Validity of cassation appeals against material error corrections and late filings in consumer credit disputes

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2022

Asupra recursurilor de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă la 04.08.2017 reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtele S.C. C. S.A. şi D., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a contractului de împrumut nr. x/18.02.2008, încheiat cu prima pârâtă şi a contractului de cesiune de creanţă încheiat între pârâte, să dispună îngheţarea cursului de schimb dintre leu şi franc elveţian la valoarea de la data semnării contractului de credit şi pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia, să oblige în solidar pârâtele la plata către reclamanţi a sumei de 1.400 RON, reprezentând diferenţele achitate până la cesionarea creanţei şi a sumei de 160.000 RON, reprezentând diferenţa ratelor achitate către D.. Totodată, au solicitat să se dispună calcularea ratelor achitate pe tot intervalul de referinţă la cursul de schimb de 2.256 RON/franc elveţian, precum şi revizuirea comisionului de acordare, de 1.713,42 franci elveţieni (2% din valoarea creditului), ajustarea comisionului de administrare de 0,15% lunar, regularizarea comisionului de rambursare de 4% şi 2%, precum şi a celorlalte clauze abuzive de la pct. V al contractului şi al graficului de rambursare şi să oblige pârâtele să emită un nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON.

Prin încheierea nr. 1235/07.08.2017, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanţa.

Prin întâmpinarea depusă la 02.11.2017, pârâtele au invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Constanţa, iar pe fond, au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

La termenul din 18.01.2018 pârâtele au invocat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat faţă de sentinţa civilă nr. 4003/28.06.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 2631/05.03.2018, Judecătoria Constanţa, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mangalia.

Prin sentinţa civilă nr. 1225/19.09.2018, Judecătoria Mangalia a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.

Conflictul negativ de competenţă ivit a fost soluţionat de către Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa civilă nr. 43/07.11.2018, stabilindu-se competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă.

La termenul din 29.01.2019 pârâtele au depus note scrise prin care au invocat excepţiile netimbrării cererii de chemare în judecată, lipsei de interes - în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractului de cesiune - şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. C. S.A.

Prin încheierea din 23.04.2019, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis excepţia netimbrării capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractului de cesiune de creanţă, a reţinut că, faţă de soluţia dată excepţiei netimbrării, analiza excepţiei lipsei de interes invocată cu privire la acelaşi capăt de cerere nu se mai impunea a fi realizată şi a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. C. S.A.

Prin sentinţa civilă nr. 1100/18.06.2019, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. C. S.A. şi a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Totodată, a anulat capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţă ca netimbrat, a admis în parte acţiunea şi a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor inserate la art. 4.4, 5.1 lit. c) şi d) din contractul de credit şi de garanţie nr. x/18.02.2008 în ceea ce priveşte modificarea cuantumului dobânzii, comisionul de administrare şi comisionul de rambursare anticipată, a respins celelalte capete de cerere, a obligat pârâta D. S.A. la plata către reclamanţi a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat şi a obligat pe reclamanţi la plata către pârâta S.C. C. S.A. a sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum redus.

Împotriva acestei hotărâri, toate părţile au declarat apel.

La 07.10.2019 A. şi B. au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii apelului declarat de apelantele-pârâte.

Prin decizia civilă nr. 362/15.10.2020, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins atât excepţia inadmisibilităţii, cât şi apelurile, ca nefondate.

Prin încheierea din 25.03.2021, aceeaşi instanţă a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul deciziei civile nr. 362/15.10.2020 în sensul că în dispozitivul hotărârii a menţionat "Cu drept de recurs în 30 de zile de la comunicare, calea de atac urmând a se depune la Curtea de Apel Constanţa", în loc de "Definitivă".

Împotriva încheierii de la 25.03.2021, reclamanţii au declarat recurs, care a fost înregistrat la 04.05.2021 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2017*. Iar împotriva deciziei civile nr. 362/15.10.2020, pârâtele au declarat recurs, care a fost înregistrat la 12.05.2021 pe rolul instanţei supreme, sub nr. x/2021.

În motivarea recursului declarat împotriva încheierii, recurenţii-reclamanţi au evocat prevederile art. 483 C. proc. civ. şi au arătat că atunci când nu există decât două grade de jurisdicţie, iar legiuitorul nu a prevăzut şi calea de atac a recursului, aceasta nu poate fi exercitată doar pentru că un complet de judecată a dispus în acest sens, în detrimentul consumatorilor şi pentru a crea o situaţie avantajoasă băncii.

Potrivit recurenţilor-reclamanţi, în contextul în care ordinea judecătorilor a fost inversată, iar grefierul a fost schimbat, completul de judecată, în baza art. 442 alin. (1) C. proc. civ., a denaturat şi alterat dispozitivul hotărârii cu menţiunea "cu recurs în 30 de zile de la comunicare".

Au mai susţinut că prin decizia nr. 150/25.03.2021, curtea de apel a soluţionat cererea de completare a dispozitivului deciziei, formulată de pârâte, moment la care instanţa a constatat din oficiu că trebuie să existe şi posibilitatea exercitării recursului, datorită influenţei băncilor.

Procedând astfel, în opinia autorilor căii de atac, curtea de apel a săvârşit un abuz de drept care trebuie sancţionat ca atare.

În final, au arătat că este necesar ca instanţa supremă să verifice susţinerile lor care să conducă la eliminarea consecinţelor produse de încheierea atacată şi, în consecinţă, la menţinerea dispozitivului deciziei pronunţate în apel.

În motivarea recursului declarat de recurentele-pârâte împotriva deciziei civile nr. 362/15.10.2020, acestea au invocat ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., arătând că decizia cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 193/2000.

Subsumat primului motiv de recurs, au afirmat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii în ceea ce priveşte posibilitatea instanţei de prim control judiciar de a aprecia asupra caracterului pretins abuziv al clauzei contestate, iar cu privire la presupusa recunoaştere de către S.C. C. S.A. a fluctuaţiilor viitoare a unei monede străine, au arătat că motivele reţinute în hotărâre sunt străine de natura pricinii.

Subsumat celui de-al doilea motiv de recurs invocat, recurentele-pârâte au arătat că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 193/2000, apreciindu-se în mod greşit că în cauză contractul de credit nu a fost supus negocierii directe cu intimaţii-reclamanţi şi că prevederile contractuale contestate ar fi fost impuse de către recurenta-pârâtă S.C. C. S.A.

În argumentare, au menţionat că, în opinia lor, caracterul abuziv al unei clauze contractuale este determinat nu de lipsa negocierii efective a clauzei, ci de lipsa acordării posibilităţii consumatorului de a negocia contractul. În acest context, au susţinut că negocierea efectivă nu presupunea obligaţia de a se asigura că implicarea consumatorului în negociere este reală.

Totodată, au menţionat că recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. nu se putea substitui intimaţilor-reclamanţi în analiza oportunităţii contractării creditului şi negocierii clauzelor contractuale. În acest sens, au arătat că în lipsa unei solicitări de negociere a contractului sau a unei contraoferte din partea lor, ulterior comunicării ofertei de creditare, recurenta-pârâtă nu putea reduce unilateral costul sau înlătura comisioanele propuse.

Au arătat că intimaţilor-reclamanţi le-au fost prezentate toate informaţiile privind condiţiile contractuale şi aceştia au avut posibilitatea de a influenţa conţinutul şi natura clauzelor contractuale. De aceea, au menţionat că părţile adverse aveau posibilitatea de a verifica cerinţele creditării şi de a solicita oricând adaptarea contractului în acord cu propriile interese şi nevoi.

De asemenea, au mai afirmat că până în momentul semnării convenţiei de credit intimaţii-reclamanţi au avut posibilitatea de a analiza şi alte oferte ale altor operatori economici, putând alege în mod liber oferta cea mai avantajoasă nevoilor lor.

Au arătat că dispoziţiile Legii nr. 190/1999 impuneau doar obligaţia prezentării către cocontractanţi a unei oferte scrise care să cuprindă condiţiile contractului, fără să condiţioneze recurenta-pârâtă, ca semnatară a contractului, să se asigure că partea interesată se prevalează de termenul prevăzut de lege sau că încheie contractul după expirarea acestuia.

În acest context, au subliniat că şi-au îndeplinit obligaţia de a transmite intimaţilor-reclamanţi oferta, opţiunea lor de a renunţa la beneficiul termenului neputând fi imputată S.C. C. S.A.

Totodată, au arătat că în cauză contractul de credit nu este de adeziune, iar existenţa unor clauze preformulate nu avea semnificaţia încălcării obligaţiei de a oferi consumatorului posibilitatea de a influenţa natura şi conţinutul prevederilor contractuale. În acest sens, au evocat dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 193/2000, subliniind că intimaţilor-reclamanţi le revenea iniţiativa de a solicita recurentei-pârâte un exemplar al contractului propus a fi semnat.

În continuare, au susţinut că, prin prisma art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, verificarea cerinţei caracterului negociat al contractului impunea analiza a două aspecte: conduita recurentei-pârâte S.C. C. S.A. pe parcursul demersurilor efectuate în vederea încheierii contractului şi conduita intimaţilor-reclamanţi ulterior primirii informaţiilor cu privire la condiţiile contractuale, respectiv dacă aceştia, nemulţumiţi de oferta propusă, au iniţiat procesul de negociere sau din contră, fiind de acord cu aceasta, au semnat convenţia în forma prezentată de autoarea căii de atac.

Astfel, au menţionat că intimaţilor-reclamanţi le-au fost furnizate toate informaţiile în conformitate cu art. 8 din Legea nr. 190/1999, însă recurenta-pârâtă nu îi putea obliga să declanşeze negocierea contractului şi să solicite înlăturarea sau modificarea unor clauze ori reducerea costurilor creditării.

Au mai arătat că instanţa de apel în mod greşit a apreciat că a existat un dezechilibru semnificativ între comisionul de administrare prevăzut de art. 5.1 lit. c) din contract şi obligaţia de plată a acestuia.

Sub acest aspect, evocând jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, au menţionat că dobânzile şi comisioanele, precum şi moneda în care a fost acordat creditul sunt elemente ce ţin de costul creditului, iar clauza sus-menţionată a fost exprimată în termeni clari, fiind prevăzută atât în oferta transmisă intimaţilor-reclamanţi, cât şi în cuprinsul contractului, cuantumul acesteia fiind determinat.

Aşadar, au apreciat că aceştia au avut prefigurarea semnificaţiei clauzei, astfel că ea nu putea face obiectul analizei instanţei de judecată, în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Totodată, au arătat că prestaţiile recurentei-pârâte în vederea administrării creditului au corespondent în obligaţiile intimaţilor-reclamanţi, de plată a unor astfel de servicii.

Au mai menţionat că această clauză a fost redactată în mod clar şi inteligibil, accesibil şi fără echivoc, astfel încât orice consumator mediu să poată înţelege consecinţele economice ce ar rezulta din semnarea contractului.

În opinia recurentelor-pârâte, prefigurarea contraprestaţiei în schimbul perceperii comisionului rezulta chiar din denumirea acestuia.

Astfel, au menţionat activităţile aferente comisionului de administrare, subliniind că intimaţii-reclamanţi au cunoscut că prin semnarea contractului s-au obligat să achite lunar o sumă de bani în schimbul administrării creditului contractat.

De asemenea, au susţinut că intimaţilor-reclamanţi le-au fost furnizate toate informaţiile cu privire la comisionul de administrare anterior încheierii contractului, formulele de calcul al acestuia fiind clar indicate în contract.

Totodată, au arătat că detalierea activităţilor întreprinse în schimbul perceperii comisionului nu era necesară pentru a se considera că acest comision să aibă caracter clar şi pentru ca un consumator să înţeleagă raţiunea perceperii lui.

Au mai afirmat că în legislaţie nu exista nicio obligaţie care să impună recurentei-pârâte să detalieze aceste activităţi, iar culpa intimaţilor-reclamanţi cu privire la lipsa analizării informaţiilor primite în prealabil, referitoare la costurile creditului contractat pentru o perioadă de 30 de ani, nu putea constitui motiv pentru invocarea caracterului abuziv al clauzelor.

În continuare, recurentele-pârâte au susţinut că prin reţinerea caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 4.4 din contract referitoare la revizuirea nivelului dobânzii, instanţa de prim control judiciar a încălcat art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În argumentare, au menţionat că această clauză a fost negociată şi nu a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar reaua-credinţă a recurentei-pârâte nu putea fi reţinută, atât timp cât modificările dobânzii survenite pe parcursul derulării contractului au fost în favoarea intimaţilor-reclamanţi.

În ceea ce priveşte clauza contractuală referitoare la stabilirea şi calcularea nivelului dobânzii, au menţionat că a fost redactată în termeni clari şi fără a induce în eroare celelalte părţi cu privire la valoarea ratelor pe care urmau să le achite.

Au mai afirmat că evoluţia pieţei dobânzii, în raport cu care s-a calculat nivelul dobânzii, a fost determinată de terţe instituţii şi nu de recurenta-pârâtă, criteriile în funcţie de care aceasta se modifica fiind clar stabilite în contract, cu respectarea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În acest context, au arătat că stabilirea în contract a dreptului băncii de a percepe dobânda pentru sumele acordate cu titlu de împrumut era legală şi în acord cu art. 1.576 şi următoarele din C. civ. de la 1864.

Totodată, au afirmat că modificarea dobânzii nu era prohibită de art. 4 din Legea nr. 193/2000, în forma aplicabilă la momentul încheierii contractului şi nu este nici în prezent.

În ceea ce priveşte cerinţele prevăzute pentru incidenţa ipotezelor prevăzute de lit. a) şi b) din Anexa la Legea nr. 193/2000, au susţinut că acestea nu erau întrunite, având în vedere că, în conformitate cu clauzele contractului, dobânda putea fi recalculată în funcţie de evoluţia pieţei dobânzilor, iar intimaţii-reclamanţi au fost informaţi în legătură cu nivelul dobânzii şi criteriile de evoluţie a cuantumului acesteia anterior încheierii contractului. În acest sens, au menţionat că această clauză nu prevede decât posibilitatea ca nivelul dobânzii să varieze în funcţie de modificarea indicelui LIBOR şi nu în funcţie de interesul exclusiv al recurentei-pârâte şi relevă îndeplinirea obligaţiei de informare completă cu privire la efectele clauzelor contractuale.

Astfel, în condiţiile în care prin clauză nu au fost stabilite în sarcina intimaţilor-reclamanţi obligaţii suplimentare, nici existenţa vreunui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, ca efect al acestei clauze, nu putea fi reţinută.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, recurentele-pârâte au mai arătat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi atunci când a reţinut caracterul abuziv al clauzei 5.1. lit. d) privind comisionul de rambursare anticipată.

În argumentare, au menţionat că legislaţia în materie nu interzicea perceperea unui comision de rambursare anticipată în cazul restituirii în avans a împrumutului, iar încasarea sa era justificată de restabilirea echilibrului contractual care ar fi fost afectat prin rambursarea anticipată a creditului, fiind o compensare pentru renunţarea intimaţilor-reclamanţi la perioada de creditare şi pentru dobânzile pe care recurenta-pârâtă nu le-ar mai fi încasat.

Au mai afirmat că în momentul încheierii contractului nici O.U.G. nr. 50/1990 nu interzicea posibilitatea introducerii în cadrul contractelor de împrumut bancar a clauzelor privind dreptul băncilor de a percepe un comision pentru rambursarea anticipată a creditului, ci doar limita cuantumul acestuia.

Totodată, au menţionat că art. 5.1 lit. d) din contract nu instituia nicio altă obligaţie adiţională faţă de cele prevăzute de lege. În acest sens, au evocat art. 9 din Legea nr. 190/1999, subliniind că tipurile de costuri enumerate prin clauza contestată se înscriu în categoria costurilor accesorii unui contract de credit, suportate de împrumutat în schimbul remiterii sumei de bani cu titlu de împrumut.

Au mai susţinut că art. 5.1 lit. e) din contract este prevăzut în mod clar şi inteligibil, sintagma "orice alte costuri" fiind definită şi exemplificată în cadrul contractului, astfel că intimaţii-reclamanţi nu pot afirma că nu au înţeles conţinutul acesteia.

La 09.06.2021 intimatele-pârâte au depus întâmpinare prin care au invocat excepţia nulităţii recursului reclamanţilor şi, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La 25.06.2021 recurenţii-reclamanţi au răspuns la întâmpinare.

La data de 07.07.2021 intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurentele-pârâte, iar la 29.07.2021 recurentele-pârâte au răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea rapoartelor asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Ulterior comunicării acestora către părţi, prin încheierea din 30.09.2021 Înalta Curte a dispus conexarea dosarului nr. x/2017 la dosarul nr. x/2021.

În raportul său, magistratul-asistent raportor a apreciat că recursul declarat de recurentele-pârâte este tardiv.

Deliberând asupra acestui aspect, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, reţine că în conformitate cu art. 485 alin. (1) teza I C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., "când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlineşte."

Cum decizia atacată a fost comunicată recurentelor-pârâte la 01.03.2021, aplicarea textelor de lege citate mai sus relevă că termenul de 30 de zile pentru declararea recursului s-a împlinit la 01.04.2021.

Recurentele-pârâte au expediat cererea de recurs prin poştă la 26.04.2021, după împlinirea termenului.

Neexercitarea oricărui act procedural în termenul legal atrage decăderea, în afară de cazul când legea dispune altfel, în conformitate cu art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

Aşa fiind, recursul declarat de recurentele-pârâte a fost exercitat ulterior împlinirii termenului legal, motiv pentru care, făcând aplicarea textelor de lege mai sus evocate, Înalta Curte îl va respinge ca tardiv, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Examinând, în baza art. 248 alin. (1), rap. la art. 494 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi împotriva încheierii din 25.03.2021, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenţii aduc critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speţă, recurenţii-reclamanţi nu au indicat niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar susţinerile lor nu se încadrează în cele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Analiza cererii de recurs relevă că recurenţii-reclamanţi nu au prezentat nicio critică de nelegalitate împotriva dispoziţiei de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei pronunţate în apel, aptă să fie circumscrisă ipotezelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. dimpotrivă, autorii căii de atac exercitate au prezentat argumente de natură personală, care nu au aptitudinea de a releva nelegalitatea dispoziţiei de îndreptare a erorii materiale, pe care curtea de apel a adoptat-o în condiţiile în care hotărârea pronunţată în apel se înscrie în ipoteza reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, aplicabilă în speţă, în conformitate cu art. 24 C. proc. civ.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural, respectiv atunci când nu se arată şi nu se dezvoltă motivele de nelegalitate. Aceasta este situaţia în speţă, deoarece afirmaţiile recurenţilor din cuprinsul cererii de recurs nu reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru considerentele care preced, în baza art. 489 alin. (2), rap. la art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să anuleze recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca tardiv recursul declarat de recurentele-pârâte S.C. C. S.A. şi D. împotriva deciziei civile nr. 362/15.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Anulează recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva încheierii din 25.03.2021, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2022.