Contractual liability of public housing developer for failure to deliver viabilized property: result-based obligation versus mandate diligence

Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2021

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a Civilă, în data de 07.03.2019, sub nr. x/2019, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe (A.N.L.), pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea celei din urmă (în temeiul răspunderii civile contractuale) la plata daunelor interese constând în contravaloarea lipsei de folosinţă, în sumă de 1200 euro/lună, pentru perioada cuprinsă între 07.03.2016 - 07.03.2019 (în total 43.200 euro), precum şi la plata contravalorii lipsei de folosinţă ce se va acumula până la data predării la cheie a locuinţei, după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a cartierului C., din care face parte şi locuinţa situată pe lotul x, cu nr. cadastral x şi înscris în CF individuală nr. x, conform încheierii nr. 10098/06.07.2004, situată în Bucureşti, compusă din 4 camere de locuit şi dependinţe, având o suprafaţă construită desfăşurată de 280,86 mp, din care suprafaţă utilă de 219,54 mp. Totodată, au solicitat şi plata daunelor morale în cuantum de 100 euro/lună, pentru aceeaşi perioadă de timp, şi a cheltuielilor de judecată.

Ca urmare a admiterii excepţiei necompetenţei materiale procesuale a secţiei a III a Civilă şi a declinării competenţei, cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a VI a Civile sub nr. x/2019*.

Prin sentinţa civilă nr. 149 din 3.02.2020 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a Civilă a respins cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel reclamanţii A. şi B., prin care au solicitat schimbarea în tot a sentinţei, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi obligarea intimatei pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 569A din 30 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admis apelul formulat de apelanţii reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 149 din 3 februarie 2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, a fost schimbată sentinţa civilă nr. 149 din 3 februarie 2020, în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată. A fost obligată pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE la plata către reclamanţi a sumei de 52902 euro, în RON la cursul BNR de la data plăţii, cu titlu de contravaloare lipsă folosinţă aferentă perioadei 7.03.2016-30.11.2019. Au fost respinse celelalte pretenţii ale reclamanţilor A. şi B., ca neîntemeiate. A fost obligată pârâta la plata către reclamantul A. a sumei de 16490,53 RON cheltuieli judecată în fond reprezentând onorariu avocat, onorariu expert, taxă judiciară de timbru. A fost obligată intimata pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE la plata către apelantul reclamant A. a sumei de 3173 RON cheltuieli de judecată în apel reprezentând taxă de timbru.

Împotriva acestei decizii, a formulat recurs A.N.L.

Recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în baza art. 483 şi a art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat în principal, admiterea recursului şi modificarea sentinţei recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivelor de recurs a susţinut, în esenţă, următoarele:

Subsumat cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel, în mod greşit a schimbat natura şi conţinutul actului juridic, întrucât nu a făcut o distincţie după natura şi obiectul contractelor deduse judecăţii, care au generat drepturi şi obligaţii specifice raporturilor juridice respective.

În acest sens, arată că prin contractul de mandat s-a stabilit în sarcina A.N.L. obligaţia unică de urmărire a respectării contractului de construire, contract la care aceasta nu este parte. În concret, a arătat că din conţinutul clauzelor stipulate în contractul de mandat rezultă că urmărirea execuţiei şi finalizării lucrărilor nu echivalează cu executarea şi finalizarea lucrărilor de către mandatar.

În opinia recurentei, în aprecierea caracterului unei obligaţii ca fiind de rezultat sau de diligenţă, ar trebui avute în vedere contractele încheiate, modul de derulare a obligaţiei şi natura contraprestaţiei. Astfel, arată că, în cauza de faţă este vorba de un contract de mandat, cu obligaţii de diligenţă, şi nu de rezultat.

Astfel, autoarea recursului a învederat că s-a obligat numai la urmărirea executării contractului de antrepriză, iar nu la construirea şi finalizarea locuinţei care erau în sarcina constructorului.

Recurenta mai susţine că în baza contractului de mandat, obligaţia A.N.L. este aceea de a urmări executarea lucrărilor şi de a depune toate diligenţele pe lângă constructor în vederea realizării locuinţei, obligaţie pe care A.N.L. a respectat-o şi a dovedit-o cu înscrisurile depuse la dosar.

Se mai susţine că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că prevederile contractului de mandat se completează cu obligaţiile legale şi cu cele cuprinse în contractele de antrepriză generală şi de construire întrucât contractul de mandat nu conţine nicio prevedere în acest sens.

Astfel, a învederat că simpla trimitere făcută în preambulul contractului de mandat la contractul de antrepriză generală şi la prevederile Legii nr. 152/1997 şi ale Legii nr. 190/1999, nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiile reglementate de art. 973 şi art. 1073 C. civ. din 1864.

Totodată, a susţinut că întârzierea finalizării lucrărilor priveşte obligaţia de realizare a construcţiei născută din contractul de antrepriză, iar nu obligaţia de supraveghere izvorâtă din contractul de mandat.

În acest sens, a precizat că preţul aferent realizării construcţiei a fost încasat de antreprenor, iar nu de mandatar.

Prin urmare, recurenta-pârâtă a conchis că obligaţia de urmărire a realizării construcţiei şi a utilităţilor nu este una de rezultat, ci de diligenţă, specifică contractului de mandat.

În concluzie, recurenta critică decizia instanţei de apel ca fiind nelegală având în vedere că obligaţiile stabilite în sarcina A.N.L. prin contractul de mandat, de urmărire a executării şi finalizării lucrărilor de construire, au fost îndeplinite, realizarea utilităţilor nefiind în sarcina acesteia.

În ceea ce priveşte răspunderea contractuală a A.N.L., recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convenţiilor şi nu a avut în vedere contractele încheiate între părţi, contracte prin care s-au stabilit drepturi şi obligaţii specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

Recurenta-pârâtă susţine că antrenarea răspunderii contractuale a A.N.L., conform raţionamentului expus de instanţă, a fost analizată nu doar în baza contractului de mandat, ci în baza tuturor contractelor încheiate de A.N.L., a tuturor actelor normative care guvernează activitatea acesteia şi în baza tuturor relaţiilor stabilite.

Or, în opinia recurentei-pârâte, răspunderea contractuală are la bază neîndeplinirea unei obligaţii asumate de aceasta în relaţia cu reclamanţii printr-un contract, obligaţie care constituie conţinutul acelui raport juridic, pe când încălcarea oricărei alte obligaţii, izvorâte din lege sau alte raporturi juridice, străine raportului analizat, antrenează răspunderea delictuală a celui care se face vinovat de respectiva încălcare. Prin urmare, orice altă obligaţie stipulată în alte acte normative nu pot face obiectul prezentului litigiu.

Recurenta-pârâtă arată că prevederile contractului de mandat stabilesc în mod clar că intimaţii-reclamanţi, în calitate de mandanţi, nu au împuternicit A.N.L., în calitate de mandatar să îi reprezinte în relaţiile cu entităţile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea şi execuţia reţelelor de utilităţi.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă arată că din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, se observă că A.N.L. a manifestat un comportament diligent în vederea realizării utilităţilor din D., această obligaţie revenind în exclusivitate părţilor semnatare ale Convenţiei nr. 1909/06.05.2004, care s-au obligat şi asumat responsabilitatea realizării acestora. În acest sens, recurenta arată că A.N.L. nu are prerogativa legală să asigure finanţarea şi executarea lucrărilor de construcţii şi de utilităţi pentru niciunul din amplasamentele pe care se derulează programele sale, respectiv nici pentru D.. Astfel, arată recurenta, prin contractul de cooperare nr. x/2008 încheiat între Municipiul Bucureşti şi Oraşul Voluntari, aceste autorităţi au convenit să realizeze împreună acţiuni de viabilizare a terenurilor, utilităţi drumuri şi sistematizare verticală pentru ansamblul de locuinţe C..

În acest sens, se mai menţionează că recurenta-pârâtă a acţionat în instanţă Primăria Municipiului Bucureşti, dosarul nr. x/2020 având ca obiect realizarea utilităţilor în D.. Astfel, se apreciază că, obligaţia de realizare a utilităţilor nu revine recurentei-pârâte.

Aşadar, în baza contractului de mandat, obligaţia A.N.L. este aceea de a urmări executarea lucrărilor şi de a depune toate diligenţele pe lângă constructor în vederea realizării locuinţei, obligaţie pe care Agenţia a respectat-o şi a dovedit-o cu înscrisurile depuse la dosar.

Recurenta-pârâtă susţine că A.N.L. nu are obligaţia de realiza utilităţile în amplasamentul C. şi deci nu poate răspunde contractual pentru lipsa de folosinţă a imobilului, astfel cum a fost stabilit de către instanţa de apel.

Prin urmare, în opinia recurentei-pârâte, hotărârea pronunţată de instanţa de apel prin care se reţine că imposibilitatea utilizării imobilului conform destinaţiei sale de locuinţă nu este numai rezultatul nefinalizării efective a construcţiei, ci şi a lipsei unei infrastructuri adecvate şi a utilităţilor, în privinţa căreia este de asemenea responsabilă A.N.L., este nelegală şi netemeinică.

În privinţa obligării sale la plata unor despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, recurenta-pârâtă consideră că nu se poate ignora faptul că raportul de expertiză întocmit în cauză conţine o evaluare ipotetică a unui imobil, raportat la o situaţie ipotetică - imobil finalizat, într-un cartier similar. Prin urmare, având în vedere faptul că nu a fost dovedit efectiv un prejudiciu produs şi nici unul viitor cert, iar prin raportul de expertiză nu a fost evaluată o sumă reprezentând venitul care ar fi putut fi obţinut din închiriere, ci doar o sumă reprezentând chiria practicată (oferta de închiriere) pe piaţa liberă pentru imobile deloc similare celui din prezenta cauză, nu probează un prejudiciu real.

Recurenta-pârâtă susţine totodată că decizia instanţei de apel este abuzivă cu privire la obligarea acesteia la plata sumei de 52.902 euro, reprezentând lipsa de folosinţă pentru perioada 07.03.2016-30.11.2019, având în vedere că imobilul a fost preluat de către intimaţi în anul 2016. S-a motivat că evaluarea s-a raportat la o situaţie ipotetică, imobil finalizat, într-un cartier similar, finalizat, această evaluare neputând avea caracter de certitudine. Astfel, arată că a contestat acest aspect în cadrul obiecţiunilor formulate la raportul de expertiză evaluatorie întocmit de către expertul desemnat, obiecţiuni respinse de instanţa de fond.

Totodată, recurenta-pârâtă susţine că prejudiciul nu a fost dovedit. În acest sens, arată că situaţiile avute în vedere de expert şi analiza din cadrul raportului de expertiză nu reprezintă o dovadă a prejudiciului, în cadrul expertizei nefiind prezentat un contract de închiriere încheiat în amplasamentul C., ci doar oferte ale proprietarilor în cartiere deloc comparabile cu cel în discuţie, fără a se avea în vedere situaţia concretă a zonei rezidenţiale, ceea ce, în opinia recurentei, nu probează un prejudiciu real.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimaţii-pârâţi au formulat concluzii scrise, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că obligaţia de urmărire a realizării construcţiei şi a utilităţilor nu este una de rezultat, ci de diligenţă, specifică contractului de mandat.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Potrivit contractului de mandat nr. x/05.05.2004, mandatarul Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost împuternicit de mandant să-l reprezinte în relaţiile cu Proiectantul şi Antreprenorul General în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire-obţinută de mandatar, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire. Din analiza contractului rezultă că Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost împuternicită să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor de construire a locuinţei tip S7 de pe lotul nr. x, în conformitate cu proiectul tehnic şi autorizaţia de construire, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate convenite. Ulterior, prin Actul adiţional nr. x, părţile au convenit ca lucrările de construcţie să privească o locuinţă la cheie tip S7 pe lotul nr. x zona E.

Prin clauza stipulată la art. 14 din contract, părţile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menţionat. La art. 13 din acelaşi contract s-a prevăzut că, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepţia finală a locuinţei, potrivit art. 15 din acelaşi contract.

În consecinţă, mandatarul este ţinut de îndeplinirea întocmai şi corespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin mandat şi răspunde exclusiv pentru modul în care şi-a îndeplinit mandatul, conform art. 1539 C. civ. din 1864.

Contractul de mandat a fost perfectat în baza prevederilor Legii nr. 152/1998 prin care Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost abilitată să încheie contracte cu autorităţile administraţiei publice locale.

În temeiul contractului de mandat încheiat cu intimaţii-reclamanţi, recurenta-pârâtă a fost împuternicită să urmărească execuţia şi finalizarea lucrărilor de construire a unei locuinţe, părţile contractante convenind că sunt răspunzătoare de daunele interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menţionat.

În acest context legal şi convenţional, recurenta-pârâtă era ţinută, în calitate de mandatar, să îndeplinească întocmai şi corespunzător obligaţiile asumate prin contractul de mandat şi să răspundă exclusiv pentru modul în care şi-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispoziţiile art. 1539 C. civ. din 1864.

Contractul de mandat nu a fost însă încheiat exclusiv pentru ca mandatarul să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului. În realitate, contractul de mandat dedus judecăţii este un act juridic complex prin care reclamantul a împuternicit-o pe pârâtă să îl reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire.

În aplicarea regulii de interpretare prevăzute de art. 970 alin. (2) C. civ. din 1864, conform căreia "convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa", conţinutul obligaţiilor mandatarului trebuie determinat în mod sistematic, prin corelare cu dispoziţiile Legii nr. 152/1998 şi ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, precum şi cu obligaţiile asumate de pârâtă prin complexul contractual la care această parte a participat.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcţiei de locuinţe la nivel naţional se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Locuinţe, având ca obiective (atribuţii), între altele, iniţierea şi/sau dezvoltarea, în condiţiile pieţei, a unor programe de construcţii de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

De asemenea, conform art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenţia Naţională pentru Locuinţe coordonează constituirea şi atragerea de resurse de finanţare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

În realizarea acestor atribuţii, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenţia Naţională pentru Locuinţe este autorizată să efectueze toate operaţiunile imobiliare necesare construirii, finalizării şi predării către beneficiari a locuinţelor construite prin programele proprii.

Sensul noţiunii de "operaţiuni imobiliare" este clarificat prin art. 31 din Normele metodologice, fiind considerate astfel de operaţiuni încheierea, intermedierea şi gestionarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare şi predare a locuinţelor către beneficiari.

Din analiza prevederilor legale anterior evocate rezultă că obligaţiile Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe depăşesc cadrul specific unui simplu contract de mandat remunerat, pentru că aceste obligaţii nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci mandatarul acţionează ca un adevărat dezvoltator imobiliar cu atribuţii de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

Obligaţiile Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe nu se limitează nici la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă şi realizarea lucrărilor de infrastructură şi utilităţi. În acest sens, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenţia Naţională pentru Locuinţe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcţiilor de locuinţe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale.

Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură şi utilităţi, dispoziţiile art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impun ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuinţe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepţie şi punere în funcţiune a locuinţelor.

Pentru asigurarea corelării programelor de investiţii în viabilizarea terenurilor cu programele de investiţii în construcţia de locuinţe, Agenţia Naţională pentru Locuinţe a încheiat contracte cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu alte persoane juridice.

Astfel, prin clauza stipulată la art. 2 lit. b) din convenţia MM nr. 1909/06.05.2004, Agenţia Naţională pentru Locuinţe s-a obligat să asigure contractarea şi realizarea locuinţelor finanţate prin credit ipotecar, iar părţile cocontractante s-au obligat, potrivit atribuţiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor şi investiţiilor pe componenta de infrastructură şi utilităţi, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuinţelor.

În exercitarea atribuţiei legale de coordonator şi dezvoltator al proiectului imobiliar, Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost desemnată conducător al Consiliului de coordonare desemnat prin convenţie să urmărească realizarea utilităţilor.

În consecinţă, obligaţiile asumate de Agenţia Naţională pentru Locuinţe prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator şi coordonator al proiectului imobiliar, presupun executarea şi finalizarea lucrărilor pe cele două componente: (i) de construire propriu-zisă a locuinţelor şi (ii) de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii şi utilităţilor, în termenul asumat prin contractul de construire.

În acest context legal şi convenţional, Înalta Curte reţine că este justă concluzia instanţei de apel în sensul că obligaţiile stabilite de lege în sarcina Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, ce au constitut baza legală a încheierii contractului de mandat, au imprimat obligaţiilor contractuale o particularitate derivată din lege, având semnificaţia depăşirii sferei obligaţiilor de diligenţă ce se asumă în general de mandatar în cadrul unui raport juridic de mandat.

Aşadar, Înalta Curte apreciază că în mod legal instanţa de apel a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale. Actele juridice deduse judecăţii au fost corect interpretate, ţinându-se seama de intenţia părţilor şi de conţinutul clauzelor contractuale din care rezultă modalitatea de estimare a prejudiciului.

Instanţa supremă reţine că instanţa de apel a prezentat, în ample considerente, succesiunea şi modul de formare a raporturilor juridice dintre litiganţi, reţinând în mod judicios că există relaţie contractuală directă exclusiv între intimaţii-reclamanţi şi recurenta-pârâta, conform contractului de mandat şi că intimaţii-reclamanţii au calitatea de terţi faţă de celelalte contracte.

Totodată, criticile recurentei-pârâte prin care susţine că prejudiciul nu este unul cert şi actual, nu pot fi primite.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că instanţa de apel în mod legal a reţinut că subzistă obligaţia de predare a bunului în sarcina recurentei-pârâte şi că prejudiciul pretins de intimaţii-reclamanţi este unul actual, faţă de împrejurarea că recurenta-pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia de finalizare a locuinţei.

În acest context, în aplicarea art. 14 din contractul de mandat, intimaţii-reclamanţi au solicitat repararea unui prejudiciu material compus din lipsa de folosinţă a locuinţei echivalentă cu chiria practicată pe piaţa liberă, ceea ce înseamnă beneficiul nerealizat, în conformitate cu prevederile art. 1084 C. civ. din 1864.

Or, în mod corect a statuat instanţa de apel că intimaţii-reclamanţi au fost lipsiţi de prerogativele conferite de dreptul de proprietate, respectiv de atributul folosinţei locuinţei.

Instanţa supremă constată că evaluarea acestui prejudiciu prin raportare la nivelul mediu al chiriei practicate pentru un imobil dintr-un cartier similar reprezintă o chestiune care ţine de temeinicia deciziei pronunţate, iar nu aspect de nelegalitate susceptibil de analiză în cadrul recursului.

În acelaşi sens pot fi calificate şi argumentele prin care recurenta-pârâtă arată că imobilul a fost preluat de către intimaţii-reclamanţi în anul 2016, sens în care obligarea acesteia la plata lipsei de folosinţă pentru perioada 07.03.2016-30.11.2019 este abuzivă, întrucât imobilul nu îndeplinea cerinţele asupra cărora părţile au convenit iniţial.

Criticile recurentei-pârâte privind diligenţele depuse în raporturile cu Primăria Municipiului Bucureşti şi la promovarea unor acţiuni în justiţie, reprezintă aspecte subscrise unor circumstanţe factuale, care excedează cazurilor de nelegalitate înscrise strict şi limitativ în art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Cu referire la motivul de casare indicat în cererea de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa supremă constată că a fost invocat formal, în cuprinsul motivelor de recurs neexistând critici veritabile îndreptate împotriva deciziei din apel, autoarea căii de atac nu argumentează în ce constă nemotivarea sau contradictorialitatea hotărârii, ci îşi exprimă nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată de curtea de apel, evocând aspecte de fapt ce ţin de temeinicia deciziei atacate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 569 A din 30 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 569 A din 30 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 decembrie 2021.