Heirs' Revindication Fails for Lack of Title; State Property Claim Rejected as Unfounded

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

La 18 martie 1999 reclamanții F.R.N.A.R. și F.A.I.V.R. au chemat în judecată pârâtul Consiliul General al Municipiului București pentru a fi obligat, în principal, a le lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 851,67 mp și mai multe construcții, iar în subsidiar, pentru ipoteza că între timp construcțiile au fost demolate, la plata contravalorii construcțiilor și constatarea că sunt proprietari prin uzucapiune asupra eventualelor noi construcții edificate pe teren.

Motivând acțiunea, reclamanții arată că imobilul s-a aflat inițial în proprietatea unei persoane S., decedată în anul 1939, fiind transmis pe cale succesorală mamei lor S.V.(R.), decedată la 6 octombrie 1981, de la care a fost preluat de stat fără titlu.

După parcurgerea unui prim ciclu procesual, cauza a fost trimisă spre rejudecare în primă instanță Tribunalului București.

La 17 aprilie 2001 locul procesual al reclamantului inițial F.A.I.V.R., decedat între timp, a fost luat de moștenitorul F.I.A.

Cu prilejul dezbaterilor în ședința publică de la 25 septembrie 2001 apărătorul reclamanților a declarat că „înlocuiește cererea de revendicare cu acțiune în constatare față de lipsa de valabilitate a titlului statului”, în susținerea căreia a invocat un „proces-verbal de impunere succesorală, prin care s-a constatat că proprietar inițial a fost S.R., iar în urma decesului acestuia au rămas moștenitori soția supraviețuitoare S.M. și fiica sa S.V., căsătorită Florescu”(fila 145 din dosarul nr. 639/2001 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă).

Prin sentința civilă nr. 1468 din 2 octombrie 2001, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Tribunalul a reținut că reclamanții nu au făcut dovada îndeplinirii unei condiții esențiale pentru promovarea acțiunii, anume cea a calității de proprietari, întrucât nu au dovedit că imobilul s-a aflat în patrimoniul autorilor lor la data naționalizării, înscrisurile depuse cu acest scop cuprinzând contradicții privind imobilul și modul de dobândire, astfel că nu au valoare de titlu valabil de proprietate.

De asemenea, tribunalul a constatat că titlul statului este reprezentat de Decretul nr. 92/1950, reclamanții nedovedind nevalabilitatea acestuia, situație în care nu poate cenzura neconcordanța Decretului nr. 92/1950 cu alte acte normative cu forță juridică superioară, limitându-se la a constata că, în speță, au fost respectate dispozițiile actului de naționalizare.

Apelul declarat de reclamanți a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 29 din 30 ianuarie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 229/2002.

Instanța de apel a statuat că pe terenul în litigiu a fost edificat până în anul 1991, din fondurile statului, un bloc alcătuit din parter cu spații comerciale, mezanin și 9 etaje cu apartamente de locuit, locuințele fiind vândute chiriașilor în baza Legii nr. 85/1992, astfel că singura cale deschisă reclamanților este cea a despăgubirilor în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs reclamanții F.R.N.A.R. și F.I.A. solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel pentru evocarea fondului.

Dezvoltând recursul, reclamanții au invocat în drept dispozițiile art. 304 pct. 7-10 C. proc. civ., iar în fapt au arătat că, soluționând apelul prin prisma Legii nr. 10/2001, instanța de apel a nesocotit împrejurarea că acțiunea a fost introdusă anterior apariției acestui act normativ, încălcând, pe de o parte, prevederile art. 15 alin. (2) din Constituția României, art. 1 C. civ., art. 2, art. 8, art. 10, art. 17 și art. 30 din Declarația Universală a Drepturilor Omului coroborate cu prevederile art. 20 și art. 21 din Constituția României, negând dreptul reclamanților de a se adresa justiției, precum și prevederile art. 111 C. proc. civ., iar pe de altă parte însuși conținutul Legii nr. 10/2001, anume dispozițiile art. 47 din lege.

Recursul astfel motivat, deși face trimitere la mai multe temeiuri de casare, este încadrabil doar în motivul prevăzut prin art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții imputând instanței de apel fie încălcarea legii, fie greșita aplicare a unor dispoziții legale.

Recursul nu este întemeiat.

Este într-adevăr dovedit așa cum au susținut reclamanții, că S.R., decedat la 28 septembrie 1939, a lăsat ca moștenitori pe S.M., soție supraviețuitoare, decedată la 5 septembrie 1975, și pe fiica S.V., decedată la 6 octombrie 1981, care a fost căsătorită cu F.R.M., căsătorie din care s-au născut reclamanții inițiali F.R.N.A.R. și F.A.I.V.R., ultimul decedat pe parcursul procesului, calitatea de parte fiind transmisă moștenitorului F.I.A.

Este de asemenea dovedit, prin adresa nr. C.F. 12449 din 18 iunie 2001 a Primăriei municipiului București, că imobilul situat în București, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 162 din Anexa de București cu mențiunea „S.M. și V.F., 7 apartamente București,” (filele 19-20 dosar 639/2001 al Tribunalului București”), construcția fiind demolată în întregime anterior anului 1990, iar pe terenul aferent fiind construit un bloc compus din parter, mezanin și 9 etaje, având spații comerciale la parter și apartamente de locuit la mezanin și etaje, ultimele fiind vândute chiriașilor în baza Legii nr. 85/1992.

Ceea ce nu s-a dovedit însă în cauză este faptul că imobilul naționalizat s-a aflat în proprietatea autoarei reclamanților inițiali F.V. la data naționalizării, simpla mențiune din anexa la Decretul nr. 92/1950 neconstituind asemenea probă.

Singurele dovezi administrate și invocate sub acest aspect sunt procesul-verbal din 20 decembrie 1939 întocmit de Administrația de Constatare Indirectă a sectorului I Galben și procesul-verbal nr. 6734 din 24 septembrie 1942 întocmit de Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare în București, aflate la filele 5-7 și, respectiv, 12-13 în dosarul nr.1107/1999 al Tribunalului București.

Primul înscris atestă că S.M. și F.V. au fost impuse la plata unor taxe succesorale pentru mai multe imobile, între care un teren în suprafață de 851,67 mp, o clădire principală și un garaj situate în București, constatate a fi rămas de pe urma defunctului R.S., decedat la 28 septembrie 1939, cu privire la clădire, arătându-se că este o construcție veche din anul 1888.

Prin al doilea document s-a dispus înscrierea în C.F. a dreptului de proprietate al lui F.A.R., asupra unui imobil teren în suprafață de 930 mp, având construită și o casă, situat în București, Parcul Jianu, Parcelarea II-a Banca Marmorosch Blank, dobândit prin cumpărare prin contractul autentificat sub nr. 22018 din 16 iunie 1937 la Tribunalul Ilfov.

Așadar, secundul înscris se referă la un alt imobil decât cel în litigiu, iar primul este doar un document fiscal din anul 1939, care nu suplinește lipsa unor înscrisuri care să ateste transmisiunea dreptului de proprietate pe calea devoluțiunii succesorale către M.S. și V.F., menționate în anexa la actul de naționalizare ca persoane de la care imobilul a fost preluat de către stat și nici lipsa dovezii că imobilul s-a aflat în proprietatea autoarelor reclamanților la data aplicării Decretului nr. 92/1950.

În aceste condiții, reclamanții nu fac dovada esențială constând în faptul că terenul a constituit proprietatea autoarelor lor, astfel încât în mod corect s-a statuat că nu poate fi cenzurată pretinsa lipsă de valabilitate a titlului statului asupra terenului.

Pe cale de consecință, lipsind îndreptățirea reclamanților asupra terenului este inadmisibil capătul de cerere având ca obiect constatarea calității de proprietari a reclamanților pe calea accesiunii imobiliare artificiale asupra construcției edificate pe teren de către stat.

În fine, nu poate fi vorba în cauză de soluționarea pricinii prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001, din considerentele hotărârii date în apel nerezultând că soluția adoptată are ca temei acest act normativ, instanța de apel indicând doar reclamanților posibilitatea de a urma și procedura legii speciale ulterior dreptului comun.

Pentru toate cele ce preced, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții F.R.N.A.R. și F.I.A. împotriva deciziei nr. 29 din 30 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 noiembrie 2004.