Contractual delay damages: limitation period interruption and certainty of future prejudice in housing construction cases

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2022

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 11.07.2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Sectorul 1 Bucureşti, judeţul Ilfov, oraşul Voluntari, Municipiul Bucureşti, prin Primar General, S.C. B. S.A. şi S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâţii la plata către reclamant a daunelor-interese înregistrate ca urmare a lipsei de folosinţă a locuinţei sale din cartierul Henri Coandă, evaluate la 1.000 euro/lună, începând cu data la care imobilul trebuia predat acestuia la cheie, 15.08.2008 şi până la predarea lui cu toate utilităţile funcţionale şi a cheltuielilor de judecată.

Oraşul Voluntari a depus întâmpinare prin care a invocat excepţiile insuficientei timbrări, inadmisibilităţii acţiunii, prescripţiei dreptului material la acţiune, lipsei calităţii procesuale active şi lipsei calităţii sale procesuale pasive. Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin întâmpinare, Municipiul Bucureşti a invocat excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune, lipsei calităţii procesuale active, lipsei calităţii sale procesuale pasive şi pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

La 11.09.2017 S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. şi S.C. B. S.A. au depus întâmpinare, invocând excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, prescripţiei dreptului material la acţiune, lipsei calităţii procesuale active şi lipsei calităţii lor procesuale pasive. Pe fond, au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Judeţul Ilfov a formulat întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie a Ministerului Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene. Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, lipsei calităţii sale procesuale pasive şi prescripţiei dreptului material la acţiune.

Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene a depus întâmpinare prin care a invocat excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive, inadmisibilităţii acţiunii şi prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată. Cu privire la cererea de chemare în garanţie formulată de judeţul Ilfov, a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii şi a solicitat, în subsidiar, respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Agenţia Naţională pentru Locuinţe a depus întâmpinare prin care a invocat excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune şi lipsei calităţii sale procesuale pasive. Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Sectorul 1 Bucureşti a invocat prin întâmpinare excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune, inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată şi lipsei calităţii sale procesuale pasive. Totodată, a formulat cerere de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti şi a oraşului Voluntari.

Prin încheierea din 02.04.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţiile insuficientei timbrări, prescripţiei dreptului material la acţiune şi inadmisibilităţii acţiunii. A unit cu fondul excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor şi a admis în principiu cererile de chemare în garanţie.

Prin sentinţa civilă nr. 1488/03.06.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţiile unite cu fondul, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata către reclamant a sumei de 98.625 euro, reprezentând lipsa de folosinţă a locuinţei şi a sumei de 19.976 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins în rest cererea de chemare în judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3077/28.10.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 1488/03.06.2019, în sensul că a obligat pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata către reclamant a sumei de 98.625 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a locuinţei în cauză, a sumei de 732 euro/lună, cu acelaşi titlu, în continuare, până la predarea la cheie a locuinţei către reclamant. A obligat pârâta şi la plata către reclamant a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii din 02.04.2018 şi împotriva sentinţei civile nr. 1488/03.06.2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, S.C. B. S.A. şi S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. au declarat apel.

Agenţia Naţională pentru Locuinţe a declarat apel şi împotriva sentinţei civile nr. 3077/28.10.2019.

Reclamantul a declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 1488/03.06.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 1408A/23.10.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia insuficientei timbrări a apelului declarat de S.C. B. S.A. şi S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. şi a respins apelul promovat de acestea ca lipsit de interes. A respins ca inadmisibil apelul promovat de A., a admis apelurile declarate de Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi a schimbat în parte încheierea din 02.04.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în sensul că a respins ca prescrise pretenţiile reclamantului pentru perioada 15.08.2008-10.07.2014; a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 3077/28.10.2019, în sensul că a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 732 euro/lună, în continuare, după luna noiembrie 2018 şi până la predarea la cheie a locuinţei şi a dispus suportarea de stat, din fondul constituit potrivit legii, a cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 RON; a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 1488/03.06.2019, în sensul că a obligat Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata către reclamant a sumei de 39.092 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, aferentă perioadei 11.07.2014 - noiembrie 2018. A menţinut celelalte dispoziţii ale încheierii şi sentinţelor primei instanţe, a respins ca neîntemeiată cererea apelantului-reclamant privind plata cheltuielilor de judecată şi l-a obligat pe acesta la plata către Agenţia Naţională pentru Locuinţe a sumei de 3.295,17 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, A. şi Agenţia Naţională pentru Locuinţe au declarat recurs.

În motivare, recurentul-reclamant a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Prin prisma primului motiv de nelegalitate, după prezentarea etapelor procesuale anterioare, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel, prin dezlegarea dată aspectelor litigioase privind prescripţia dreptului material la acţiune şi certitudinea şi caracterul cuantificabil al prejudiciului viitor, a încălcat efectul autorităţii de lucru judecat al altor hotărâri judecătoreşti, prevăzut de art. 430-431 C. proc. civ. În acest sens, a evocat jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, a arătat că pentru aplicarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat nu era necesară existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, ci era suficient ca instanţa să fi tranşat aceeaşi chestiune litigioasă, chiar şi între alte părţi decât cele din litigiu.

În susţinerea celui de-al doilea motiv de casare, autorul căii de atac a menţionat că instanţa de prim control judiciar a interpretat greşit dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, în ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune pentru perioada 15.08.2008-10.07.2014 şi ale art. 1085-1086 C. civ. de la 1864, referitoare la caracterul cert al prejudiciului viitor.

În acest context, a arătat că soluţia instanţei de prim control judiciar este eronată din perspectiva prevederilor art. 16 din decretul menţionat mai sus. În acest sens, a menţionat că în perioada 15.08.2008-10.07.2014 recurenta-pârâtă a realizat atât acte de recunoaştere a pretenţiilor sale, cât şi acte de executare în sensul art. 16 lit. c) a aceluiaşi act normativ.

A subliniat că în mod greşit, instanţa de prim control judiciar a reţinut că actele realizate de Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu ar fi avut caracter de act întreruptiv al prescripţiei, atât timp cât prin acestea, recurenta-pârâtă a recunoscut lipsa de folosinţă a imobilului ca urmare a depăşirii termenului pentru finalizarea lucrărilor.

Totodată, a menţionat că în cauză au fost efectuate numeroase acte care echivalează cu un început de executare a obligaţiilor recurentei-pârâte, respectiv cu acte de întrerupere a cursului prescripţiei.

În argumentare, a arătat că însăşi instanţa de prim control judiciar a reţinut existenţa acestor acte de executare, stabilind că raportul juridic dintre cele două părţi era unul actual şi contractul era executat cu întârziere.

În continuare, autorul căii de atac a criticat interpretarea dată de instanţa de apel art. 16 din decretul sus-menţionat, subliniind că orice act de recunoaştere este un act unilateral, şi nu presupune participarea celui în favoarea căruia este realizată recunoaşterea.

Totodată, a susţinut că Decretul nr. 167/1958 nu impune ca actul de recunoaştere să vizeze chiar forma de dezdăunare, ci dreptul dedus judecăţii. Or, în speţă, dreptul dedus judecăţii este dreptul de folosinţă a locuinţei, iar despăgubirile solicitate pentru fiecare lună în care dreptul de folosinţă este încălcat, erau doar o modalitate de cuantificare a prejudiciului.

A subliniat că actele efectuate de către recurenta-pârâtă pentru realizarea în continuare a lucrărilor de construire şi viabilizare a cartierului Henri Coandă reprezintă acte prin care aceasta a recunoscut că beneficiarul a avut în mod continuu, din august 2008 şi până în prezent, dreptul de a folosi locuinţa, respectiv faptul că beneficiarul are un drept actual, neafectat de prescripţie.

În argumentare, a evocat jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, subliniind că soluţia instanţei de apel este contrară acesteia.

Referitor la interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1085-1086 C. civ. de la 1864, autorul căii de atac a arătat că în litigiile având un obiect similar cu cel al prezentei cauze, instanţele judecătoreşti au dispus repararea integrală a prejudiciului, inclusiv până la recepţia finală a locuinţei, determinat de faptul că instanţa nu poate lăsa nesoluţionată o parte din obiectul cauzei cu care a fost învestită şi de faptul că repararea integrală a prejudiciului impune acordarea despăgubirilor pentru întreaga durată în care există lipsa de folosinţă.

Astfel, contrar susţinerilor instanţei de apel privind probarea certitudinii şi previzibilităţii prejudiciului viitor, a subliniat că această condiţie nu este prevăzută de art. 1085 C. civ., unica cerinţă ce trebuia îndeplinită era ca producerea prejudiciului să fi fost neîndoielnică, aspect reţinut de instanţa de prim control judiciar.

A menţionat că art. 1085 C. civ. impune ca stabilirea valorii prejudiciului viitor să se raporteze la valoarea stabilită pentru prejudiciul din trecut, valoarea lipsei de folosinţă fiind constantă.

Astfel, a susţinut că instanţa de apel a lăsat nesoluţionată o parte a cererii dedusă judecăţii, fapt ce constituie o încălcare a prevederilor art. 5 C. proc. civ.

Prin memoriul său, recurenta-pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat primului caz de casare, a susţinut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii. În acest sens, a arătat că instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că sunt nefundamentate afirmaţiile privind stabilirea momentului de la care a început sa curgă prescripţia ca fiind cel la care imobilul trebuia predat reclamantului conform contractului de construire şi, pe de altă parte, motivând admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material, s-a raportat la acelaşi moment mai sus arătat, 15.08.2008.

Tot în argumentarea acestei critici, a menţionat că instanţa de apel a reţinut că în contractul de mandat nu era prevăzut un termen pentru executare, deşi în motivarea deciziei atacate a menţionat că exista data la care obligaţiile recurentei-pârâte erau scadente.

În continuare, a arătat că instanţa de prim control judiciar în mod greşit a stabilit că prestaţiile prevăzute în contractul de construire erau succesive, în condiţiile în care realizarea lucrărilor în cauză reprezenta o obligaţie uno ictu, independentă de durata executării lor.

Totodată, a reclamat că decizia atacată este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte opozabilitatea efectelor unor hotărâri judecătoreşti de care, potrivit instanţei de prim control judiciar, recurentul-reclamant se poate prevala, însă recurenta-pârâtă nu.

Autoarea căii de atac a criticat decizia recurată şi în ceea ce priveşte existenţa faptei ilicite prin reţinerea în sarcina sa a obligaţiei de a asigura utilităţile şi efectuarea lucrărilor de infrastructură pentru finalizarea locuinţei.

Sub acest aspect, a arătat că în baza convenţiei MM 1909/2004, autorităţile locale şi societăţile comerciale semnatare s-au obligat să finanţeze şi să execute utilităţile şi dotările tehnico-edilitare aferente amplasamentului Henri Coandă, menţionând expres obligaţiile fiecărei entităţi implicate în proiect, conform acordului.

Recurenta-pârâtă a subliniat că nu şi-a asumat executarea lucrărilor de realizare a utilităţilor, aşa încât nu poate fi obligată la îndeplinirea acestora şi nici la repararea unui eventual prejudiciu produs ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei unei alte entităţi.

Mai mult, a susţinut că nu a fost mandatată de către recurentul-reclamant să îl reprezinte în relaţia cu entităţile ce asigurau proiectarea, finalizarea şi execuţia reţelelor de utilităţi, astfel că nu i se poate imputa nerespectarea acestor obligaţii.

În susţinerea acestei critici, a invocat dispoziţiile H.G. nr. 239/2004, menţionând că în raport cu prevederile hotărârii, nu şi-a asumat nici contractual, nici legal efectuarea reţelelor de utilităţi, unica activitate a sa, de a urmări realizarea lucrărilor, a fost îndeplinită, dovadă fiind înscrisurile depuse la dosar.

În opinia recurentei-pârâte, efectuarea demersurilor necesare pentru realizarea utilităţilor în cartierul Henri Coandă nu poate echivala cu obligaţia de executare a acestora.

Prin memoriul de recurs, autoarea căii de atac a criticat şi calitatea sa de dezvoltator, de coordonator al programului de construcţii de locuinţe la nivel naţional şi de garant al statului român, reţinută de instanţa de prim control judiciar.

Referitor la aceasta, a arătat că nu poate avea calitatea de dezvoltator imobiliar, întrucât funcţionează în baza unei legi speciale. Aceasta nu a achiziţionat teren pentru edificarea construcţiilor, ci a încheiat doar un contract de mandat cu recurentul-reclamant pentru a urmări executarea lucrărilor de către entităţile implicate, terenul pe care s-au ridicat construcţiile fiind proprietatea privată a unităţilor administrativ-teritoriale, iar contractul de construire s-a semnat între beneficiar şi constructor. Aşadar, Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu avea posibilitatea finanţării lucrărilor şi nici obligaţia realizării utilităţilor, iar ridicarea ansamblului de locuinţe prin intermediul său nu poate determina angajarea răspunderii sale exclusive.

Recurenta-pârâtă a mai reclamat că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte posibilitatea recurentului-reclamant de a pretinde penalităţi de întârziere pentru nepredarea locuinţei la timp, în temeiul contractului de construire şi contractului de antrepriză generală. În acest sens, a invocat art. 10 din contractul de construire şi art. 64 din contractul de antrepriză generală, subliniind că în cazul în care locuinţa nu a fost predată la termen, dreptul recurentului-reclamant de a obţine despăgubiri poate fi exercitat numai împotriva constructorului.

A arătat că motivarea instanţei de apel este greşită şi sub aspectul constatării în sarcina sa a obligaţiei de a executa lucrările de construcţie a locuinţelor, întrucât aceasta nu a avut decât obligaţia de a urmări realizarea şi finalizarea lor conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire.

Conchizând, a menţionat că, faţă de notificările repetate transmise autorităţilor locale pentru finalizarea proiectului, de implicarea sa activă în soluţionarea situaţiei, dar şi de faptul că prin decizia recurată s-a apreciat că nu a întreprins toate demersurile necesare pentru a finaliza şi preda locuinţa la cheie, instanţa de prim control judiciar ar fi trebuit să indice în mod expres demersurile pe care ar fi trebuit să le întreprindă.

La 20.04.2022, Agenţia Naţională pentru Locuinţe a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de A..

La 22.04.2022, intimatul-reclamant a depus întâmpinare, invocând excepţia nulităţii recursului declarat de Agenţia Naţională pentru Locuinţe. În susţinerea excepţiei, acesta a arătat că aspectele menţionate de recurenta-pârâtă prin memoriul de recurs reprezintă critici cu privire la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, la modul în care probele administrate au fost apreciate de către acestea, care nu pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac neindicând în mod expres normele de drept material încălcate de instanţa de apel. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimatele-pârâte S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. şi S.C. B. S.A. au formulat întâmpinare, invocând excepţia lipsei calităţii lor procesuale pasive în calea de atac a recursului. În argumentare, au arătat că, în temeiul principiului disponibilităţii, recurenţii au indicat în mod expres în cererile de recurs partea în contradictoriu cu care au înţeles să se judece în recurs.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 24.11.2021, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului declarat de Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi a admis în principiu recursurile, stabilind termen în şedinţă publică, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., în vederea judecării lor, pe fond.

Astăzi, în şedinţă publică, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. şi a S.C. B. S.A. a fost respinsă, în considerarea celor expuse în practicaua prezentei decizii.

Examinând recursurile, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

Situaţia de fapt stabilită în apel, judicios reţinută şi amplu expusă, presupune încheierea între recurentul-reclamant şi recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe a unui contract de mandat, care poartă nr. HC-0025/04.05.2004, în baza căruia recurenta-pârâtă, în calitate de mandatar, avea obligaţia de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor şi de a preda o locuinţă la cheie recurentului-reclamant.

În subsecvenţa acestui contract de mandat, recurentul-reclamant a încheiat cu antreprenorul general S.C. C. S.A. contractul de construire nr. x/27.07.2004, ale cărui drepturi şi obligaţii au fost cesionate în favoarea constructorului S.C. CONCAS S.A., prin contractul de cesiune nr. x/31.01.2006.

Despăgubirile solicitate pentru lipsa de folosinţă a locuinţei contractate în cartierul Henri Coandă, urmare a nefinalizării construcţiei şi a racordării acesteia la utilităţi, începând cu 15.08.2008 şi până la predarea la cheie a locuinţei cu toate utilităţile funcţionale, constituie obiect al litigiului de faţă.

Tribunalul a admis acţiunea reclamantului împotriva Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe şi a respins acţiunea promovată împotriva celorlalţi pârâţi, iar în apel, prin decizia care formează obiect al recursurilor de faţă, instanţa de control judiciar a schimbat în parte hotărârile apelate, în sensul că a constatat prescrise pretenţiile reclamantului aferente perioadei 15.08.2008-10.07.2014, a respins capătul de cerere vizând obligarea pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata sumei de 732 euro/lună în continuare după noiembrie 2018, până la predarea la cheie a locuinţei către reclamant şi a obligat aceeaşi pârâtă la plata către reclamant a sumei de 39.092 euro, în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând daune pentru lipsa de folosinţă aferentă perioadei 11.07.2014-11.2018.

Niciuna dintre criticile recurentului-reclamant nu este fondată.

Acesta critică decizia atacată, pornind de la faptul că în mod nelegal instanţa de apel a respins ca prescrise pretenţiile sale aferente perioadei 15.08.2008-10.07.2014, context în care a afirmat că prevederile art. 8 şi ale art. 12, rap. la art. 16 din Decretul nr. 167/1958 au fost interpretate eronat, dată fiind incidenţa ipotezei de întrerupere a termenului de prescripţie.

Sub acest aspect, recurentul-reclamant a arătat că actele de executare a obligaţiilor contractuale din partea pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, demersuri pentru finalizarea cartierului, reprezintă o recunoaştere a pretenţiilor sale şi au vocaţia de a întrerupe cursul prescripţiei extinctive.

Asupra semnificaţiei pretinselor acte de recunoaştere, instanţa de apel a statuat că acţiunile în justiţie şi actele de executare în discuţie vizează obligaţiile a căror neîndeplinire constituie faptele ilicite în opinia recurentului-reclamant, iar nu şi obligaţia de despăgubire ce s-ar fi născut din săvârşirea acestora, obligaţii distincte.

Pentru a se reţine incidenţa ipotezei prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958, actul evocat ca întreruptiv al termenului de prescripţie presupune recunoaşterea pretenţiei valorificate în proces, respectiv a dreptului de creanţă determinat de lipsa folosinţei locuinţei începând cu 15.08.2008, fiind irelevantă pentru cursul prescripţiei măsura în care recurenta-pârâtă a efectuat şi efectuează acte de aducere la îndeplinire a obligaţiilor sale contractuale pentru finalizarea şi predarea locuinţei.

Prin urmare, cât timp actele juridice deduse judecăţii privesc executarea obligaţiilor contractuale şi nu dreptul reclamantului la despăgubiri, teza contrarie susţinută de recurentul-reclamant nu poate fi primită.

Un alt motiv de recurs, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează interpretarea eronată a art. 1085-1086 C. civ. de la 1864, referitoare la caracterul cert al prejudiciului viitor.

Înalta Curte notează că, de principiu, se poate solicita repararea unui prejudiciu viitor, anterior producerii acestuia, dacă prejudiciul, deşi nu s-a produs încă, este sigur că se va produce. Astfel, pentru a se putea solicita angajarea răspunderii contractuale pentru repararea unui prejudiciu viitor este necesară îndeplinirea tuturor condiţiilor răspunderii contractuale, în special caracterul cert al acestuia.

Referitor la prejudiciul viitor, recurentul-reclamant afirmă că instanţa de apel a interpretat eronat condiţia legală a caracterului cert, în contextul în care nu este prevăzută de art. 1085 C. civ. de la 1864, apreciind că prejudiciul trebuie să fie doar previzibil şi că a fost lăsat nesoluţionată o parte din obiectul acţiunii; totodată, susţine că prejudiciul pentru perioada ulterioară lunii noiembrie 2018 poate fi determinat şi prin raportare la suma de 732 euro/lună, ce reprezintă chiria medie lunară pentru un imobil similar, stabilită prin raportul de expertiză pentru o perioadă anterioară.

Pentru determinarea prejudiciului viitor, evaluarea trebuie să fie însă una obiectivă şi certă, context în care întinderea acestuia trebuie dovedită.

În cauză, instanţa de apel a reţinut că recurentul-reclamant nu a administrat probe care să cuantifice prejudiciul prin raportare la valoarea chiriilor pe piaţa imobiliară pentru perioada în discuţie, ulterioară celei evaluate prin raportul de expertiză, deşi sarcina probei îi revenea, conform art. 10 alin. (1) şi art. 249 C. proc. civ. Astfel, acest capăt de cerere a fost respins, recurentul-reclamant aflându-se în eroare atunci când afirmă că ar fi rămas nesoluţionat.

Mai mult, nici caracterul de certitudine vizând îndeplinirea celorlalte condiţii ale răspunderii contractuale pentru viitor nu poate fi reţinut, deoarece nu se poate prezuma că nepredarea imobilului va avea drept cauză neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi că va fi făcută cu vinovăţie, ori că nu vor fi incidente cauze de înlăturare a caracterului ilicit sau a vinovăţiei (cum ar putea fi, spre exemplu, intervenirea unui caz de forţă majoră).

Iar practica judiciară invocată de recurentul-reclamant este irelevantă, în contextul în care stabilirea unui prejudiciu cert pentru viitor este un aspect care ţine de probatoriu, şi nu de interpretarea şi aplicarea legii.

De aceea, cât timp recurentul-reclamant nu a făcut dovada prejudiciului viitor, afirmaţiile privind stabilirea lui, în raport cu valoarea chiriei medii stabilite pentru o perioadă anterioară celei pentru care se solicită repararea prejudiciului, nu pot fi primite.

Nici criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora decizia ar fi dată cu încălcarea efectului autorităţii de lucru judecat al altor hotărâri judecătoreşti, prevăzut de art. 430-431 C. proc. civ., în ce priveşte dezlegarea dată aspectelor litigioase referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune, respectiv la certitudinea şi caracterul cuantificabil al prejudiciului viitor, nu vor fi reţinute.

Articolul 430 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat este reglementat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că "oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Aşadar, dacă efectul negativ al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa triplei identităţi (de părţi, obiect, cauză) între două litigii, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat implică identitatea de părţi între cele două litigii.

Totodată, nu este suficientă demonstrarea unei similitudini între cazurile aflate pe rolul instanţelor pentru a se putea invoca autoritatea de lucru judecat, pentru că, într-o astfel de ipoteză, s-ar ajunge în practică la obţinerea unei soluţii unice în dosare diferite, cu elemente faptice diferite, doar în considerarea faptului că anumite chestiuni asemănătoare au fost tranşate deja.

În cauză, recurentul-reclamant invocă puterea de lucru judecat a unor decizii care, însă, nu au analizat acelaşi raport juridic, însă nu se poate prevala de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, câtă vreme nu a fost parte litigantă în cadrul dosarelor nr. x/2013 şi nr. y/2015, faţă de care este terţ.

Aşadar, faţă de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondat recursul declarat de reclamantul A..

În privinţa recursului declarat de Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Înalta Curte reţine următoarele:

Un prim motiv de recurs, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aduce în dezbatere motivarea contradictorie a deciziei recurate, însă acesta a fost invocat formal.

Astfel, pentru a se putea reţine o eventuală motivare contradictorie făcută de instanţa de apel este necesar ca din cuprinsul considerentelor sau din analiza acestora în raport cu dispozitivul să reiasă că acestea nu susţin dispozitivul, ci îl contrazic.

Analiza deciziei pronunţate în apel infirmă însă o atare teză, hotărârea recurată fiind dată cu respectarea exigenţelor motivării impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Un alt motiv al recursului vizează natura dreptului valorificat, recurenta-pârâtă susţinând că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune trebuia soluţionată din perspectiva caracterului accesoriu al dreptului valorificat, care urmează soarta juridică a dreptului principal căruia îi este ataşat, mai exact, dreptul recurentului-reclamant de a-i fi predată locuinţa.

Înalta Curte notează că pretenţia reclamantului este fundamentată în principal pe temeiurile de drept privind angajarea răspunderii contractuale, iar dreptul la despăgubire reprezentat de lipsa de folosinţă a locuinţei pentru perioada solicitată este un drept principal ca mijloc de realizare, chiar dacă el se află într-o relaţie cauzală cu obligaţia de predare a imobilului şi cu cea de urmărire a executării şi finalizării lucrărilor.

Depăşirea termenului contractual pentru predarea la cheie a locuinţei nu are aptitudinea de a considera contractul încetat, în măsura în care, în cauză, niciuna dintre părţi nu invocă sancţionarea lui prin reziliere/rezoluţiune ori orice altă modalitate de încetare. Mai mult, cum niciuna dintre părţi nu neagă continuarea demersurilor de executare, finalizare şi predare către beneficiari ai locuinţelor din cartierul Henri Coandă, iar recurentul-reclamant şi-a construit întreaga strategie procesuală pe premisa că până la predarea locuinţei suferă un prejudiciu determinat de lipsa folosinţei, rezultă că pretinsele contracte se află în derulare, chiar şi după împlinirea termenului, adică sunt în executare cu întârziere.

De altfel, potrivit art. 1082 din C. civ. de la 1864, debitorul este ţinut de plata daunelor-interese pentru executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei contractuale.

Prin urmare, întrucât dreptul material la acţiune al recurentului-reclamant este unul principal, şi nu unul accesoriu, criticile recurentei-pârâte referitoare la aplicabilitatea normelor legale privind regulile prescripţiei unui drept accesoriu sunt nefondate.

În subsecvenţa acestui motiv, recurenta-pârâtă critică decizia recurată, susţinând că realizarea unor lucrări reprezintă o obligaţie uno ictu, independent de durata necesară realizării acestora.

Înalta Curte confirmă dezlegările instanţei de apel sub acest aspect, întrucât neîndeplinirea obligaţiei contractuale a recurentei-pârâte are caracter continuu, iar dauna se produce la rândul ei, în mod continuu, progresiv, zi de zi, astfel că dreptul de a solicita despăgubiri trebuie exercitat în termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, calculat în mod regresiv de la data sesizării instanţei, 11.07.2017.

De aceea, criticile recurentei-pârâte sub acest aspect vor fi înlăturate.

În continuare, recurenta-pârâtă a arătat că în mod greşit instanţa de apel a stabilit că în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii sale civile contractuale în ceea ce priveşte existenţa faptei ilicite prin reţinerea în sarcina sa a obligaţiei de a asigura utilităţile şi efectuarea lucrărilor de infrastructură pentru finalizarea locuinţei, în condiţiile în care nu şi-a asumat-o, iar recurentul-reclamant nu a mandatat-o să îl reprezinte în relaţia cu entităţile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea şi execuţia reţelelor de utilităţi.

Recurenta-pârâtă a subliniat că nu a stat şi nici nu stă în pasivitate, având în vedere că în urma demersurilor sale, reţelele de energie electrică şi de gaze naturale sunt executate şi funcţionale, iar reţeaua de apă şi canalizare este finalizată, urmând a fi pusă în funcţiune.

Pornind de la contractul de mandat nr. x/04.05.2004 perfectat în baza prevederilor din Legea nr. 152/1998 şi reţinând că recurenta-pârâtă nu şi-a asumat o obligaţie simplă, ci una cu caracter complex, instanţa de apel a examinat întocmai contextul încheierii acestuia spre a identifica conţinutul şi limitele lui. Astfel, au fost justificate cu rigoare considerentele potrivit cărora obligaţiile născute în puterea contractului de mandat, potrivit art. 1539 C. civ., sunt subordonate scopului executării contractului şi trebuie evaluate în ansamblul cauzal specific.

În acest sens, curtea de apel a arătat că Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în puterea Legii nr. 152/1998, a încheiat o serie de angajamente juridice în perioada 2003-2004, în scopul realizării ansamblului de locuinţe Henri Coandă, anterior încheierii contractului de mandat, în considerarea cărora beneficiarii, la rândul lor, au intrat în proiectul iniţiat de recurenta-pârâtă şi care au reprezentat pentru recurentul-reclamant contextul concret al încheierii contractului şi garanţia că această entitate are mijloacele adecvate atingerii obiectivului urmărit, concretizat la art. 1-13 din contract.

Totodată, a identificat atribuţiile concrete ale Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe în cadrul proiectului imobiliar Henri Coandă, stabilite, astfel cum s-a arătat, potrivit legii şi altor angajamente care, deşi erau extrinseci mandatului, au legitimat Agenţia faţă de beneficiari ca fiind singura autoritate care avea competenţa şi atribuţiile de a angaja atingerea scopului prefigurat prin mandat. Numai în considerarea acestora - dată fiind împrejurarea că recurenta-pârâtă era singura persoană juridică publică cu atribuţii în atragerea şi coordonarea resurselor de finanţare în domeniul investiţilor imobiliare cu destinaţia urmărită de contractanţi, în angajarea relaţiilor economice cu constructorii, furnizorii de utilităţi şi putea colabora eficace cu celelalte autorităţi ale statului - beneficiarii proiectului, între care şi recurentul-reclamant, au intrat în relaţia juridică de mandat, bazându-se pe îndeplinirea de către Agenţie a misiunii declarate.

Enumerarea tuturor acţiunilor pe care trebuia şi putea să le execute Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu era necesar a fi fost făcută expres în contractul de mandat, fiind înţeleasă din scopul declarat al contractului; ele erau cunoscute părţilor contractante din contractul de mandat şi preexistau, fiind stabilite într-un cadru normativ precis identificat în apel, iar pârâta şi-a asumat executarea tuturor acestor demersuri.

Plecând de la atribuţiile concrete ale Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, a stabilit că aceasta a avut toate mijloacele juridice de a asigura realizarea conformă şi la termen a proiectului şi că nu a întreprins în concret niciun demers împotriva vreunei autorităţi sau entităţi care se obligaseră la asigurarea infrastructurii şi utilităţilor, fiind insuficiente şi ineficiente adresele emise în mod formal.

În acest context, instanţa de apel a constatat că recurenta-pârâtă nu şi-a îndeplinit corespunzător obligaţia contractuală asumată prin art. 1 din contractul de mandat, cea de a urmări finalizarea la timp, în conformitate cu standardele de calitate asumate, a imobilului, care presupune în mod necesar şi racordarea la utilităţi, obligaţiile recurentei-pârâte nefiind limitate la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă şi realizarea utilităţilor.

Nefinalizarea la termenul scadent a construcţiei la cheie, prin nerealizarea reţelei de utilităţi, deşi a deţinut toate pârghiile şi mecanismele legale la îndemână, reprezintă o încălcare culpabilă de către mandatar a obligaţiilor directe faţă de mandant, fapt de natură să atragă răspunderea sa patrimonială, astfel cum corect a fost stabilită în apel, urmare a analizării şi constatării îndeplinirii tuturor condiţiilor răspunderii civile contractuale.

Împrejurarea că există autorităţi locale şi societăţi comerciale care au competenţe şi atribuţii în executarea şi asigurarea finanţării reţelelor de utilităţi şi dotări tehnico-urbane, în baza convenţiei nr. MM 1909/2004, nu înlătură răspunderea recurentei-pârâte, în contextul în care ei îi revin obligaţii legale şi contractuale multiple în ce priveşte realizarea ansamblului de locuinţe din cartierul Henri Coandă, inclusiv sub aspectul urmăririi, coordonării şi corelării activităţii tuturor entităţilor implicate în realizarea proiectului; de altfel, faptele terţilor, constând în neîndeplinirea unor obligaţii care le reveneau, potrivit contractelor încheiate cu recurenta-pârâtă, nu o exonerează pe aceasta, în condiţiile în care răspunde în faţa beneficiarilor de locuinţe pentru nerealizarea proiectului imobiliar, al cărui coordonator şi dezvoltator este, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

Aşadar, recurenta-pârâtă nu se poate prevala de o eventuală exonerare a răspunderii, invocând culpa celorlalţi semnatari ai convenţiei în executarea propriilor obligaţii.

Recurenta-pârâtă a mai afirmat că nu a fost mandatată de către intimatul-reclamant să îl reprezinte în relaţiile cu entităţile ce s-au obligat la asigurarea proiectului, finalizării şi execuţiei reţelelor de utilităţi, astfel încât nu i se poate imputa neexecutarea vreunei obligaţii în acest sens.

Or, astfel cum s-a arătat şi anterior, însuşi contractul de mandat face referire la prevederile Legii nr. 152/1998 şi contractul de antrepriză generală încheiat de Agenţie, din conţinutul cărora reiese existenţa obligaţiilor sale referitoare la dezvoltarea şi coordonarea proiectului imobiliar, cu urmărirea atât a finalizării construirii locuinţelor contractate, cât şi a infrastructurii şi utilităţilor.

Totodată, se cuvine subliniat că nici existenţa unei relaţii contractuale dintre recurentul-reclamant şi antreprenorul general nu poate fi apreciată ca o cauză exoneratoare de răspundere, având în vedere că sancţiunile specifice intervin pentru nerespectarea propriilor obligaţii asumate; de altfel, această convenţie a fost încheiată în considerarea obligaţiei asumate prin contractul de mandat (art. 6) şi că nu prevedea viabilizarea terenului şi realizarea utilităţilor, dispoziţii în acest sens fiind cuprinse în contractul de antrepriză generală (art. 19).

Contractul de construire încheiat de recurentul-reclamant cu antreprenorul nu îi conferea acestuia toate drepturile de care se bucura mandatarul său prin contractul de antrepriză generală, iar posibilitatea beneficiarului de a-i fi plătite penalităţi de întârziere pentru nepredarea locuinţei la timp, reglementată de art. 10 din contractul de construire, urma să fie exercitată "conform contractului de antrepriză generală".

Recurenta-pârâtă a mai invocat nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva aprecierii greşite de către instanţa de apel asupra opozabilităţii efectelor hotărârii judecătoreşti, însă din conţinutul memoriului de recurs nu se pot desprinde critici sub acest aspect ce ar putea fi subsumate art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, Înalta Curte înlătură toate criticile de recurs formulate de recurenta-pârâtă, apreciind că în cauză nu se verifică existenţa niciunuia din motivele de casare invocate.

Faţă de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală, motivele de recurs invocate nejustificând casarea ei, aşa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge căile de atac exercitate ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 1408A/23.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2022.