Insurance company's bid to void advance payment guarantees as unlawful rejected; appeal dismissed as unfounded.

Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 19.07.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtele Compania Naţionala de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A. şi S.C. B. S.A., solicitând constatarea nulităţii absolute a garanţiilor pentru plata avansului emise la data de 29.07.2015, respectiv la 18.11.2015.

La data de 03.09.2018, a fost depusă cererea de intervenţie accesorie formulată de C. S.A. în interesul reclamantei A. S.A..

Prin sentinţa civilă nr. 3840 din 19.12.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta C. S.A. şi a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională.

Apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva acestei soluţii a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 287 din 18 mai 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă.

Împotriva acestei soluţii, în termen legal, a formulat recurs recurenta reclamantă A. S.A. soliciând casarea deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

În motivare recurenta susţine incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. se arată că respectarea principiilor contradictorialităţii şi a dreptului la apărare impune obligaţia instanţei de a pune în discuţie efectivă calificarea corectă a actelor juridice deduse judecăţii, fără a permite judecătorului să încalce principiul disponibilităţii.

Susţine recurenta că în apel, a arătat şi criticat faptul că nu a fost discutată în contradictoriu calificarea juridică dată de către instanţa de fond actelor juridice atacate cu acţiune în constatarea nulităţii absolute.

În opinia recurentei, motivarea instanţei de apel este nelegală şi contradictorie, prin respingerea apelului şi confirmarea hotărârii pronunţate, instanţa de apel încălcând dispoziţiile art. 22 C. proc. civ.

Obligativitatea punerii în discuţie a naturii juridice a actelor juridice deduse judecaţii, apreciază recurenta, era imperios necesară în condiţiile în care atât în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Bucureşti, ce a avut ca obiect emiterea unei ordonanţe de plată (şi în dosarul nr. x/2018 ce a avut ca obiect cererea în anulare depusă de reclamanta), cât şi în prezenta cauză, pârâta TRANSELECTRICA a susţinut în permanentă că înscrisurile denumite "Garanţie pentru plata avansului" au natura juridică de scrisori de garanţie, înscrisuri pe care le-a invocat şi folosit cu această natură.

Întrucât exista o contradicţie evidentă între susţinerile reclamantei A. S.A. şi ale pârâtei TRANSELECTRICA, pe de-o parte, şi cele ale pârâtei B. S.A., pe de altă parte, instanţa era obligată, dat fiind specificul acţiunii formulate, să pună în mod expres în discuţia părţilor natura juridică a înscrisurilor atacate şi să tranşeze, anterior acordării cuvântului pe fondul cauzei, contradicţia cu privire la natura juridică a "Garanţiilor pentru plata avansului" datate 29.07.2015 şi 18.11.2015.

Prin interpretarea celor două "Garanţii pentru plata avansului" ca parte integrantă a contractelor de asigurare, prima instanţă a golit de conţinut întreaga cerere de chemare în judecată formulată, întrucât toate apărările au fost făcute în sensul că cele două înscrisuri atacate au natura juridică de scrisori de garanţie - art. 2321 C. civ.

Cât timp pârâta TRANSELECTRICA a afirmat în mod constant că cele două înscrisuri au natura juridică de scrisori de garanţie, iar două instanţe de fond au primit şi au confirmat acest raţionament, judecătorul fondului era obligat să analizeze criticile pârâtei B. S.A. (care a afirmat că cele două înscrisuri nu au natură juridică de scrisori de garanţie ci, sunt parte integrantă a contractelor de asigurare) şi să le pună în discuţia contradictorie a părţilor.

Aceeaşi obligaţie revenea şi instanţei de apel care, observând încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, trebuia să admită apelul şi să pună ea însăşi în discuţia părţilor calificarea juridică a înscrisurilor.

Instanţa de apel, susţine recurenta, a refuzat să observe că, în dosarul de fond, reclamanta a criticat apărările pârâtei B. referitoare la natura juridică a înscrisurilor şi a arătat că premisa cererii, cu care a fost învestită instanţa, este aceea că înscrisurile atacate au natura juridică de scrisori de garanţie.

Totodată, consideră că ambele instanţe de fond au încălcat şi principiul disponibilităţii în procesul civil, deoarece recurenta-reclamantă a învestit instanţa cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute a celor două înscrisuri intitulate Garanţie pentru plata avansului, deoarece au fost emise cu încălcarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare reglementat de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., apreciază ca fiind evidentă încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la motivarea hotărârii, câtă vreme instanţa constată mai întâi încălcarea principiului fundamental al contradictorialităţii, după care concluzionează că acest principiu nu ar fi fost încălcat, cu motivarea că apelanta ar fi avut posibilitatea de a formula apărări faţă de susţinerile pârâtei.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţine, în esenţă, că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 32/2000.

Astfel, instanţa de apel a analizat, în mod greşit, contractele de asigurare şi nu înscrisurile intitulate "Garanţie pentru plata avansului", ca instrumente de asigurare autonome şi independente de contractul de asigurare. Limitele investirii instanţei excludeau analiza contractelor de asigurare.

Conform Legii nr. 32/2000, legea specială care reglementa şi guverna activitatea recurentei, aceasta din urmă nu era/nu este abilitată/îndreptăţită, să emită scrisori de garanţie sau garanţii pentru plata avansului, ca instrumente autonome şi independente, cu natura juridică prevăzută de art. 2321 Noul C. civ., ci numai instrumente de asigurare/garantare.

Prevederile legale, ce limitează capacitatea de folosinţă a societăţilor de asigurări, interzic acestora să dobândească, prin acte juridice, alte drepturi şi să îşi asume alte obligaţii decât cele corespunzătoare scopului şi obiectului unic de activitate, respectiv din activitatea de asigurare.

Litigiul vizează aplicarea sancţiunii nulităţii absolute a înscrisurilor intitulate "Garanţie pentru plata avansului" deduse judecăţii, înscrisuri folosite de TRANSELECTRICA S.A. ca "scrisori de garanţie".

Or, nu poate fi acceptată teza potrivit căreia societăţile de asigurări ar fi dobândit capacitate de folosinţă specifică "societăţilor bancare" în materia emiterii "instrumentelor de garantare".

În speţă, sunt aplicabile reglementări legale speciale, care vizează atât capacitatea de folosinţă a asigurătorului, astfel cum aceasta este reglementată de legea în vigoare la data emiterii Garanţiilor în discuţie, cât şi regimul juridic al "poliţelor de asigurare", diferit de cel al "garanţiilor bancare autonome".

Precizează că în apel a arătat diferenţele de regim juridic între poliţele de asigurare şi scrisorile de garanţie (emise de societăţile bancare), apărări pe care nu le mai reia, dar pe care le menţine în totalitate.

Contractul de asigurare de garanţii este un contract tripartit încheiat între asigurător, asigurat şi beneficiar.

Natura juridică de contract tripartit a contractului de asigurare de garanţii este susţinută şi în prezenta cauză, întrucât poliţele de asigurare nr. x/29.07.2015 şi nr. x/18.11.2015 au fost însuşite de TRANSELECTRICA prin semnarea acestora, astfel că raţionamentul instanţei de apel, în sensul că beneficiarul (TRANSELECTRICA) nu era parte la contractul de asigurare, nu se susţine.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Intimata-pârâtă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării cererii de recurs şi excepţia nulităţii recursului, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. coroborat cu art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ. Pe fondul recursului a solicitat, în esenţă, respingerea acestuia, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea excepţiilor şi înlăturarea apărărilor formulate de intimata-pârâtă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A..

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 21 aprilie 2021, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 20 octombrie 2021 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţiile netimbrării şi nulităţii recursului şi, constatându-se că recursul este admisibil în principiu şi că sunt incidente dispoziţiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., a fost stabilit termen pentru soluţionarea acestuia la data de 15 decembrie 2021, cu citarea părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport cu criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, instanţa de recurs subliniază că, potrivit dispoziţiilor art. 499 din C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), din acelaşi cod, hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătânu-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. recurenta susţine încălcarea, de către instanţa de apel, a principiilor contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, precum şi a principiului disponibilităţii.

Înalta Curte reţine că principiul contradictorialităţii presupune ca toate elementele procesului să fie supuse dezbaterii şi discuţiei părţilor, astfel încât acestea să aibă posibilitatea de a se exprima, de a-şi expune punctul de vedere cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenţia dedusă judecăţii.

Contradictorialitatea se manifestă atât în raporturile dintre părţi, cât şi în raporturile dintre părţi şi instanţa. Astfel, în timp ce părţile au obligaţia de a prezenta situaţia de fapt la care se referă pretenţiile şi apărările lor în mod corect şi complet, precum şi de a-şi expune un punct de vedere propriu faţă de afirmaţiile părţii adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză, instanţei îi revine obligaţia de a dispune citarea părţilor şi comunicarea actelor de procedură între acestea, potrivit legii, de a pune în discuţia lor orice chestiune de drept procesual sau substanţial ori chestiune de fapt, precum şi de a-şi întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

În speţă, prin întâmpinarea formulată, pârâta B. S.A. a invocat, în apărare, faptul că cele două documente denumite garanţii pentru plata avansurilor nu pot fi analizate independent de cele două contracte încheiate cu B. S.A. şi poliţele de asigurare emise de A., fiind la rândul lor asumate de reclamantă. A mai susţinut aceeaşi pârâtă că există o legătură indisolubilă între Contractele de asigurare şi garanţiile a căror nulitate se cere a se constata, cu privire la obiectul asigurării şi obiectul garanţiei, evenimentul şi riscul asigurat, contractul de bază, suma asigurată prin raportare la suma aferentă garanţiei. De asemenea, recurenta reclamantă a formulat şi depus în faţa instanţei de fond chiar şi răspuns la întâmpinarea formulată de pârâta B. S.A..

Ca urmare, nu s-ar putea reţine că instanţa de fond, raportându-se la aceste acte de procedură şi analizând aceste apărări, şi-ar fi întemeiat hotărârea pe aspecte neaduse în dezbatere de către părţile litigante, cu consecinţa încălcării principiului contradictorialităţii sau a dreptului la apărare, fiind evident că o atare analiză nu a determinat o denaturare a cadrului procesual stabilit prin cererea introductivă şi întâmpinarile formulate, sau o schimbare a temeiului cererii reclamantei - care indiscutabil viza o pretinsă nerespectare a prevederilor legii speciale la momentul emiterii Garanţiilor pentru plata avansului.

De vreme ce o atare apărare a fost neîndoienic adusă în dezbaterea contradictorie prin actele procedurale formulate de pârâta B. S.A., nu se justifică nicio vătămare procesuală care să îi fi fost produsă recurentei din această perspectivă.

În acest context, se constată că este judicioasă argumentarea expusă de instanţa de apel, în sensul că nu a fost încălcat dreptul la apărare al reclamantei sau principiul contradictorialităţii prin analizarea - de către prima instanţă - a naturii juridce a garanţiilor emise de reclamantă raportat la prevederile contractelor încheiate între părţi, pentru că raţionamentul astfel expus a avut ca fundament pretenţia concret şi efectiv formulată de reclamantă, cât şi apărările pe care pârâta B. S.A. le-a opus acesteia în cadrul procedurii judiciare contradictorii.

Referitor la încălcarea principiului disponibilităţii prin pretinsa greşită schimbare a naturii juridice a actelor a căror nulitate absolută s-a solicitat a fi cosntatată, Înalta Curte reţine că principiul disponibilităţii, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părţii de a dispune de obiectul procesului, dar şi de mijloacele procesuale acordate de lege, sens în care dispoziţiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. prevăd expres că "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut fără însă a depăşi limitele investirii, în afara de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Din această perspectivă sunt relevante motivele de fapt ale cererii şi scopul urmărit prin promovarea acţiunii.

În speţă, se impută instanţei de apel că a validat construcţia juridică a primei instanţe referitoare la natura juridică a garanţiilor pentru plata avansului, emise de reclamantă, în analiza cererii de constatare a nulităţii acestor acte juridice, reţinând că pârâta B. S.A. a formulat apărări relative la neincidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 2321 din C. civ.

Se cuvine a fi subliniat faptul că instanţa nu este ţinută de calificarea juridică pe care partea reclamantă a dat-o naturii actelor juridice a căror nulitate a solicitat a fi constatată prin cererea de chemare în judecată, limitele învestirii instanţei fiind determinate într-o măsură semnificativă de ansamblul argumentelor de fapt prin care reclamanta a descris situaţia de fapt litigioasă pe care a înţeles să o deducă spre soluţionare instanţei judecătoreşti.

Rezultă aşadar, din cele anterior redate, că natura juridică a garanţiilor pentru plata avansului putea fi pusă în discuţie de către instanţa de judecată, în considerarea faptului că pârâta B. S.A. a contestat calificarea făcută de reclamantă, iar instanţa, în exercitarea rolului activ, este îndreptăţită şi chiar obligată, pentru a contribui la ocrotirea intereselor legitime ale părţilor, să dea calificarea juridică exactă actelor deduse judecăţii. Relevante în sensul celor arătate sunt prevederile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., care stabileşte că, "Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţăii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă." În speţă, pârâta B. S.A. a fost cea care a contestat calificarea juridică dată garanţiilor pentru plata avansului de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, chestiune litigioasă ce urma a fi tranşată odată cu fondul cauzei.

În consecinţă, contrar susţinerilor recurentei, împrejurarea că instanţele de fond nu au validat, în privinţa garanţiilor pentru plata avansului, natura acestora de scrisori de garanţie conform art. 2321 din C. civ., aşa cum a pretins reclamanta recurentă, nu echivalează cu o încălcare a principiului disponibilităţii, în realitate fiind vorba de o chestiune litigioasă ce trebuia tranşată de instanţă.

De asemenea, atât respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, cât şi rolul activ impun judecătorului cauzei să asigure părţilor posibilitatea de a prezenta susţinerile lor cu privire la împrejurările de fapt şi de drept relevante în cauză, dar nici nu impun şi nici nu permit exprimarea raţionamentului judecătorului care conduce la adoptarea soluţiei, anterior pronunţării acestei soluţii.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. recurenta susţine că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii.

Nici această critică nu se poate reţine însă. Această ipoteză cuprinsă în motivul de casare enunţat se referă la contradicţia dintre considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii determină o anumită soluţie, în timp ce dispozitivul conţine soluţia contrară, respectiv la contradicţia dintre considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, iar din altele, netemeinicia acestora. Niciuna dintre cele două situaţii nu se regăseşte în privinţa deciziei atacate. Argumentele instanţei de apel sunt în deplină concordanţă unele cu altele şi fundamentează în mod corespunzător soluţia cuprinsă în dispozitiv, de respingere a apelului declarat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanţe.

Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel că prima instanţă nu mai era obligată să pună în discuţia părţilor, în mod expres, calificarea naturii juridice a actelor a căror anulare se solicitase prin cererea de chemare în judecată, câtă vreme acest lucru fusese deja făcut de pârâta B. S.A. prin întâmpinarea formulată în cazuă. Contestând natura juridică a garanţiilor pentru plata avansului, aşa cum a fost aceasta pretinsă de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, în mod evident problema calificării naturii juridice a acestor acte a fost pusă în discuţie, instanţa fiind obligată să o tranşeze.

În ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta invocă generic încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale aplicabile societăţilor de asigurări, susţinând că în mod greşit instanţele de fond au analizat contractele de asigurare, fără a se limita exclusiv la înscrisurile intitulate "Garanţie pentru plata avansului", ca instrumente de asigurare autonome şi independente de contractul de asigurare.

În susţinerea acestui motiv de nelegalitate, recurenta reia practic criticile privind înălcarea principiului disponibilităţii, susţinând că instanţa ar fi trebuit să analizeze temeinicia cererii de chemare în judecată exclusiv din perspectiva celor două înscrisuri tratate ca instrumente autonome şi independente de contractul de asigurare şi cu natura juridică prevăzută de art. 2321 din C. civ.. Pentru argumentele ce au fost arătate deja, critica nu poate fi primită.

În continuare, în raport cu această calificare a naturii juridice a celor două înscrisuri, recurenta argumentează de ce ele nu puteau fi emise în mod valabil de către o societate de asigurare. Susţinerile recurentei, însă, nu pot fi considerate ca argumente pertinente într-o critică de nelegalitate, întrucât au în vedere o altă natură juridică a actelor ce fac obiectul acţiunii decât cea reţinută de instanţele de fond.

De asemenea, este lipsită de relevanţă invocarea, de către recurentă, a celor statuate în litigiul purtat între intimata TRANSELECTRICA S.A. şi recurenta A. S.A., ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, având ca obiect procedura specială de emitere a unei ordonanţe de plată, câtă vreme intimata pârâtă B. S.A. nu a fost parte în acel litigiu, astfel încât, în condiţiile art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., acesteia îi este permis să facă dovada contrară.

Faţă de toate aceste considerente, constatând că nu poate fi reţinută niciuna din criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 287 din 18 mai 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 287 din 18 mai 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 decembrie 2021.