâta A. S.A., reprezentată de E. în calitate de consilier juridic cu delegaţie la dosar a arătat că se opune cererii de renunţare. Administratorul judiciar şi-a însuşit toate susţinerile formulate în cauză de consilierul juridic.

Recurentele susţin că au fost încălcate regulile de procedură cu privire la respingerea cererilor de chemare în judecată a A. S.R.L. şi Universitatea din Craiova (instituţia de învăţământ superior). Se arată că au fost încălcate dispoziţiile art. 68, art. 69 raportat la art. 64 şi art. 65 şi art. 70 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 68 C. proc. civ.:

"(1) Oricare dintre părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă, pe calea unei cereri separate, aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.

(2) Cererea făcută de reclamant sau de intervenientul principal se va depune cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe".

Potrivit dispoziţiilor art. 69 alin. (1) C. proc. civ.:

"Cererea va fi motivată şi, împreună cu înscrisurile care o însoţesc, se va comunica atât celui chemat în judecată, cât şi părţii potrivnice".

În speţă, cererile de chemare în judecată a A. S.R.L. şi Universitatea Craiova au fost formulate la termenul din 23 mai 2017, iar instanţa s-a pronunţat asupra lor fără a fi comunicate către acestea, astfel cum dispun în mod imperativ prevederile art. 69 alin. (1) C. proc. civ.. Dacă în ceea ce priveşte pe A. S.R.L. se poate reţine faptul că aceasta a fost radiată, astfel că nu se putea pune problema citării unei persoane juridice fără capacitate de folosinţă, în ceea ce priveşte instituţia de învăţământ Universitatea Craiova, aceasta nu a fost citată conform prevederilor legale, instanţa pronunţându-se asupra acestei cereri, în sensul respingerii sale în principiu prin hotărârea pronunţată de Tribunalul Dolj.

Respectiva soluţie a fost criticată de reclamantă prin motivele de apel prin care s-a susţinut că nu au fost respectate prevederile legale privind citarea şi nici cele prevăzute de art. 64 C. proc. civ., referitoare la pronunţarea asupra admisibilităţii în principiu a cererii printr-o încheiere motivată care poate fi atacată cu apel pe cale separată.

Chiar dacă acestea au reprezentat motive de apel, Curtea de Apel Timişoara, prin decizia recurată nu a răspuns acestor critici, rezumându-se la a constata că nu se impunea chemarea în judecată a Universităţii din Craiova faţă de obiectul cauzei.

Aşa fiind, Curtea de Apel nu s-a pronunţat asupra motivelor referitoare la soluţionarea respectivei cereri fără ca partea să fi fost legal citată conform dispoziţiilor legale şi nici asupra celor referitoare la pronunţarea asupra admisibilităţii cererii prin încheiere motivată care poate fi atacată separat cu apel. De asemenea, Curtea de Apel nu s-a pronunţat cu privire la critica referitoare la faptul că în practicaua sentinţei precum şi în considerentele acesteia s-a reţinut că cercetarea judecătorească a fost încheiată la termenul din data de 14 martie 2017 şi cu toate acestea, instanţa de fond a primit cereri şi înscrisuri ulterior acestei date şi s-a pronunţat asupra lor, fără a le considera ca fiind tardive.

Dat fiind faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat în niciun fel asupra acestor motive de apel, Înalta Curte apreciază că se impune casarea deciziei recurate, în cauză fiind întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Un alt motiv de recurs îl reprezintă încălcarea regulilor de procedură privind soluţionarea cererii de intervenţie accesorie în favoarea reclamantei.

Cu privire la acest motiv, Înalta Curte reţine următoarele:

D. S.A. a declarat apel împotriva încheierii/hotărârii pronunţate de Tribunalul Dolj arătând că, deşi în cadrul şedinţei de judecată, instanţa a admis verbal, în principiu cererea de intervenţie formulată de acesta şi a solicitat reprezentantului acestuia concluzii pe fondul cauzei, instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii în condiţiile art. 64 C. proc. civ. prin încheierea motivată susţinând că, de fapt, dezbaterile au fost încheiate încă de la termenul anterior.

Curtea de Apel nu s-a pronunţat în niciun fel asupra acestor critici.

Reclamanta Club Sportiv Universitatea Craiova a criticat la rândul ei, prin apelul declarat, soluţia asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie accesorie în interesul reclamantei arătând că s-au încălcat dispoziţiile art. 64 C. proc. civ. şi de asemenea, că în mod greşit s-a reţinut că intervenienta nu are interes în formularea respectivei cereri.

Cu privire la criticile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 64 C. proc. civ., Curtea de Apel nu s-a pronunţat. A reţinut doar că respingerea cererii de intervenţie în interesul reclamantei s-a făcut în mod legal cu respectarea dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. civ. şi că în susţinerea cererii de intervenţie se invocă un contract de asociere care nu are legătură cu obiectul cauzei şi că intervenienta nu justifică un interes propriu pentru a interveni în proces.

Potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. (2) C. proc. civ., instanţa se va pronunţa asupra admisibilităţii în principiu a intervenţiei, printr-o încheiere motivată. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. (4) C. proc. civ. astfel cum era în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată:

"Încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie poate fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronunţare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea lipsă. Calea de atac este numai apelul, dacă, încheierea a fost dată în primă instanţă, respectiv numai recursul la instanţa ierarhic superioară, în cazul în care încheierea a fost pronunţată în apel. Dosarul se înaintează, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, instanţei competente să soluţioneze calea de atac în 24 de ore de la expirarea termenului. Întâmpinarea nu este obligatorie. Apelul sau, după caz, recursul se judecă în termen de cel mult 10 zile de la înregistrare. Judecarea cererii principale se suspendă până la soluţionarea căii de atac exercitate împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie".

Înalta Curte reţine că intervenţia accesorie este o cerere incidentală prin care nu se invocă un drept propriu, intervenientul accesoriu nu intenţionează să îşi realizeze o pretenţie proprie. Intervenientul accesoriu trebuie să justifice întotdeauna un interes propriu, distinct de cel al părţii pe care o apără, iar aceasta se datorează faptului că drepturile sale ar putea să fie afectate prin pronunţarea unei hotărâri în defavoarea părţii respective. Susţinând una dintre părţile iniţiale, intervenientul urmăreşte să preîntâmpine pronunţarea unei hotărâri care ar fi susceptibilă să creeze o situaţie de natură a compromite propriile sale drepturi. Intervenientul va obţine un folos practic direct şi imediat prin pronunţarea unei hotărâri în favoarea părţii pe care o apără, deoarece hotărârea respectivă va stabili sau va confirma o situaţie ce conferă intervenientului accesoriu certitudinea că drepturile sale, conexe cu această situaţie juridică, nu sunt cu nimic afectate.

În ceea ce priveşte încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie, Înalta Curte apreciază că dispoziţiile art. 64 alin. (4) C. proc. civ. - astfel cum erau în vigoare la momentul demarării procesului, acesta fiind momentul la care ne raportăm şi nu cel al formulării cererii de intervenţie, prin raportare la prevederile art. 27 C. proc. civ. - sunt dispoziţii imperative, legiuitorul stabilind că încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie are drept cale de atac numai apelul, dacă încheierea a fost dată în primă instanţă.

Aşadar, legea prevede ca instanţa să se pronunţe prin încheiere motivată, încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie având numai calea de atac prevăzută de lege. C. proc. civ. nu prevede posibilitatea ca instanţa să respingă în principiu cererea de intervenţie accesorie prin hotărârea dată asupra fondului cauzei.

În mod imperativ prevedea C. proc. civ. faptul că judecarea cererii principale se suspendă până la soluţionarea căii de atac exercitate împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie.

Instanţa de fond nu s-a pronunţat prin încheiere conform dispoziţiilor art. 64 C. proc. civ., iar instanţa de apel, deşi atât intervenienta în interesul reclamantei, cât şi reclamanta au criticat sentinţa din această perspectivă, nu s-a pronunţat în niciun fel asupra acestor motive de apel.

În aceste condiţii, reclamanta şi intervenienta în interesul reclamantei au declarat împreună recurs, susţinând prin aceeaşi cerere că nu au fost respectate dispoziţiile legale imperative în ceea ce priveşte soluţionarea cererii de intervenţie. Deşi s-a susţinut faptul că recursul declarat de intervenientă este inadmisibil, aceasta neavând deschisă o astfel de cale, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a dat posibilitatea părţilor să supună dezbaterii în contradictoriu această problemă.

Înalta Curte a reţinut că aceasta este soluţia legală având în vedere dispoziţiile imperative ale art. 64 C. proc. civ., astfel cum era în vigoare şi faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra criticilor vizând aceste dispoziţii.

Pe de altă parte, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivelor referitoare la nerespectarea procedurii prevăzute de art. 64 C. proc. civ., însă, la termenul din 4 iunie 2018, când au avut loc dezbaterile asupra cererilor de apel, Curtea a dat cuvântul reprezentantului apelantei interveniente atât referitor la soluţia privind cererea de intervenţie, cât şi referitor la fondul cauzei. Aşa fiind, intervenienta a fost considerată ca fiind parte în proces înainte ca instanţa să respingă cererea de apel formulată de aceasta.

Nu poate fi reţinută apărarea intimatelor în sensul că ambele instanţe au avut posibilitatea de a analiza speţa din perspectiva dispoziţiilor art. 64 C. proc. civ. şi a art. 6.1 din Convenţie, iar art. 64 intră în conflict cu prevederile Convenţiei.

Nici instanţa de apel şi nici instanţa de fond nu au reţinut că dispoziţiile procedurale ale art. 64 C. proc. civ. sunt în conflict cu dispoziţiile art. 6.1 din Convenţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 6 din Convenţie - Dreptul la un proces echitabil:

"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa".

Caracterul rezonabil al duratei procedurii se apreciază cu ajutorul criteriilor consacrate de jurisprudenţa Curţii, care sunt următoarele: complexitatea cauzei, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor şi miza litigiului pentru partea interesată.

Înalta Curte apreciază că din jurisprudenţa Curţii Europene nu reiese că instanţa naţională poate să nu respecte dispoziţiile procedurale imperative pentru că Statul Român a fost sancţionat pentru încălcarea cerinţelor procesului echitabil sub aspectul duratei procedurii de soluţionare a litigiilor. Aceasta, cu atât mai mult cu cât reclamanta şi intervenienta în interesul reclamantei ar putea invoca încălcarea principiului "egalităţii armelor", principiu ce reprezintă un element al conceptului mai larg de proces echitabil şi este strâns legat de principiul contradictorialităţii.

În cauză, cererile de intervenţie în interesul pârâtei au fost soluţionate cu respectarea prevederilor art. 64 C. proc. civ., instanţa pronunţându-se cu privire la admisibilitatea în principiu a acestora printr-o încheiere motivată.

De altfel, acesta a reprezentat un alt motiv de apel asupra căruia instanţa nu s-a pronunţat prin decizia recurată. Prin motivele de apel invocate de reclamantă se arată că se contestă inclusiv admiterea în principiu a tuturor cererilor de intervenţie în interesul pârâtei invocându-se faptul că nu se justifică ce interes propriu le este afectat intervenienţilor în interesul pârâtei prin eventuala stabilire a dreptului de proprietate al reclamantei asupra palmaresului. S-a mai arătat că judecătorul fondului era obligat conform art. 64 alin. (3) coroborat cu art. 67 alin. (1) C. proc. civ. să se pronunţe în fond şi asupra cererilor de intervenţie accesorii în interesul pârâtei, încuviinţate în principiu anterior. Acestea nu sunt analizate ca atare în considerentele sentinţei şi nu sunt soluţionate în fond prin dispozitiv.

În motivarea recursului se arată că în interesul reclamantei apare o singură cerere de intervenţie, iar instanţa, într-o abordare vădit dezechilibrată, invocă încălcarea standardelor CEDO în privinţa termenului rezonabil de durată a procesului, care nu fusese afectat pe perioada în care cauza a fost amânată şi suspendată aproape un an pentru cererile intervenienţilor în favoarea pârâtei şi împiedică intervenientei accesul la calea de atac prevăzută de art. 64 alin. (4) C. proc. civ. prin soluţionarea cererii prin sentinţă şi nu prin încheierea motivată.

Intimatele susţin că legalitatea hotărârilor date de Tribunalul Dolj şi de Curtea de Apel Timişoara este susţinută şi din perspectiva faptului că Parlamentul României a modificat dispoziţiile art. 64 C. proc. civ.. Susţinerile acestea nu pot fi primite pentru că dispoziţiile legale astfel cum au fost modificate nu se aplică în prezenta cauză, având în vedere dispoziţiile art. 27 C. proc. civ.

În altă ordine de idei, intimatele se contrazic susţinând pe de o parte că dispoziţiile art. 64 sunt în contradicţie cu art. 6.1 din Convenţie, motiv pentru care au şi fost modificate, iar pe de altă parte susţinând că potrivit dispoziţiilor aceluiaşi art. 64 C. proc. civ., în forma nemodificată recursul declarat de intervenientă este inadmisibil.

Reţinând că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivelor referitoare nerespectarea procedurii de soluţionare a cererii de intervenţie, procedură prevăzută prin dispoziţii imperative ale C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că şi din această perspectivă se impune casarea deciziei recurate.

Nu poate fi reţinută apărarea intimatelor potrivit căreia "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate pune semnul legalităţii între art. 64 C. proc. civ. şi art. 6.1 din Convenţie, aceasta cu atât mai mult cu cât sunt de strictă şi imediată aplicare dispoziţiile art. 3 şi 4 C. proc. civ., iar dispoziţiile art. 6.1 din Convenţie sunt parte integrantă a dreptului comunitar întrucât Uniunea Europeană a aderat la Convenţia în cauză".

În realitate, Uniunea Europeană nu a aderat încă la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Comisia Europeană s-a adresat Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru a obţine avizul acesteia cu privire la compatibilitatea proiectului de acord cu tratatele Uniunii Europene, în baza articolului 218 alin. (11) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE).

În avizul 2/13 emis la 18 decembrie 2014, CJUE s-a pronunţat cu privire la compatibilitatea proiectului de acord cu tratatele Uniunii Europene, apreciind că în redactarea sa actuală, acordul preconizat privind aderarea UE la CEDO nu este compatibil cu art. 6 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) şi nici cu Protocolul nr. 8 cu privire la art. 6 (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană. Conform articolului 218 alin. (11) teza a doua TFUE "în cazul unui aviz negativ al Curţii, acordul respectiv poate intra în vigoare numai după modificarea acestuia sau revizuirea tratatelor".

Referitor la susţinerea că instanţa a aplicat direct şi prioritar în prezenta cauză, dispoziţiile comunitare întrucât în cazuri repetate CEDO a sancţionat Statul Român pentru încălcarea cerinţelor procesului echitabil sub aspectul duratei procedurii de soluţionare a litigiilor este de reţinut că niciuna dintre părţi nu a formulat o cerere privind tergiversarea procesului potrivit dispoziţiilor art. 522 C. proc. civ. prin care, invocând încălcarea dreptului la soluţionarea procesului într-un timp optim şi previzibil, să solicite luarea măsurilor legale pentru ca această situaţie să fie înlăturată.

Noul C. proc. civ. prevede în art. 6, în formă similară celei cuprinse în art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, că orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege.

În motivarea recursului se arată că instanţa de apel a reţinut în mod greşit faptul că din actul de înfiinţare al reclamantei rezultă că aceasta a fost înfiinţată în anul 1991 prin Ordinul nr. 163 din 24 noiembrie 1991.

Critica aceasta este fondată întrucât, în realitate, prin Ordinul nr. 163 din 24 ianuarie 1991 emis de Ministerul Tineretului şi Sportului, la art. 1:

"Se aprobă înfiinţarea cu data de 1 februarie 1991 a "A.". Rezultă deci că instanţa de apel a făcut o confuzie între recurenta-reclamantă Club Sportiv Universitatea Craiova şi A., aceasta din urmă fiind înfiinţată în anul 1991.

Potrivit art. 2 din Ordinul nr. 163/1991:

"A. este unitate cu personalitate juridică, în condiţiile Legii, coordonată de Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei şi Instituţiei de Învăţământ Superior pe lângă care funcţionează.

Prin protocoalele încheiate ulterior, respectiv Protocolul de predare-primire înregistrat sub nr. x din 18 februarie 1991 şi Convenţia Protocol încheiată la 29 august 1991 nu se prevede faptul că se transferă palmaresul către unitatea nou înfiinţată.

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 69/2000, lege care reglementează organizarea şi funcţionarea sistemului naţional de educaţie fizică şi sport din România se prevede:

"Cluburile sportive de drept public sunt persoane juridice, înfiinţate ca instituţii publice în subordinea organelor administraţiei de stat, şi au drept obiect de activitate performanţa, selecţia, pregătirea şi participarea la competiţii interne şi internaţionale".

De asemenea, potrivit aceleiaşi legi, art. 35 prevede:

"(1) Federaţiile sportive naţionale sunt structuri sportive de interes naţional, constituite prin asocierea cluburilor sportive şi asociaţiilor judeţene şi ale municipiului Bucureşti, pe ramuri de sport.

(2) Potrivit prezentei legi federaţiile sportive naţionale sunt persoane juridice de drept privat, de utilitate publică, autonome, neguvernamentale, apolitice şi fără scop lucrativ".

Statutul Federaţiei Române de Fotbal prevede la art. 1 alin. (1):

"Federaţia Română de Fotbal (FRF) este persoană juridică de drept privat, fără scop lucrativ, autonomă, neguvernamentală".

Nici în Legea nr. 69/2000 şi nici în Statutul Federaţiei Române de Fotbal nu există prevederi care să abiliteze respectiva Federaţie să certifice cui aparţine palmaresul în general, cu atât mai puţin palmaresul echipei istorice de fotbal Universitatea Craiova, care face obiectul prezentului litigiu.

Condiţiile afilierii la Federaţia Română de Fotbal sunt stabilite la articolul 12 şi 13 din Statutul acesteia, însă nu prevăd nici o cerinţă referitoare la palmares.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză există motive de nelegalitate care impun casarea deciziei recurate.

Aşa fiind, recursul urmează a fi admis, decizia recurată va fi casată şi va fi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite recursul declarat de reclamantul CLUB SPORTIV UNIVERSITATEA CRAIOVA şi de intervenienta B. S.A. (titular al cererii de intervenţie accesorie în interesul reclamantului) împotriva deciziei civile nr. 364 din 18 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 18 martie 2021.

OPINIE SEPARATĂ

Contrar opiniei majoritare, consider că niciunul din motivele de recurs invocate nu poate fi primit, recursul impunându-se a fi respins, ca nefondat.

Pentru a susţine motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. ("când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat"), recurenţii susţin că, deşi în dosarul nr. x/2013 obiectul dedus judecăţii a fost reprezentat de o cerere în anulare a mărcii combinate Clubul Sportiv Universitatea, iar în prezenta cauză obiectul cererii este reprezentat, în esenţă, de constatarea existenţei în patrimoniul reclamantei a palmaresului, câtă vreme există o legătură între cele două chestiuni litigioase, instanţa are obligaţia ca, în a doua pricină, să ţină cont de ceea ce s-a reţinut pe cale judiciară în prima cauză.

Astfel, în opinia recurenţilor, instanţa a ignorat cu totul ceea ce s-a stabilit pe cale judiciară anterior şi a reţinut că reclamanta nu ar fi continuatoarea Clubului Sportiv Universitatea Craiova înfiinţat în anul 1948, pentru ca mai apoi, din acest fapt, să deducă în concret că reclamanta nu are în patrimoniul său palmaresul invocat prin cererea de chemare în judecată. Or, în opinia recurenţilor, Clubul Sportiv Universitatea Craiova este unul şi acelaşi cu Clubul Sportiv Universitatea Craiova înfiinţat în anul 1948, fiind continuatorul acestui club, iar în momentul desprinderii A. în anul 1991 a avut loc o transmitere de patrimoniu cu titlu particular doar cu privire la acea fracţiune cuprinsă în protocoalele menţionate, deci nu a avut loc o reorganizare a A. S.A., înfiinţată în anul 1991 în asociaţia sportivă A. şi ulterior în societatea comercială A. S.A. În opinia recurenţilor, notorietatea are strânsă legătură cu activitatea fotbalistică, deci cu palmaresul, iar drepturile asupra palmaresului aparţin Clubului Sportiv Universitatea Craiova.

Din examinarea deciziei atacate, se observă că instanţa de apel a răspuns motivului de apel, potrivit căruia instanţa de fond a ignorat total nelegal relevanţa şi puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1351/12.11.2015 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 441/A/2016 a Curţii de Apel Bucureşti.

Astfel, Curtea de apel a constatat că cele două hotărâri menţionate nu au putere de lucru judecat ori autoritate de lucru judecat, aşa cum susţine apelanta intervenientă, asupra hotărârii apelate, deoarece obiectul cauzei deduse judecăţii prin respectivele hotărâri este dreptul de proprietate asupra mărcii şi nu asupra palmaresului, ca în cauza de faţă.

Într-adevăr, sub protecţia puterii de lucru judecat intră nu doar dispozitivul hotărârii şi considerentele pe care se sprijină acesta, ci şi acele considerente "decizorii", adică acelea care conţin soluţii de sine stătătoare şi efectul autorităţii de lucru judecat este deopotrivă, unul negativ, care împiedică reluarea aceleiaşi judecăţi pe temeiul aceleiaşi acţiuni (identitate de părţi, obiect, cauza), şi unul pozitiv, care presupune că ceea ce a statuat o instanţă, inclusiv pe cale incidentală, să fie folosit într-un litigiu ulterior, care are legătură cu prima judecată, fără posibilitatea de a mai fi contrazis (sancţionându-se nu doar contrazicerile între dispozitivele hotărârilor judecătoreşti, ci şi între considerentele acestora, atunci când ele conţin dezlegări intrate sub puterea lucrului judecat).

Recurenţii înşişi sunt cei care susţin că în dosarul nr. x/2013 obiectul dedus judecăţii a fost reprezentat de o cerere în anulare a mărcii combinate Clubul Sportiv Universitatea, iar în prezenta cauză obiectul cererii este reprezentat, în esenţă, de constatarea existenţei în patrimoniul reclamantei a palmaresului, palmares despre care în prima cauză nu s-a făcut vorbire în niciun fel, nestatuându-se nimic în legătură cu acesta.

Ceea ce s-a reţinut în dosarul având ca obiect marca a fost o chestiune, de altfel, în esenţă, necontestată în prezenta cauză şi anume faptul că Clubul Sportiv Universitatea Craiova, care a fost înfiinţat prin Ordinul nr. 1462/22.01.1991, emis de Ministerul Învăţământului, este, în fapt, continuatorul fostului Club Sportiv Universitatea Craiova, însă acest club nou înfiinţat nu a avut secţie de fotbal (care a fost desfiinţată chiar în anul 1991, pentru a se putea înfiinţa A., prin chiar acelaşi ordin al Ministerului Învăţământului) şi, de asemenea, faptul că nu a putut să aibă o nouă secţie de fotbal decât după ce a falimentat clubul de fotbal desprins (în anul 2012).

Aşadar, în primul dosar, i s-a recunoscut dreptul la marca Clubului Sportiv Universitatea Craiova pentru faptul că a folosit-o pentru toate activităţile sportive din cadrul Clubului Sportiv (nu numai pentru fotbal), deşi notorietatea a fost dobândită ca urmare a rezultatelor deosebite ale echipei de fotbal. Marca nu a putut fi transmisă Clubului de Fotbal pentru că nu a existat menţiune expresă în actul de transfer. Or, marca se înstrăinează doar odată cu întreg patrimoniul. Cum s-a înstrăinat doar patrimoniul Clubului de Fotbal, marca a rămas la Clubul Sportiv. În acest sens s-a statuat în cauza invocată, fără să se facă vreo legătură directă între echipa de fotbal istorică Universitatea Craiova şi Clubul Sportiv nou înfiinţat în anul 1991. S-a analizat doar marca Universitatea Craiova şi s-a stabilit imposibilitatea transferului acesteia către secţia de fotbal desprinsă din Clubul Sportiv Universitatea Craiova, fără nicio legătură cu palmaresul.

Aşa fiind, în mod corect a apreciat instanţa de apel că este irelevant în cauza de faţă faptul că Clubul Sportiv Universitatea Craiova şi-a continuat activitatea şi după anul 1991, reorganizându-se într-o nouă entitate juridică fără secţie de fotbal.

Câtă vreme în cauza de faţă problema în discuţie este dacă odată cu desprinderea secţiei de fotbal aceasta a preluat şi palmaresul obţinut de echipa de fotbal sau acel palmares a rămas Clubului Sportiv din care s-a desprins Clubul de Fotbal, şi, bineînţeles, conform susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, s-a transmis mai departe Clubului Sportiv nou înfiinţat, în calitatea sa de continuator al fostului Clubul Sportiv Universitatea Craiova, rămas fără secţie de fotbal prin această reorganizare, chestiune ce nu a fost tranşată în niciun mod în primul proces invocat, rezultă că instanţa de apel a apreciat în mod judicios că în cauza de faţă chestiunea ce se cere a fi dezlegată este diferită de cea din dosarul cu marca şi nu a primit încă o soluţie definitivă, susţinerile recurenţilor neputând fi, astfel, circumscrise exigenţelor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de fond şi cea de apel au încălcat anumite reguli de procedură pe parcursul soluţionării dosarului. În dezacord cu opinia majoritară, apreciez că şi acest motiv de recurs trebuia înlăturat, în integralitate şi nu numai în ceea ce priveşte criticile vizând modul de soluţionare a cererii de recuzare, respectiv a cererii de renunţare la judecată.

Cel de-al cincilea motiv de recurs vizează neregularităţi de ordin procedural şi care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ. Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se pot include mai multe neregularităţi de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părţi, nesemnarea cererii reconvenţionale, nesocotirea principiilor publicităţii, oralităţii, contradictorialităţii etc. Casarea unei hotărâri în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate obţine în condiţii diferite, după cum este vorba de încălcarea unei norme de procedură de natură imperativă sau dispozitivă, cu alte cuvinte, după cum suntem în prezenţa unei nulităţi absolute sau a uneia relative.

Curtea de apel a analizat susţinerile recurenţilor privind cererile de chemare în judecată ale A. S.R.L. şi a Universităţii din Craiova, ca instituţie de învăţământ superior, criticile vizând mai degrabă soluţionarea "atipică" a acestor cereri, decât esenţa lor.

Or, instanţa de apel a constatat în mod judicios, că şi acest motiv de apel este neîntemeiat, deoarece instanţa de fond a arătat motivele pentru care a respins cererea de chemare în judecată a altor persoane şi anume: A. S.R.L. nu a fost chemată în judecată pentru că această persoană juridică nu mai există, fiind radiată, aşa cum rezultă din extrasul ORC, depus la dosar, iar chemarea în judecată a Universităţii din Craiova ca unitate de învăţământ superior nu se impunea în raport de obiectul cauzei deduse judecăţii si anume disputarea palmaresului unei echipe de fotbal, instituţia de învăţământ superior neavând legătură cu obiectul cauzei.

Câtă vreme cererile respective au primit o soluţie la instanţa de fond, confirmată de instanţa de apel, recurenţii nefiind în măsură să prezinte argumente care să conducă la o concluzie contrară acestor soluţii, argumente pertinente care să justifice atragerea în proces a acelor persoane indicate, pretinsele încălcări procedurale rămân fără substanţa cerută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nefiind vorba de o nepronunţare asupra vreunor motive de apel, care să atragă incidenţa acestui motiv de casare.

Mai mult, recurenţii înşişi subliniază că încheierea de respingere ca inadmisibilă a unei asemenea cereri de intervenţie forţată are drept cale de atac numai apelul, dacă încheierea a fost dată în primă instanţă. Chiar dacă instanţa de fond a soluţionat cererea prin sentinţă şi nu printr-o încheiere separată, recurenţii au avut posibilitatea să exercite calea de atac prevăzută de lege, respectiv apelul, cale în care instanţa de apel, în deplina devoluţiune, le-a analizat sub toate aspectele cererea de chemare în judecată a altor persoane.

Or, pentru a putea deschide o nouă cale de atac, altfel nepermisă de lege (în cauza de faţă, recursul), părţile interesate trebuie să prezinte argumente suficient de puternice pentru a justifica încălcarea principiului suveran al securităţii juridice, argumente care să conducă, fără putinţă de tăgadă, la admiterea în principiu a cererii lor. Asemenea argumente, însă, nu au fost produse, recurenţii limitându-se la aceleaşi critici prezentate şi în faţă instanţei de apel legate de aspectele formale nerespectate de instanţa de fond.

Nici argumentele privind încălcarea regulilor de procedură privind soluţionarea cererilor de intervenţie accesorie nu pot fi primite.

În primul rând, potrivit art. 64 alin. (4) C. proc. civ., astfel cum erau în vigoare la momentul demarării procesului, prevedeau că încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie are drept cale de atac numai apelul, dacă încheierea a fost dată în primă instanţă.

Se susţine, aşadar, că instanţa de fond a respins în principiu cererea de intervenţie accesorie prin hotărârea dată asupra fondului cauzei, iar instanţa de apel nu a răspuns criticilor vizând aceste aspecte.

În fapt, verificând decizia recurată, se poate lesne observa ca la cel de-al patrulea motiv de apel, reclamanta a susţinut că a fost soluţionată în mod nelegal cererea de intervenţie în interesul reclamantei având în vedere că s-au încălcat disp. art. 63 alin. (2) C. proc. civ., fără să se procedeze la admisibilitatea în principiu a acestei cereri, reţinându-se eronat că această cerere nu are legătură cu obiectul cauzei si fără ca respingerea cererii să fie motivată.

Curtea de apel a constatat că aceste susţineri sunt nefondate deoarece respingerea cererii de intervenţie în interesul reclamantei s-a făcut în mod legal cu respectarea disp. art. 63 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că cererea de intervenţie accesorie poate fi făcută în scris până la închiderea dezbaterilor în tot cursul judecăţii, chiar si în căile de atac. S-a mai reţinut că respingerea acestei cereri a fost motivată de prima instanţă, care a reţinut în mod temeinic si legal că intervenienta în interesul reclamantei invocă în susţinerea cererii sale de intervenţie un contract de asociere care nu are legătură cu obiectul cauzei si că intervenienta nu justifică un interes propriu pentru a interveni în proces, deoarece nu a dovedit în ce fel ar fi afectată de câştigarea sau pierderea procesului de către reclamantă. Aşadar, instanţa de apel s-a pronunţat atât asupra criticilor vizând aspectele procedurale, cât şi asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie.

Cu toate acestea, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat pe acest aspect atât de reclamantă, cât şi de intervenienta accesorie, dând, astfel, posibilitatea părţilor să supună dezbaterii în contradictoriu problema nerespectării dispoziţiilor legale vizând soluţionarea cererii de intervenţie.

Strict formal, hotărârea instanţei de apel pe acest aspect este definitivă, părţile neavând deschisă calea recursului. Potrivit art. 64 alin. (4) C. proc. civ., astfel cum erau în vigoare la momentul demarării procesului, încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie are drept cale de atac numai apelul, dacă încheierea a fost dată în primă instanţă.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului consacră în mod constant principiul securităţii juridice, impunând respectul pentru principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti (a se vedea, exempli gratia, Cauza Ryabykh contra Rusiei). S-a arătat, de asemenea, de aceeaşi instanţă europeană, că puterea de revizuire a instanţelor ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare şi nu pentru a ajunge la o nouă examinare a cauzei.

Cu toate acestea, Curtea recomandă uneori redeschiderea unor proceduri ca fiind cea mai potrivită măsură reparatorie atunci când procedurile interne nu corespund cerinţelor art. 6 (Cauza Lungoci contra României). Modul în care se aplică art. 6 paragraful 1 din Convenţie pentru curţile de apel sau recurs trebuie să depindă în mod clar de trăsăturile speciale ale procedurii în cauză şi trebuie să se ţină seama de ansamblul procedurilor desfăşurate în ordinea juridică internă şi de rolul instanţei de recurs.

Pornind de la aceste premise, odată ce s-a admis în principiu recursul, părţile beneficiare ale unei asemenea excepţii, a cărei justificare nu se regăseşte decât în jurisprudenţa CEDO şi în prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului menite să protejeze dreptul la un proces echitabil, nu pot prezenta în faţa instanţei de recurs decât argumente care să dovedească împrejurarea că, dacă nu s-ar fi produs acele încălcări pe care le invoca, soluţia pronunţată asupra cererii lor ar fi fost cu totul alta, respectiv cererea de intervenţie ar fi putut fi admisă în principiu, de vreme ce instanţa de apel a trecut peste toate neconcordantele de ordin procedural şi a verificat însăşi admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie. Or, asemenea argumente nu s-au produs în faţa instanţei de recurs nici în privinţa cererilor de intervenţie accesorie, astfel încât nu exista motive temeinice care să justifice încălcarea caracterului definitiv al hotărârii instanţei de apel prin deschiderea unei căi de atac, altfel nepermise de lege.

Şi criticilor vizând grava nelegalitate privind soluţionarea cererilor si excepţiilor depuse si susţinute de reclamantă la termenul din 23.05.2017, precum si cu privire la admiterea în principiu al cererilor de intervenţie accesorii în interesul pârâtei li s-a răspuns în mod corect, clar şi cuprinzător prin decizia apelată.

Astfel, apelanta a susţinut că la termenul din 23.05.2017 care a fost ultimul termen de judecată, probele solicitate i-au fost respinse ca fiind tardiv formulate, desi la termenul din 14.03.2017 s-a depus la dosar un număr foarte mare de înscrisuri de către intervenient si s-a formulat de către apelanta reclamantă o cerere de recuzare, situaţie în care la termenul următor pentru lămurirea cadrului procesual apelanta a invocat excepţii privind capacitatea de folosinţă si exerciţiu privind reprezentarea părţilor adverse, privind fiabilitatea probelor reprezentate de înscrisurile depuse de intervenientul în interesul pârâtei, astfel încât nici nu se punea problema unei tardivităţi a acestor solicitări.

Curtea de apel a analizat practicaua si considerentele hotărârii apelate şi a constatat că la termenul de judecată din 23.05.2017, tribunalul a respins solicitările si excepţiile invocate de reclamantă cu motivarea că s-a mai pronunţat asupra lor prin încheieri interlocutorii anterioare care au intrat în puterea lucrului judecat. Cum prin apel s-a atacat atât sentinţa civilă nr. 149/23.05.2017, cât şi încheierile interlocutorii pronunţate de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2014, Curtea le-a examinat şi a constatat că în niciuna din aceste încheieri interlocutorii nu s-a identificat vreo încălcare a normelor de procedură civilă sau de drept civil, iar excepţiile invocate de reclamantă au fost temeinic si legal respinse, aceeaşi concluzie impunându-se şi în recurs, după o atentă analiză.

Se constată, astfel, că instanţa de apel a verificat toate aspectele de procedură invocate de recurente şi s-a pronunţat asupra lor, recurentele nefiind, de altfel, în măsură să justifice în ce mod li s-a produs vreo vătămare pentru a putea fi atrasă incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. pe aceste aspecte.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează ipoteza "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material". Noul Cod este categoric şi are în vedere numai încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. În speţă nu s-au invocat în mod concret normele de drept încălcate, recurenţii tinzând în mod evident la o reapreciere a întregului material probator, incompatibilă cu calea de atac a recursului.

Curtea de apel, ca instanţă devolutivă, a dat reclamantei posibilitatea de a-si proba susţinerile, respectiv de a dovedi că este continuatoarea echipei istorice de fotbal Universitatea Craiova si că ar putea fi îndreptăţită la constatarea faptului că a preluat palmaresul acestei echipe de fotbal, deşi nu a participat la competiţii de fotbal profesionist.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată de dispoziţiile Legii nr. 69/2000 a educaţiei fizice şi sportului, art. 555 şi urm. din C. civ., art. 35 din C. proc. civ.

În justificarea calităţii procesuale active şi a interesului, reclamanta a invocat calitatea de titular a dreptului de proprietate asupra palmaresului istoric al echipei de fotbal UNIVERSITATEA CRAIOVA, constituită în anul 1948, utilizându-l în scopuri comerciale şi sportive, în contradicţie cu susţinerile publice ale pârâtei care susţine şi a pretins la rândul său că este deţinătoarea palmaresului istoric al echipei UNIVERSITATEA CRAIOVA.

S-a reţinut, astfel, din motivele invocate în cuprinsul acţiunii, ca fundamentul pretenţiei deduse judecăţii l-a reprezentat proprietatea reclamantei asupra palmaresului echipei istorice de fotbal şi folosirea fără drept de către pârâtă a acestuia, calitatea procesuală în speţă fiind strâns legată de dreptul subiectiv, iar existenţa dreptului pretins vizând astfel chiar chestiunea de fond a temeiniciei acţiunii. În susţinerea temeiniciei acţiunii s-a invocat Legea nr. 69/2000 care reglementează organizarea şi funcţionarea sistemului naţional de educaţie fizică şi sport din Romania şi care oferă cadrul general de funcţionare al societăţilor şi structurilor, cluburilor şi asociaţiilor sportive ce desfăşoară activitate cu caracter sportiv.

Curtea de apel a constatat că, deşi s-a format ca unitate cu personalitate juridică în anul 1991, reclamanta a susţinut că este continuatoarea vechii echipe de fotbal, preluând o parte din patrimoniul Clubului Sportiv Universitatea Craiova existent la 31.12.1990. Observând ordinele invocate, respectiv ordinul nr. 163/1991 emis în baza Ordinului nr. 4162/1991 instanţa a constatat că acestea fac dovada înfiinţării şi funcţionării reclamantei în subordinea Ministerului Educaţiei Naţionale.

S-a mai reţinut că nici transformările în structura cluburilor impuse de noile realităţi economice şi sociale, precum şi de dispoziţiile Legii nr. 69/2000 şi nici înscrisurile invocate, respectiv ordine ale Ministerului de resort, nu dovedesc transmiterea patrimoniului sub aspectul palmaresului în vreuna din modalităţile prevăzute de legea civilă. Reţine instanţa de apel că toate entităţile sportive care au fost înfiinţate după anul 1948 au dus mai departe în mod generic activitatea şi tradiţia echipei Universitatea Craiova, situaţie juridică ce a contribuit la o participare neîntreruptă în competiţiile de fotbal şi a avut ca rezultat obţinerea palmaresului ce face obiectul cauzei deduse judecăţii.

Curtea de apel a reţinut că între palmares şi dreptul de participare în competiţiile de fotbal există o interconexiune obligatorie, întrucât persoanele juridice ulterior înfiinţate au continuat activitatea sportivă pe plan competiţional din momentul la care a încetat activitatea echipei istorice Universitatea Craiova care, astfel, a încetat să mai existe ca şi subiect de drept.

Apoi Curtea de apel arată că, potrivit art. 36 din Codul de procedură civilă, calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios. Sarcina justificării calităţii procesuale aparţine reclamantului, care, în cadrul cererii de chemare în judecată, va trebui să expună împrejurările de fapt sau de drept din care rezultă îndreptăţirea sa de a-l acţiona în judecată pe pârât. Calitatea procesuală activă reprezintă o cerinţă care trebuie să fie întrunită în orice proces civil, indiferent de obiectul acestuia, iar în cauza dedusă judecăţii îndreptăţirea de a participa la activitatea judiciară se determină prin intermediul împrejurărilor de fapt expuse de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată, împrejurări care potrivit art. 249 C. proc. civ. obligă reclamanta să dovedească faptul că este proprietara dreptului ce face obiectul cauzei dedusă judecăţii.

Aşa fiind, Curtea de apel a reţinut că, deşi invocă dreptul său asupra palmaresului, ca element al patrimoniului, din modul în care este formulată acţiunea, scopul reclamantei este acela de a-şi constitui un drept, în concret, aplicarea legii la o stare de fapt pe care o invocă, finalitatea fiind, în realitate, aceea de a-şi constitui un drept pentru viitor. În opinia instanţei de apel, reclamanta nu a dovedit că a folosit palmaresul echipei istorice pentru a fi îndreptăţită să i se recunoască şi să îi fie consolidat dreptul în posesia sau folosinţa căruia s-ar afla.

Dimpotrivă, s-a constatat că activitatea fotbalistică a pârâtei a fost întreruptă la data de 20.07.2011 în urma deciziilor Federaţiei Romane de Fotbal şi Ligii Profesioniste de Fotbal, precum şi a persoanelor din conducerea acestora, aşa cum s-a constatat prin decizia penală nr. 1461/16 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2014, ca urmare a rechizitoriului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie nr. 316/P/2011. Acest fapt dovedeşte, în opinia instanţei de apel, odată în plus că palmaresul dedus judecăţii nu poate face obiectul aproprierii reclamantei câtă vreme aceasta nu a participat cu acest palmares la competiţii specifice organizate de singurele organizaţii abilitate de legea din Romania. Astfel, contrar susţinerilor reclamantei, pârâta este cea care a fost în posesia palmaresului cu care a fost afiliată la organismele naţionale, fiind ulterior dezafiliată.

S-a mai reţinut că în cauza dedusă judecăţii nu se urmăreşte apărarea unui drept şi a unui interes legitim, întrucât cererea este formulată de o persoană care nu justifică o asemenea calitate procesuală activă. Din certificatul fiscal al reclamantei rezultă că aceasta a obţinut personalitatea juridică în anul 1995, aşadar, reclamanta nu a existat în perioada în care susţine că au existat competiţiile de fotbal şi nu a fost făcută dovada că reclamanta a fost înfiinţată pentru a continua activitatea fostei echipe de fotbal.

În continuare, Curtea de apel arată că palmaresul se constituie din cupele, trofeele, medaliile, victoriile, poziţiile în clasamentele naţionale şi internaţionale obţinute de fotbaliştii care au activat de-a lungul anilor în cadrul echipei istorice. Palmaresul echipei UNIVERSITATEA CRAIOVA din anul 1948 aşa cum a fost indicat la dosar fond în cererea de chemare în judecată, nu a fost transmis din punct de vedere juridic, în temeiul actelor invocate de către reclamantă, respectiv ordinele Ministerului Educaţiei Naţionale şi nici al Legii nr. 69/2000, nici legal şi nici convenţional.

Mai mult, Tribunalul a efectuat o adresă către FEDERATIA ROMANA DE FOTBAL, pentru a comunica dacă persoana juridică de drept public înregistrată sub denumirea Club Sportiv Universitatea din Craiova având CUI x/23.10.1995 a fost şi este membru al Federaţiei Române de Fotbal şi dacă a participat şi participă în competiţiile profesioniste de fotbal organizate de către FEDERATIA ROMANA DE FOTBAL, LIGA PROFESIONISTA DE FOTBAL, şi în plan internaţional de FIFA, UEFA, iar în caz afirmativ să comunice, în copie certificată sub semnătura reprezentantului său legal, acte din care să rezulte că persoana juridică de drept public înregistrată sub denumirea Club Sportiv Universitatea din Craiova având CUI x/23.10.1995 a fost şi este membru al Federaţiei Române de Fotbal, a participat şi participă în competiţia profesionistă de fotbal organizată de Federaţia Română de Fotbal, Liga Profesionistă de Fotbal şi în plan internaţional de FIFA, UEFA, punându-i-se în vedere ca pentru celeritatea cauzei, răspunsul să fie comunicat în timp util.

Răspunsurile au fost înaintate la filele nr. x şi fila nr. x a volumului II dosar fond, prin care Federaţia Romană de Fotbal a comunicat că nici o persoană cu denumirea indicată, respectiv CLUB SPORTIV UNIVERSITATEA CRAIOVA, nu a fost afiliată şi implicit nu a participat la competiţii de fotbal profesionist.

Aşadar, reţine Curtea de apel, apelanta-reclamanta nu a dovedit continuitatea activităţii competiţionale fotbalistice care reprezintă în esenţă palmaresul, deşi se invocă starea de fapt, aceasta nefiind afiliată la Federaţia Romană de Fotbal şi Liga Profesionistă de Fotbal, ca structuri de fotbal profesionist ce funcţionează conform Legii nr. 69/2000.

Reclamanta a susţinut în faţa instanţei de apel ca dreptul de proprietate asupra acestui palmares nu este condiţionat de continuitatea activităţii competiţionale, iar existenţa unor modificări de ordin organizatoric nu a produs vreo încetare a existenţei reclamantei, deoarece reclamanta a fost înfiinţată în anul 1948 si nu în anul 1991, cum a reţinut eronat instanţa de fond.

Aceste argumente au fost înlăturate de instanţa de apel, care a reţinut că nu există nicio dovadă sau început de dovadă că reclamanta a fost înfiinţată în 1948, ci dimpotrivă din actele constitutive ale acesteia rezultă că s-a înfiinţat în 1991 si nu există nicio dovadă că între reclamantă si echipa de fotbal istorică Universitatea Craiova există identitate sau continuitate asa cum nu există nicio dovadă a faptului că palmaresul echipei istorice Universitatea Craiova, a fost transmis pe cale legală sau convenţională către reclamantă.

S-a reţinut că nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că reclamanta ar fi continuatoarea echipei istorice de fotbal Universitatea Craiova si că ar putea fi îndreptăţită la constatarea faptului că a preluat palmaresul acestei echipe de fotbal, cu atât mai mult cu cât potrivit adresei emise de Federaţia Româna de Fotbal, de la fila x volumul II din dosarul Tribunalului Dolj nr. x/2014, rezultă că reclamanta nu a fost afiliată la FRF si nu a participat la competiţii de fotbal profesionist.

În ceea ce priveşte motivul de apel potrivit căruia instanţa de fond a ignorat total nelegal relevanţa si puterea de lucru judecat a sentinţei civile 1351/12.11.2015 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 441/A/2016 a Curţii de Apel Bucureşti, Curtea de apel a constatat că cele două hotărâri menţionate nu au putere de lucru judecat ori autoritate de lucru judecat, asa cum susţine apelanta intervenientă, asupra hotărârii apelate deoarece obiectul cauzei deduse judecaţii prin respectivele hotărâri este dreptul de proprietate asupra mărcii si nu asupra palmaresului, ca în cauza de faţă.

Totodată, apelanta a criticat hotărârea instanţei de fond si prin prisma faptului că s-a ignorat de către Tribunalul Dolj faptul că existenţa reclamantei apelante este confirmată de hotărârile de guvern emise cu privire la organizarea si funcţionarea Ministerului Învăţământului, în mod constant, începând cu anul 1992 si până în prezent, Clubul Sportiv Universitatea Craiova fiind menţionat în toate aceste hotărâri, existenţa apelantei reclamante, ca persoană juridică de drept public în subordinea Ministerului Educaţiei si Sportului, fiind confirmată si în prezent prin ordinele miniştrilor Educaţiei Naţionale, astfel încât cu privire la istoricul acestui club, apelanta concluzionează că a luat fiinţă în 1969 fiind confirmată si prin Ordinul Ministrului Învăţământului din 17 iulie 1979 si continuându-si activitatea si până în prezent.

Aceste critici au fost înlăturate de instanţa de apel cu motivarea că din actul de înfiinţare al reclamantei depus la dosar fond, rezultă că aceasta s-a înfiinţat în anul 1991 prin Ordinul 163/24.11.1991 si a căpătat personalitate juridică în 1995, având ca elemente de identificare CUI x/23.10.1995. La art. 4 al Ordinului de înfiinţare se prevede că această entitate juridică îsi va desfăşura activitatea ca unitate autofinanţată. În niciunul din actele normative, ordine ale ministrului sau ordine ale Ministerului Învăţământului, invocate în dovedirea acţiunii, nu se face vreo menţiune expresă că reclamanta ar fi continuatoarea echipei istorice de fotbal Universitatea Craiova, sau aceasta ar fi preluat în vreun fel palmaresul acestei echipe.

Cât priveşte motivul de apel invocat de apelantă cu privire la faptul că pârâta A. S.A. nu deţine niciun drept asupra palmaresului echipei istorice Universitatea Craiova si că aceasta nu este continuatoarea si titulara palmaresului Universitatea Craiova, Curtea constată că raportat la petitele cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă la data de 05.09.2014 si depusă la dosarul de fond, reclamanta nu a formulat un astfel de petit pentru a fi analizat în apel, ci a solicitat să se constate deţinerea de către aceasta a palmaresului echipei istorice de fotbal Universitatea Craiova şi a dreptului de a utiliza în mod exclusiv în scopuri comerciale si sportive acest palmares si toate derivatele comerciale si sportive care rezultă din acest drept.

Se constată că instanţa de apel a procedat la analizarea întregului material probator, inclusiv a aspectelor reţinute în hotărârile invocate de reclamanta-recurenta ca impunându-se cu putere de lucru judecat în această cauză.

Trebuie subliniat că prezumţia legală a puterii de lucru judecat nu opreşte judecata celei de-a doua acţiuni, ci facilitează sarcina probaţiunii, aducând înaintea instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare, de care este necesar să se ţină seama. Puterea lucrului judecat este o prezumţie legală, iuris et de iure, în virtutea căreia ceea ce s-a rezolvat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus, fără posibilitatea dovezii contrare, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat. Din această perspectivă, se observă că instanţa de apel a apreciat că nu prezintă relevanţă pentru prezenta cauză dezlegarea data într-o altă cauză care a avut ca obiect dreptul la marcă, deţinerea palmaresului echipei istorice de fotbal Universitatea Craiova, invocate de reclamantă în petitul acţiunii fiind indisolubil legată de participarea la competiţiile fotbalistice.

Aşa cum s-a arătat deja în analiza motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., ceea ce s-a reţinut în dosarul având ca obiect marca a fost faptul că Clubul Sportiv Universitatea Craiova, înfiinţat prin Ordinul nr. 1462/22.01.1991 emis de Ministerul Învăţământului, este, în fapt, continuatorul fostului Club Sportiv Universitatea Craiova, însă acest club nou înfiinţat a funcţionat fără secţia de fotbal (care a fost desfiinţată chiar în anul 1991, pentru a se putea înfiinţa A., prin chiar acelaşi ordin al Ministerului Învăţământului) şi, de asemenea, faptul că nu a putut să aibe o nouă secţie de fotbal decât după ce a falimentat clubul de fotbal desprins.

Astfel, în primul dosar i s-a recunoscut dreptul la marca Clubului Sportiv Universitatea Craiova pentru faptul ca a folosit-o pentru toate activităţile sportive din cadrul Clubului Sportiv (nu numai pentru fotbal), deşi notorietatea a fost dobândită ca urmare a rezultatelor deosebite ale echipei de fotbal. Marca nu a putut fi transmisă Clubului de Fotbal pentru că nu a existat menţiune expresă în actul de transfer. Or, marca se înstrăinează doar odată cu întreg patrimoniul. Cum s-a înstrăinat doar patrimoniul Clubului de Fotbal, marca a rămas la Clubul Sportiv.

Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că este irelevant în cauza de faţă faptul că Clubul Sportiv Universitatea Craiova şi-a continuat activitatea şi după anul 1991, reorganizându-se într-o nouă entitate juridică fără secţie de fotbal. În cauza de faţă problema în discuţie este dacă odată cu desprinderea secţiei de fotbal de Clubul Sportiv (desprindere ce a avut loc prin înfiinţarea a doua noi entităţi juridice), aceasta a preluat şi palmaresul obţinut de echipa istorică de fotbal Universitatea Craiova sau acel palmares a rămas Clubului Sportiv din care s-a desprins Clubul de Fotbal, şi, bineînţeles, conform susţinerilor recurenţilor reclamanţi, s-a transmis mai departe Clubului Sportiv nou înfiinţat, în calitatea sa de continuator al fostului Clubul Sportiv Universitatea Craiova, rămas fără secţie de fotbal prin aceasta reorganizare. Această chestiune nu a fost tranşată în niciun mod în primul proces invocat, astfel încât instanţa de apel a apreciat în mod corect că în cauza de faţă problema ce se cere a fi dezlegată este diferită de cea din dosarul cu marca şi nu a primit încă o soluţie definitivă.

Din probele administrate a rezultat că reclamanta a fost înfiinţată în 1991, în baza aceloraşi acte normative prin care echipa de fotbal a Clubului Sportiv Universitatea Craiova s-a desprins din acest club.

Astfel, in anul 1991 Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei a emis Ordinul nr. 4162/22.01.1991, iar Ministerul Sportului a emis Ordinul nr. 163/24.01.1991, ambele ordine urmărind acelaşi obiectiv: organizarea activităţii de performanţă studenţeşti.

În Ordinul nr. 1462/22.01.1991 se prevede că începând cu data de 1 februarie 1991 activitatea sportivă de performanţă din învăţământul superior se va desfăşura în 19 cluburi sportive universitare având personalitate juridică, subordonate Ministerului Învăţământului şi Ştiinţei şi instituţiei de învăţământ superior pe lângă care funcţionează (art. 1). Pe aceeaşi dată se înfiinţează A. "Universitatea" Craiova, iar odată cu înfiinţarea acestuia îşi încetează activitatea secţia de fotbal din clubul "Universitatea Craiova (art. 2).

Acelaşi lucru se prevede şi în Ordinul nr. 163/24.01.1991 emis de Ministerul Sportului, referitor la înfiinţarea A. "Universitatea" Craiova.

Este de necontestat, aşadar, faptul că reclamanta s-a înfiinţat, la rândul ei, tot în anul 1991, ca urmare a acestei noi organizări a activităţii sportive studenţeşti de performanţă si a căpătat personalitate juridică abia în 1995, având ca elemente de identificare CUI x/23.10.1995.

Din probele administrate a rezultat, aşa cum a reţinut instanţa de apel, că echipa de fotbal a Clubului Universitatea Craiova s-a desprins din acest club şi a dobândit personalitate juridică proprie la momentul înfiinţării reclamantei, ca unul din cluburile sportive universitare de performanta, în anul 1991. Din analiza anexei la Ordinul nr. 1462/22.01.1991 se poate observa că în această anexa figurează 19 entităţi sportive, la poziţia 7 apărând Clubul Sportiv Universitatea Craiova (fără secţie de fotbal), iar la poziţia 8, A. (bineînţeles, doar cu secţie de fotbal).

Aşadar, în anul 1991 s-a procedat la separarea secţiei de fotbal de celelalte secţii ale Clubului Sportiv Universitatea Craiova, în art. 5 din Ordinul nr. 163/24.01.1991 prevăzându-se că separarea bazei materiale între cele două cluburi urma să se facă pe baza înţelegerii dintre ele şi cu aprobarea conducerii instituţiei de învăţământ superior pe lângă care funcţionau.

S-a mai reţinut că această echipa de fotbal s-a înscris şi a participat la competiţiile fotbalistice, participare ce era condiţionată de un anumit palmares. Totodată, s-a reţinut că la înfiinţarea în 1991, reclamanta nu deţinea secţie de fotbal, neavând, astfel, posibilitatea să participe la competiţii de acest gen.

Aşa fiind, ceea ce a reţinut în mod explicit din ansamblul probator instanţa de apel a fost ca palmaresul echipei de fotbal Universitatea Craiova este strâns legat de activitatea fotbalistică, că în anul 1991 au avut loc transformări la nivelul acestei activităţi fotbalistice, anumite secţii de fotbal, printre care şi cea a Clubului Sportiv Universitatea Craiova desprinzându-se de clubul-mama şi dobândind personalitate juridică proprie şi că reclamanta nu a putut face vreo dovada în sensul legăturii sale cu această activitate fotbalistică, care să îi permită să pretindă acest palmares, fiind irelevant din această perspectivă dacă este sau nu continuatoarea Clubului Sportiv Universitatea Craiova, club rămas fără secţie de fotbal în anul 1991. O asemenea secţie a putut fi reînfiinţată abia după falimentul A., din anul 2012.

În lipsa unei prevederi exprese care să vizeze palmaresul sau un eventual transfer al acestuia către o anumită entitate, din probatoriul administrat instanţa de apel a concluzionat că reclamanta nu a făcut dovada pretenţiilor sale, faţă de temeiurile de drept pe care şi-a grefat acţiunea, aşadar nu a putut proba deţinerea palmaresului echipei istorice de fotbal Universitatea Craiova şi a dreptului de a utiliza în mod exclusiv în scopuri comerciale si sportive acest palmares si toate derivatele comerciale si sportive care rezultă din acest drept, astfel cum a solicitat prin cererea de chemare în judecată. Dimpotrivă, din probele administrate a rezultat că pârâta a fost cea care a participat la competiţii fotbalistice şi a deţinut şi folosit respectivul palmares.

Chiar dacă în motivarea instanţei de apel s-au strecurat anumite erori materiale (de exemplu, Ordinul nr. 163 a fost emis la data de 24.01.1991 şi nu la data de 24.11.1991 sau referirea la autofinanţare, care viza, de fapt, Clubul de Fotbal care s-a desprins din Clubul Sportiv şi nu Clubul Sportiv), acestea nu sunt în măsură să afecteze raţionamentul logico-juridic expus de instanţă, o simplă lectură a actelor normative incidente, de a căror necunoaştere părţile nu se pot prevala, fiind suficientă pentru a clarifica aceste aspecte.

Contrar celor susţinute de recurenţi, din probele administrate a rezultat că secţia de fotbal (incluzând şi echipa de fotbal) a Clubului Universitatea Craiova s-a desprins din acest club şi a dobândit personalitate juridică proprie chiar la momentul înfiinţării reclamantei, că unul din cluburile sportive universitare de performanţă, în anul 1991.

Din analiza anexei la Ordinul nr. 1462/22.01.1991 se poate observa că în această anexa figurează 19 entităţi sportive, la poziţia 7 apărând Clubul Sportiv Universitatea Craiova (fără secţie de fotbal), iar la poziţia 8, A. (bineînţeles, doar cu secţie de fotbal). Astfel, în Ordinul 1462/22.01.1991 se prevede că începând cu data de 1 februarie 1991 activitatea sportivă de performanţă din învăţământul superior se va desfăşura în 19 cluburi sportive universitare având personalitate juridică, subordonate Ministerului Învăţământului şi Ştiinţei şi instituţiei de învăţământ superior pe lângă care funcţionează (art. 1). Pe aceeaşi dată se înfiinţează A. "Universitatea" Craiova, iar odată cu înfiinţarea acestuia îşi încetează activitatea secţia de fotbal din clubul "Universitatea Craiova (art. 2).

Aşadar, în anul 1991 s-a procedat la separarea secţiei de fotbal de celelalte secţii ale Clubului Sportiv Universitatea Craiova, în art. 5 din Ordinul nr. 163/24.01.1991 prevăzându-se că separarea bazei materiale între cele două cluburi urma să se facă pe baza înţelegerii dintre ele şi cu aprobarea conducerii instituţiei de învăţământ superior pe lângă care funcţionau.

În urma acestei reorganizări, s-a prevăzut că dobândesc personalitate juridică pe de o parte Clubul Sportiv Universitatea Craiova fără secţia de fotbal, iar pe de altă parte, secţia de fotbal astfel desprinsă, A., stabilindu-se totodată modalitatea în care urma să se realizeze separarea bazei materiale între cele două cluburi. Aşa fiind, instanţa de fond a reţinut în mod corect că recurenta-reclamantă s-a înfiinţat în anul 1991, obţinând personalitate juridică în anul 1995.

Curtea de apel a reţinut că, deşi invocă dreptul său asupra palmaresului, ca element al patrimoniului, din modul în care este formulată acţiunea, scopul reclamantei este acela de a-şi constitui un drept, în concret, aplicarea legii la o stare de fapt pe care o invocă, finalitatea fiind, în realitate, aceea de a-şi constitui un drept pentru viitor, fără să fie în măsură să facă dovada că a folosit palmaresul echipei istorice pentru a fi îndreptăţită să i se recunoască şi să îi fie consolidat dreptul în posesia sau folosinţa căruia s-ar afla.

Se observa, astfel, că în cererea de recurs nu se precizează în mod expres vreo normă de drept material care să fi fost încălcată de instanţa de fond, recurenta susţinând, în esenţă, ca acest palmares i se cuvine doar pentru ca este continuatoarea fostului Club Sportiv Universitatea Craiova, iar palmaresul a rămas în patrimoniul sau după anul 1991 şi până în prezent.

Ca temei de drept al acţiunii sale reclamanta a indicat, pe lângă dispoziţiile Legii nr. 69/2000 (indicate la modul general), şi dispoziţiile art. 555 C. civ., precum şi ale art. 35 C. proc. civ.

În esenţă, reclamanta a susţinut pe parcursul procesului (chiar şi prin cererea de recurs) că palmaresul echipei de fotbal Universitatea Craiova a rămas în patrimoniul său după anul 1991 şi până în prezent, că este proprietara şi posesoarea palmaresului, proprietate şi deţinere legală pe care nu le-a pierdut niciodată. Aşa fiind, în mod corect instanţa de apel a reţinut că scopul reclamantei este acela de a-şi constitui un drept, în concret, aplicarea legii la o stare de fapt pe care o invocă, finalitatea fiind, în realitate, aceea de a-şi constitui un drept pentru viitor (să se stabilească în contradictoriu cu pârâta că reclamata este proprietara palmaresului echipei istorice de fotbal Universitatea Craiova).

Examinând susţinerile recurentei subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată cu uşurinţă că acestea gravitează doar în jurul modului în care instanţa de apel a interpretat probele şi a stabilit situaţia de fapt, respectiv a apreciat şi interpretat probele din care rezultă cine a participat la competiţiile de fotbal (participarea la competiţii fotbalistice de înalt nivel naţional şi internaţional fiind condiţionată de obţinerea anumitor rezultate, de poziţia în clasamente, de rezultatele/punctajele obţinute etc, toate acestea fiind elemente de palmares) şi dacă reclamanta este sau nu îndreptăţită să se prevaleze de palmaresul echipei de fotbal Universitatea Craiova, faţă de modul în care a înţeles să îţi contureze pretenţiile prin acţiunea introductivă de instanţă.

Din probele administrate, instanţa de apel a reţinut în mod corect că recurenta s-a înfiinţat în anul 1991, dobândind personalitate juridică în anul 1995. Reclamanta-recurenta s-a înfiinţat ca un club sportiv universitar fără secţie de fotbal. Actul de înfiinţare a fost acelaşi act normativ prin care s-a înfiinţat A., odată cu înfiinţarea acestuia încetându-şi activitatea secţia de fotbal din Clubul Universitatea Craiova (art. 1 şi 2 din Ordinul nr. 1462/22.01.1991 emis de Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei).

Aşadar, în anul 1991 a intervenit o nouă organizare legală a activităţii sportive de performanţă studenţeşti. Clubul Sportiv Universitatea Craiova s-a scindat în două entităţi sportive, ambele cu personalitate juridică proprie. Din acel moment şi-a încetat activitatea secţia de fotbal a acestui club sportiv, motivul evident fiind acela că această secţie s-a desprins, s-a separat de Club. Aşadar, s-a născut un subiect de drept nou, care, însă, a incorporat tot ceea ce a reprezentat secţia de fotbal a Clubului Sportiv Universitatea Craiova, de vreme ce această secţie a fost desfiinţată prin voinţa legiuitorului. Ordinul 163/24.01.1991 emis de Ministerul Sportului, referitor la înfiinţarea A. "Universitatea" Craiova precizează că acest club se va autofinanţa. În art. 5 din Ordinul nr. 163/24.01.1991 se prevede ca separarea bazei materiale între cele două cluburi urma să se facă pe baza înţelegerii dintre ele şi cu aprobarea conducerii instituţiei de învăţământ superior pe lângă care funcţionau.

Prin sentinţa civilă nr. 1351/12.11.2015 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 441/A/2016 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2013, în care obiectul dedus judecăţii a fost reprezentat de o cerere în anulare a mărcii combinate Clubul Sportiv Universitatea, de care s-a prevalat însăşi reclamanta, s-a reţinut faptul că Clubul Sportiv Universitatea Craiova, care a fost înfiinţat prin Ordinul nr. 1462/22.01.1991 emis de Ministerul Învăţământului, este, în fapt, continuatorul fostului Club Sportiv Universitatea Craiova, însă acest club nou înfiinţat nu a avut secţie de fotbal (care a fost desfiinţată chiar în anul 1991, pentru a se putea înfiinţa A., prin chiar acelaşi ordin al Ministerului Învăţământului) şi, de asemenea, faptul că nu a putut să aibe o nouă secţie de fotbal decât după ce a falimentat clubul de fotbal desprins (în anul 2012).

Aceasta înseamnă, în esenţă, că instanţa ce a soluţionat cauza referitoare la marcă nu se putea raporta decât la continuitatea legată de celelalte secţii ale clubului şi nu la secţia de fotbal, care a fost desfiinţată la momentul la care s-a înfiinţat acest nou Club Sportiv, care să continue activitatea fostului Club Sportiv Universitatea Craiova, însă fără să aibe o secţie de fotbal.

În acel dosar s-a recunoscut dreptul la marca Clubului Sportiv Universitatea Craiova pentru faptul că a folosit-o pentru toate activităţile sportive din cadrul Clubului Sportiv (nu numai pentru fotbal), deşi notorietatea a fost dobândită ca urmare a rezultatelor deosebite ale echipei de fotbal. Marca nu a putut fi transmisă Clubului de Fotbal pentru că nu a existat menţiune expresă în actul de transfer. Or, marca se înstrăinează doar odată cu întreg patrimoniul. Cum s-a înstrăinat doar patrimoniul Clubului de Fotbal, marca a rămas la Clubul Sportiv. În acest sens s-a statuat în cauza invocată, fără să se facă vreo legătură directă între echipa de fotbal istorică Universitatea Craiova şi Clubul Sportiv nou înfiinţat în anul 1991.

S-a analizat doar marca Universitatea Craiova şi s-a stabilit imposibilitatea transferului acesteia către secţia de fotbal desprinsă din Clubul Sportiv Universitatea Craiova, fără nicio legătura cu palmaresul. Astfel, Înalta Curte a constatat în recurs (prin decizia nr. 1313/22 septembrie 2017) că, "în aplicarea art. 42 şi 49 din Decretul nr. 31/1954, operaţiunile de "desprindere" şi "transmitere" s-au realizat cu privire la drepturile şi obligaţiile legate de fracţiunea de patrimoniu ce a făcut obiectul separării "(pag. 49 din decizia indicată de recurentă). Or, fracţiunea de patrimoniu despre care se face vorbire este cea aparţinând secţiei de fotbal a Clubului Universitatea Craiova, secţie care şi-a încetat activitatea la înfiinţarea A..

Aşa fiind, în urma acestor operaţiuni juridice, au apărut două persoane juridice distincte, cu patrimoniu propriu. Intenţia clară a legiuitorului la acel moment a fost că secţia de fotbal în integralitate să se separe, să aibe personalitate juridică proprie şi, implicit, patrimoniu propriu şi să se autofinanţeze, în acelaşi timp încetându-şi activitatea secţia de fotbal din cadrul Clubului Sportiv Universitatea Craiova, ceea ce înseamnă, în mod firesc, că există identitate deplină între cele două entităţi, aspect, de altfel, necontestat de recurenta-reclamantă. Aşa fiind, se poate prezuma că intenţia legiuitorului a fost să se transfere întregul patrimoniu al secţiei (chiar dacă la acel moment nu s-a pus problema menţionării ca element al patrimoniului şi a palmaresului ce a aparţinut secţiei) către această nouă entitate juridică, cu atât mai mult cu cât tocmai notorietatea şi rezultatele deosebite obţinute au creat posibilitatea desprinderii şi funcţionării separate şi autonome din punct de vedere financiar a acestei secţii.

Nu se contestă faptul că din acel moment reclamanta-recurentă nu a mai participat la competiţii de fotbal, nemaiavând o secţie de profil. Ceea ce s-a susţinut de instanţa de apel, în mod judicios, a fost faptul că, în lipsa unor prevederi exprese clare legate de palmares în actele de transfer ulterioare desprinderii, din probele administrate a rezultat că palmaresul a urmat, în fapt, echipa de fotbal reorganizată în A., fiind un element important în desfăşurarea activităţii fotbalistice a acesteia, permiţându-i, spre exemplu, să participe la competiţii sportive de un anumit nivel, respectând, bineînţeles toate etapele presupuse de o asemenea participare (afiliere, justificarea rezultatelor deosebite care să permită accesul la un anumit nivel de performanţă etc.).

În cauză nu este vorba de o întrerupere temporară a activităţii fotbalistice a Clubului Sportiv Universitatea Craiova, cum eronat susţine recurenta, ci în cauză a operat o încetare a activităţii secţiei de fotbal a acestui club pentru a permite înfiinţarea la acel moment a A., intenţia fiind clară în sensul preluării întregului patrimoniu al acelei secţii de clubul de fotbal nou înfiinţat. Practic, Clubul Sportiv Universitatea Craiova s-a divizat în două entităţi juridice noi: Clubul Sportiv fără secţie de fotbal (cu secţii de handbal, volei, tenis de masă, atletism, şah şi baschet) şi secţia de Fotbal a Clubului Sportiv Universitatea Craiova (denumită A.).

Or, instanţa de apel a reţinut din întregul material probator că, deşi nu se face menţiune expresă despre transmiterea palmaresului, din probe a rezultat că activitate fotbalistică a desfăşurat doar clubul de fotbal nou înfiinţat prin comparaţie cu Clubul Sportiv reorganizat fără secţie de fotbal, această activitate fotbalistică presupunând şi folosirea palmaresului, ceea ce dovedeşte că acest palmares nu a rămas la Clubul Sportiv ce nu mai avea în componenţa sa secţie de fotbal şi nu a fost folosit de acesta, nefiind îndeplinite condiţiile pentru a i se recunoaşte dreptul pretins prin cererea de chemare în judecată.

Nu poate fi primita susţinerea recurentei potrivit căreia clubul de fotbal nou înfiinţat a continuat să fie o componentă a Clubului Sportiv Universitatea Craiova. Aceasta nu corespunde în mod evident realităţii aşa cum este aceasta reflectată în actele normative menţionate. Cele 19 persoane juridice nou create, printre care se numărau şi Clubul Sportiv Universitatea Craiova, fără secţie de fotbal, şi A., se subordonau, într-adevăr, Ministerului Învăţământului şi Ştiinţei şi instituţiei de învăţământ superior pe lângă care funcţionau, dar erau autonome unele în raport cu celelalte.

Aşa cum s-a explicat deja, situaţia mărcii Universitatea Craiova a fost cu totul alta şi nu se poate pune semnul egalităţii între cele două chestiuni juridice, deşi recurenta încearcă să atragă o identitate de raţionament. Marca se raportează la întregul patrimoniu al Clubului Sportiv şi este folosită pentru toate activităţile sportive ale Clubului, chiar dacă a devenit notorie prin activitatea echipei de fotbal, pe când palmaresul este strâns legat de echipa de fotbal/secţia de fotbal desprinsă din Clubul Sportiv, echipa/secţie care, de altfel, l-a realizat.

Aşa fiind, pentru toate argumentele expuse, nu poate fi reţinută nici incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile nu pot fi însuşite de instanţa de recurs, având în vedere că instanţa de apel nu a soluţionat pricina în contextul încălcării vreunei prevederi legale sau al greşitei aplicări a acesteia.

Se constată că instanţa de apel, în virtutea efectului devolutiv a procedat la examinarea cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept, în raport de normele legale incidente şi de întregul probatoriu administrat în cauză.

Prin urmare, faptul că soluţia criticată nu coincide cu modul în care recurenta-reclamantă şi-a structurat acţiunea principală, încercând, practic, în recurs să repună în discuţie chestiunile de fapt tranşate de instanţa de apel, nu constituie un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

Faţă de cele expuse mai sus, reţinând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe toate aspectele invocate de recurenţi, apreciez ca recursul nu este fondat şi se impune a fi respins, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.