Enforcement penalty for unjustified seizure under guarantee framework agreement and validity of contractual liability clause

Şedinţa publică din data de 16 martie 2022

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 10.10.2018, reclamanta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. a chemat în judecată pe pârâta A. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta să-i plătească suma de 665.493,35 RON, cu titlu de daune-interese şi cheltuielile de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 656/13.03.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 665.493,35 RON, reprezentând daune-interese şi a sumei de 10.259,90 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, A. S.A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1530/30.10.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Împotriva acestei decizii, A. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În motivare, autoarea căii de atac a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material; a invocat, astfel, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestuia, a afirmat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1.539 C. civ., care interzic cumulul penalităţii cu executarea în natură. Sub acest aspect, a arătat că o consecinţă a admiterii, ca efect al deciziei civile nr. 429/A/07.02.2018 a Tribunalului Bucureşti, atât a contestaţiei la executare, cât şi a cererii de întoarcere a executării silite formulate de intimată, o reprezintă faptul că aceasta a obţinut executarea în natură a obligaţiei principale, întorcerea executării silite semnificând executarea în natură a obligaţiei principale prevăzute de art. 12.3 alin. (3) din convenţia-cadru a părţilor.

În aceste condiţii, recurenta a susţinut că de vreme ce intimata a optat pentru întoarcerea executării silite, prevederile legale mai sus evocate nu îi mai permit aceleiaşi părţi să solicite şi plata penalităţii.

O altă critică invocată prin memoriul de recurs a vizat încălcarea de către instanţa de prim control judiciar a dispoziţiilor constituţionale şi legale privind liberul acces la justiţie, în argumentarea căreia recurenta a susţinut, contrar opiniei instanţei de apel potrivit căreia executarea silită demarată împotriva intimatei a fost nejustificată, că executarea silită a fost legală, întrucât deţinea un titlu executoriu în acest sens. Astfel, a susţinut că executarea silită în cauză nu a reprezentat decât modalitatea principală de exercitare a drepturilor sale rezultate din convenţia-cadru şi din confirmările de garantare emise în temeiul convenţiei.

Mai mult, a menţionat că, dacă ar fi pornit acţiunea împotriva intimatei la care instanţa de apel a făcut referire, aceasta ar fi fost respinsă ca lipsită de interes, având în vedere dispoziţiile art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006 şi menţiunea "titlu executoriu", regăsită în confirmarea de includere în plafonul de garantare emisă de Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N.

Astfel, recurenta a susţinut că demararea executării silite, în situaţia în care intimata refuza plata garanţiei, reprezenta unica manifestare a accesului liber la justiţie, reglementat şi garantat de art. 21 din Constituţia României, de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de art. 6 C. proc. civ.

În condiţiile în care nu i s-a recunoscut posibilitatea de a demara executarea silită şi nici pe aceea de se adresa instanţelor judecătoreşti, în situaţia refuzului intimatei de a plăti garanţia, recurenta a apreciat că i se încalcă dreptul de acces liber la justiţie.

În continuare, a reclamat că prin interpretarea dată clauzei din art. 12.3 alin. (3) din convenţia-cadru, instanţa de prim control judiciar a încălcat dispoziţiile art. 1.268 alin. (3) şi art. 1.353 C. civ.

Sub acest aspect, a arătat că instanţa de apel a interpretat clauza într-un mod în care aceasta ar fi nulă absolut, contrar prevederilor art. 1.268 alin. (3) C. civ., subliniind că nulitatea absolută ar decurge din limitarea accesului liber la justiţie prin intermediul clauzei în discuţie.

În acest context, a menţionat că unica interpretare care putea fi dată art. 12.3 alin. (3) din convenţia-cadru, în acord cu prevederile legale invocate, ar fi fost aceea că numai demararea cu rea-credinţă a executării silite şi probarea relei-credinţe ar fi putut să-i atragă răspunderea civilă.

Totodată, a reclamat că prin menţinerea soluţiei primei instanţe în sensul permiterii reparării unui prejudiciu rezultat din exercitarea cu bună-credinţă a dreptului de a obţine executarea silită în baza unui titlu executoriu, instanţa de prim control judiciar a încălcat dispoziţiile art. 1.353 C. civ.

Astfel, a arătat că exercitarea cu bună-credinţă a unui drept este protejată de prevederile textului de lege sus-menţionat împotriva eventualelor pretenţii de reparare a prejudiciului care ar decurge din această exercitare, fapt confirmat şi de Curtea Constituţională prin decizia nr. 5/2015 şi decizia nr. 675/2018, evocate în memoriul de recurs.

În concluzie, recurenta a afirmat că, la fel ca în cazul dispoziţiilor analizate de Curtea Constituţională, aplicarea penalităţii în orice situaţie în care executarea silită se desfiinţează inhibă exerciţiul unui drept fundamental, ceea ce nu poate fi permis prin raportare la exigenţele constituţionale, convenţionale şi ale C. proc. civ., privitoare la accesul liber la justiţie.

La 28.04.2021, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în susţinerea căreia a arătat că argumentele invocate de recurentă în susţinerea incidenţei motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. reprezintă critici de netemeinicie cu privire la hotărârea recurată şi nu de nelegalitate potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., acestea reflectând în realitate doar nemulţumirea recurentei faţă de soluţia obţinută. În cazul respingerii excepţiei, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate că au dreptul să depună puncte de vedere la raport; numai intimata şi-a expus punctul de vedere.

În şedinţa de la 15.12.2021, completul de filtru a respins excepţia nulităţii, a admis în principiu recursul şi a dispus citarea părţilor pentru dezbateri.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Astfel cum a fost reţinută în etapele devolutive ale procesului, situaţia de fapt care a generat prezentul litigiu derivă din încheierea, între părţi, a convenţiei-cadru-plafon de garantare nr. 156/25.10.2011, în temeiul căreia intimata a garantat îndeplinirea de către beneficiari (întreprinderi mici şi mijlocii) a obligaţiilor de rambursare a finanţărilor individuale acordate acestora de către recurentă, în limita unui plafon de garantare aprobat şi în termenii notificărilor de includere în plafonul de garantare, confirmate de Fond. În aplicarea acestei convenţii, intimata a acordat recurentei o garanţie financiară în limita a 800.000 RON, reprezentând 80% din creditul acordat de bancă debitoarei S.C. B. S.R.L. Instanţele de fond au mai notat că recurenta a formulat cererea de plată, însă a fost înştiinţată că aceasta nu a fost aprobată, având în vedere nerespectarea prevederilor art. 9.2 alin. (1) şi (4) din convenţia-cadru, dar şi că, în urma cererii recurentei, Biroul Executorilor Judecătoreşti C. a dispus înfiinţarea popririi asupra conturilor intimatei, deschise la D., prin adresa de înfiinţare a popririi din 23.11.2016 emisă în dosarul de executare nr. 975/2016, până la încasarea sumei de 665.493,35 RON, executare silită împotriva căreia intimata a formulat contestaţie, admisă de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă definitivă nr. 429A/07.02.2018.

Prevalându-se de clauza cuprinsă în art. 12.3 alin. (3) din convenţia-cadru, Fondul a demarat demersul judiciar de faţă, solicitând obligarea băncii la plata de daune-interese egale cu valoarea sumelor poprite în mod nejustificat, cererea fiind admisă prin sentinţa primei instanţe, confirmată în apel prin decizia care formează obiect al prezentului recurs.

Potrivit autoarei căii de atac, decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, motiv de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta a invocat nesocotirea art. 1.539 C. civ., care interzice cumulul penalităţii cu executarea în natură, apreciind că prin admiterea definitivă atât a contestaţiei la executare, cât şi a cererii de întoarcere a executării silite, intimata a obţinut executarea în natură a obligaţiei principale, ceea ce nu îi mai permite să solicite şi plata penalităţii.

Analiza memoriului de apel relevă însă că această critică nu a fost expusă şi în calea ordinară de atac.

Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Această regulă aplică în recurs principiul legalităţii căilor de atac, înscris în art. 459 alin. (1) C. proc. civ., care nu îngăduie ca o cale de atac extraordinară să poată fi exercitată ori motivată omisso medio, iar interdicţia instituită de textul citat sancţionează partea care ar fi putut să invoce motivul de nelegalitate respectiv prin intermediul cererii de apel sau în cursul judecării apelului, dar nu a făcut-o şi, în egală măsură, se constituie într-o dispoziţie de favoare pentru partea adversă, pe care astfel o protejează, consolidând în cuprinsul hotărârii anterioare aspectele care au rămas necriticate.

În considerarea argumentelor prezentate, Înalta Curte nu va primi motivul de recurs care aduce în dezbatere pronunţarea deciziei atacate cu încălcarea art. 1.539 C. civ., deoarece a fost invocat pentru prima dată în recurs, aşadar omisso medio.

Următoarea critică a vizat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor constituţionale şi legale privind la liberul acces la justiţie, în argumentarea căreia recurenta a susţinut că demararea executării silite, în cazul în care intimata refuza plata garanţiei, reprezenta unica manifestare a principiului reglementat şi garantat de art. 21 din Constituţie, de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de art. 6 C. proc. civ.

Ca principiu fundamental al organizării sistemului judiciar, accesul liber la justiţie presupune facultatea oricărei persoane de a se adresa instanţei de judecată cu o cerere şi implică obligaţia corelativă a statului de a i-o soluţiona, prin instanţa competentă.

Ca atare, o condiţionare a accesului liber la justiţie dă expresie nesocotirii principiului constituţional, convenţional şi legal în discuţie.

Din perspectiva expusă mai sus, de vreme ce dreptul persoanelor presupune o obligaţie corelativă a statului, numai acesta din urmă poate fi entitatea care, prin măsurile pe care le adoptă în plan legislativ ori administrativ, l-ar putea nega, prin transformarea dreptului de acces dintr-unul concret şi efectiv într-unul iluzoriu şi teoretic.

În speţă, contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că acesteia nu i s-a negat dreptul de acces la justiţie, de vreme ce nimic nu a împiedicat-o să solicite înfiinţarea unei popriri; similar, anularea actelor de executare s-a realizat în cadrul unei proceduri judiciare contradictorii.

În continuare, recurenta a apreciat că prin interpretarea dată clauzei din art. 12.3 alin. (3) din convenţia-cadru, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1.268 alin. (3) şi ale art. 1.353 C. civ.

În etapele devolutive ale procesului s-a reţinut că prin clauza cuprinsă în art. 12.3 alin. (3) din convenţia-cadru, părţile au agreat ca "În cazul iniţierii de către Finanţator a procedurii de executare silită asupra Fondului prin înfiinţarea nejustificată de popriri, în situaţiile în care garanţiile au fost excluse din plafon în conformitate cu art. 7.8 (1) şi (2), precum şi în cazurile în care Fondul a constatat neîndeplinirea condiţiilor de plată a garanţiei prevăzute în capitolul 9 din Convenţie şi a comunicat băncii decizia sa, obligă Banca la plata de daune-interese egale cu valoarea totală a sumelor poprite în mod nejustificat".

Potrivit art. 1.268 alin. (3) C. civ., "Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul".

Or, atât timp cât instanţele de fond au admis demersul judiciar de faţă, prin care, prevalându-se de art. 12.3 alin. (3) din convenţia-cadru, recurenta a solicitat obligarea băncii la plata de daune-interese egale cu valoarea sumelor poprite în mod nejustificat, susţinerea acestei părţi potrivit căreia interpretarea dată clauzei cuprinse în art. 12.3 alin. (3) din convenţia-cadru încalcă dispoziţiile art. 1.268 alin. (3) C. civ. nu poate fi primită, deoarece instanţele anterioare au dat eficienţă clauzei în discuţie, interpretând-o nu în sensul în care nu ar fi produs niciun efect, ci, dimpotrivă, dându-i efect, prin obligarea recurentei la plata daunelor-interese în cuantumul agreat de părţi.

Pe de altă parte, recurenta a mai afirmat că prin interpretarea dată clauzei din art. 12.3 alin. (3) din convenţia-cadru, instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. art. 1.353 C. civ., text de lege potrivit căruia "Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv", însă nici această susţinere nu poate fi primită, deoarece, în speţă, dreptul invocat de autoarea căii de atac, de a iniţia procedura de executare silită, a fost exercitat nejustificat, concluzie care este impusă de anularea întregii executări silite (în cadrul căreia executorul judecătoresc a dispus înfiinţarea popririi asupra conturilor intimatei, până la concurenţa sumei de 665.493,35 RON), prin decizia civilă definitivă nr. 429A/07.02.2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În acest context, aprecierea recurentei, potrivit căreia numai demararea cu rea-credinţă a executării silite ar fi justificat obligarea sa la plata penalităţii, relevă nemulţumirea sa faţă de conţinutul clauzei care a determinat atragerea răspunderii sale civile, însă nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, deoarece clauza în discuţie este rezultatul negocierii părţilor şi nu este contrară legii, întrucât ea nu inhibă exerciţiul dreptului fundamental al accesului la justiţie, ci stabileşte anticipat valoarea despăgubirilor datorate în cazul în care exerciţiul se dovedeşte a fi, ca în speţă, nejustificat.

Având în vedere argumentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că nicio critică nu a demonstrat nelegalitatea deciziei recurate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondată calea de atac exercitată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1530/30.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 martie 2022.