Insurer's res judicata and limitation defenses rejected; €145,092 prosthesis award affirmed

Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2022

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secţia a II-a civilă la 06.06.2018, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B., prin S.C. C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 106.291,44 EUR, în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând contravaloare proteze, a sumei de 13.500 RON, reprezentând cazarea într-un centru de recuperare pentru trei luni şi a sumei de 6.600 RON, contravaloare şedinţe de recuperare pentru o perioada de trei luni; s-a solicitat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată generate de demersul judiciar.

La 06.12.2019, reclamanta a depus o cerere adiţională, prin care şi-a majorat pretenţiile la suma de 145.092,27 EUR, reprezentând costul actual al protezelor.

Prin încheierea din 18.10.2018, Tribunalul Arad, secţia a II-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă.

Prin sentinţa civilă nr. 675/15.10.2020, Tribunalul Arad, secţia a II-a civilă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, a admis acţiunea precizată şi, în consecinţă, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 145.092,27 EUR, în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii - reprezentând contravaloarea protezei, suma de 13.500 RON - reprezentând cazarea într-un centru de recuperare şi suma de 6.600 RON - cu titlu de contravaloare a şedinţelor de recuperare; a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii din 18.10.2018, prin care a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a sentinţei, pârâta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 382/A/05.07.2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a respins apelul şi a obligat apelanta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante suma de 8.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pârâta a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi, alternativ, trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel sau reţinerea cauzei de către instanţa de recurs, în vederea rejudecării, cu consecinţa respingerii, pe fond, a cererii introductive.

În motivare, după prezentarea situaţiei de fapt, a susţinut că au fost încălcate prevederile art. 1, art. 3 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958, precum şi dispoziţiile Ordinului C.S.A. nr. 11/2007 şi ale Legii nr. 136/1995.

Recurenta a arătat că probele pe care le-a administrat nu au fost avute în vedere de către instanţa de apel şi că nu există temei legal pentru a fi atrasă răspunderea sa, singura motivare reală pentru admiterea acţiunii având la bază "noţiunea de caz social", faţă de împrejurarea că în cauză se află în discuţie o persoană cu handicap grav.

A mai susţinut că prejudiciul intimatei a fost reparat definitiv prin sentinţa penală nr. 40/31.03.2010, pronunţată în dosarul nr. x/2009, când Judecătoria Lipova a stabilit o prestaţie periodică lunară în sumă de 500 EUR şi despăgubiri în sumă de 400.000 EUR, despăgubirile fiind acordate pentru înlăturarea în prezent şi viitor a oricărui prejudiciu, material şi moral, în baza principiului reparării integrale a acestuia.

În continuare, a arătat că intimata era protezabilă încă din anii 2010-2011, potrivit deciziilor nr. 355/17.02.2010, nr. 356/17.02.2010, nr. 1425/22.09.2011 şi nr. 1426/22.09.2011, emise de Casa de Asigurări de Sănătate Arad şi că, în fapt, aceasta chiar beneficiază de proteze medicale, motiv pentru care apreciază că prezenta acţiune, promovată în anul 2018, este prescrisă.

Recurenta a relevat că data producerii prejudiciului este cea la care s-a produs evenimentul rutier, 04.06.2008, iar în cauză sunt aplicabile art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care prevăd termenul general de prescripţie de 3 ani.

În continuare, a redat conţinutul art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi a arătat că intimata a cunoscut paguba, respectiv daunele materiale, de la momentul producerii accidentului rutier, pe care le-a şi precizat în cadrul dosarului penal nr. x/2009 al Judecătoriei Lipova, soluţionat definitiv la 24.01.2011.

În cazul în care data accidentului nu ar putea fi reţinută ca fiind data de la care începe să curgă termenul de prescripţie, recurenta a susţinut că intimata avea cunoştinţă de acest prejudiciu material încă din anul 2010, când a devenit pacienta Centrului de Protezare şi D. S.R.L.

Recurenta a subliniat că, deşi în cursul procesului penal intimata a susţinut că amputaţia membrelor inferioare suferită este neprotezabilă, totuşi, la data de 17.02.2010, a făcut demersurile legale şi a beneficiat de proteze modulare cu vacuum de coapsă dreaptă şi stânga.

Potrivit recurentei, faţă de actele medicale aflate la dosar, rezultă că intimata avea cunoştinţă de prejudiciul material reclamat în cauză din anii 2010 - 2011, cu mult anterior formulării prezentei cereri de chemare în judecată, considerând că se impune respingerea acţiunii ca prescrisă.

Cea de-a doua critică vizează incidenţa autorităţii de lucru judecat, deoarece prejudiciul suferit de intimată a fost reparat integral prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul penal nr. x/2009 al Judecătoriei Lipova, recurenta arătând că nu au intervenit alte aspecte, care să nu fi fost luate în considerare la cuantificarea prejudiciului în dosarul penal.

Recurenta a arătat că cea de-a treia critică se referă la prejudiciul suferit de intimată, în sensul că nu se justifică suplimentarea despăgubirilor, întrucât nu au intervenit alte elemente de natură a justifica acordarea lor, faţă de înscrisurile de la dosar.

Sub acest aspect, a relevat că, în raport cu circumstanţele cauzei şi dispoziţiile art. 66 şi art. 67 din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007, nu există temei legal pentru recalcularea despăgubirilor cuvenite intimatei în urma evenimentului rutier.

În subsidiar, în ipoteza înlăturării argumentelor expuse anterior, recurenta a mai susţinut că au fost încălcate dispoziţiile art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007, din conţinutul cărora se desprinde concluzia că pretenţiile intimatei trebuie probate cu înscrisuri, cu respectarea rigorilor legale.

Astfel, potrivit legislaţiei speciale din domeniul asigurărilor, dar şi în raport de principiile generale de drept, prejudiciul material trebuie să aibă caracter cert, ceea ce în speţă nu este cazul.

Recurenta a relevat că ignorarea de către instanţa de judecată a acestor repere nu înseamnă numai o nesocotire a textului de lege anterior menţionat, ci şi generarea unei jurisprudenţe neunitare în cauze similare, de natură a crea un tratament judiciar diferenţiat şi, deci, inechitate.

În continuare, a prezentat aspecte legate de starea de sănătate a intimatei, arătând că aceasta a beneficiat de două proteze de coapsă vacuum, decontate integral de Casa de Asigurări de Sănătate, proteze performante ce nu au dus la reluarea funcţiei locomotorii a acesteia, fiind puţin probabilă o revenire a acestei funcţii.

A mai susţinut că intimata poate suporta orice cost legat de achiziţionarea de dispozitive protetice, având în vedere cuantumul despăgubirilor deja acordate acesteia.

Recurenta a mai arătat că operează limitarea răspunderii asigurătorului, potrivit Ordinului C.S.A. nr. 11/2007, în limita de despăgubire pentru anul 2008, respectiv 150.000 EUR, pentru pagube materiale produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate. Or, până în luna martie 2021, intimatei i-au fost achitate despăgubiri de 75.727,15 EUR, cu titlu de daune materiale, urmând a se achita în continuare suma lunară de 500 EUR.

De altfel, a mai susţinut că, în calitate de mandatar, şi-a îndeplinit întocmai obligaţiile stabilite de instanţa de judecată, în cauza penală.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta a precizat că nu este de acord ca, în ipoteza în care este admisibil în principiu, recursul să fie soluţionat de completul de filtru.

La dosar nu a fost depusă întâmpinare.

În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursului, în conformitate cu art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Înalta Curte, constituită în complet filtru, a dispus prin încheierea din şedinţa din 22.06.2022, comunicarea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului către părţi, cu menţiunea că au dreptul de a depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au depus punct de vedere la raportul comunicat, însă intimata a formulat, la data de 26.10.2022, concluzii scrise, prin care a cerut respingerea recursului.

Prin încheierea din 26.10.2022, Înalta Curte, constituită în complet filtru, a admis în principiu recursul formulat de recurenta B., prin S.C. C. S.A. şi a stabilit termen în vederea soluţionării recursului, la 14.12.2022.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte urmează să înlăture, ca fiind formal invocat, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constatând că recurenta s-a limitat să îl indice la finalul memoriului de recurs, fără a-l dezvolta prin expunerea unor critici aduse deciziei recurate.

În susţinerea motivului de casare reglementat de 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a expus scurte consideraţii de ordin teoretic, fără a preciza în concret care este ipoteza de nemotivare pe care o reclamă. Înalta Curte va respinge acest motiv de recurs, întrucât instanţa de apel a examinat judicios cauza şi a procedat la o analiză amplă a probelor şi apărărilor deduse judecăţii, solicitând, de altfel, lămuriri suplimentare părţilor privind situaţia de fapt şi aplicarea normelor de drept, astfel cum rezultă şi din încheierea din 10.05.2021, prin care instanţa de apel a repus pe rol cauza, în temeiul art. 400 C. proc. civ. Aşa fiind, este de netăgăduit că decizia recurată respectă exigenţele referitoare la motivarea hotărârii, astfel cum se regăsesc în dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul cărora hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată în cauză, într-o manieră care să creeze transparenţă asupra raţionamentului judiciar care o fundamentează.

În vederea analizării celorlalte motive de recurs, Înalta Curte va proceda la reîncadrarea anumitor critici şi va stabili o ordine de analiză a motivelor de recurs, concordantă cu efectele pe care eventuala admitere a acestora le-ar produce asupra deciziei recurate.

Astfel, vor fi analizate cu prioritate criticile vizând autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarul penal nr. x/2009, ce vor fi reîncadrate ca fiind circumscrise cazului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. Ulterior, vor fi analizate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile vizând greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi, subsecvent, cele vizând greşita aplicare a normelor de drept material, însă numai în măsura în care acestea reprezintă veritabile critici de nelegalitate a deciziei recurate.

Prin critica ce va fi analizată circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta invocă autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarul penal nr. x/2009 asupra acţiunii civile formulate de intimată. Înalta Curte va analiza în cadrul acestui motiv numai susţinerile recurentei ce tind să valorifice efectul negativ al lucrului judecat, în timp ce argumentele prin care se tinde la valorificarea efectului pozitiv, axate pe premisa acoperirii, în dosarul penal, a prejudiciului urmărit în cauza de faţă, vor fi examinate ulterior, subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru soluţionarea acestui motiv de recurs, Înalta Curte va examina cadrul procesual conturat în acţiunea civilă din dosarul penal nr. x/2009

Disputa litigioasă îşi are originea în accidentul rutier cauzat la 04.06.2008 de E., în timp ce conducea un autovehicul asigurat la B., recurentă în cauza de faţă; accidentul a cauzat vătămări corporale grave intimatei, căreia i s-au amputat ambele membre inferioare.

A fost constituit dosarul penal nr. x/2009 în faţa Judecătoriei Lipova. Prin cererea de constituire ca parte civilă în dosarul penal, intimata a solicitat obligarea inculpatului E. şi a asigurătorului de răspundere civilă, recurenta din prezenta cauză, la achitarea unor sume care au vizat, în principal, repararea prejudiciului nepatrimonial. Din cererea de constituire de parte civilă rezultă că intimata a mai solicitat şi acordarea unei prestaţii lunare, cât şi acordarea unor sume cu titlu de daune materiale, indicând prejudicii suferite între data accidentului, 04.06.2008 şi data formulării cererii, 05.05.2009.

Prin sentinţa penală nr. 40/31.03.2010 a Judecătoriei Lipova, a fost admisă în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă A., iar în baza art. 11, art. 41 şi art. 42 din Legea nr. 136/1995, B. a fost obligată la achitarea către partea civilă a sumei de 8.754,02 RON cu titlu de daune civile materiale, a sumei de 400.000 EUR cu titlu de daune morale, precum şi la achitarea unei prestaţii periodice lunare de 500 EUR; obligaţia de plată a fost stabilită în solidar cu inculpatul, E. şi cu partea responsabilă civilmente, F..

Prin decizia penală nr. 232/A/14.09.2010 a Tribunalului Arad, secţia Penală, s-a respins apelul asigurătorului în privinţa solicitării de reducere a daunelor morale, dar au fost diminuate daunele materiale până la suma de 7.612,59 RON. Recursul formulat de asigurător a fost respins ca tardiv prin decizia penală nr. 89/R/24.01.2011 a Curţii de Apel Timişoara.

În cauza de faţă, cererea de chemare în judecată a fost formulată la 06.06.2018, când reclamanta A. a susţinut că, la finalul unor tratamente medicale pe care le-a efectuat după accidentul rutier, a devenit eligibilă din punct de vedere medical pentru a purta proteze. Prin acţiune, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 145.095,27 EUR, reprezentând contravaloarea protezelor, precum şi plata unor sume aflate în legătură cu intervenţiile necesare pentru protezare - cazarea în centrul de recuperare şi şedinţe de recuperare pentru o perioadă de 3 luni.

Prin decizia recurată în cauza de faţă, instanţa de apel a respins apelul formulat împotriva soluţiei de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat, cu motivarea că, în dosarul penal, reclamanta a solicitat şi i-au fost acordate daune morale, în timp ce, în prezenta cauză, reclamanta solicită daune materiale.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 431 alin. (1) C. proc. civ., "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect."

Întrucât susţinerile recurentei se referă la soluţionarea acţiunii civile din procesul penal, derulat sub reglementarea C. proc. pen.. 1968, Înalta Curte reţine dispoziţiile acestui act normativ, respectiv ale art. 20 alin. (3) "(…) persoana vătămată se poate adresa cu acţiune la instanţa civilă pentru repararea pagubelor materiale şi a daunelor morale care s-au născut ori s-au descoperit după pronunţarea hotărârii penale de prima instanţă." şi ale art. 22 alin. (1) "Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia."

Faţă de considerentele deja expuse, Înalta Curte constată nefondată critica recurentei. Întrucât în cauza de faţă, care reprezintă noul proces, intimata urmărea repararea unui prejudiciu survenit pronunţării hotărârii penale de primă instanţă, noua cerere nu putea fi respinsă în temeiul excepţiei autorităţii de lucru judecat; în mod just au analizat instanţele devolutive fondul pretenţiilor intimatei, sub aspectul întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, verificând inclusiv dacă prejudiciul reclamat a fost născut ori descoperit după pronunţarea hotărârii penale de primă instanţă.

De altfel, la aceeaşi concluzie, a caracterului nefondat al excepţiei autorităţii de lucru judecat, se ajunge şi prin interpretarea art. 431 alin. (1) C. proc. civ. Această prevedere dă expresie aspectului negativ sau efectului extinctiv al autorităţii de lucru judecat şi impune ca o acţiune să nu fie judecată în mod definitiv decât o singură dată, fiind interzisă reluarea aceleiaşi judecăţi, în condiţiile identităţii de părţi, obiect şi cauză.

Verificând cele două procese în coordonatele teoretice expuse, Înalta Curte constată că, în cauza de faţă, se verifică identitatea de părţi şi cauză cu acţiunea civilă din dosarul penal. Este nedisputat că părţile prezentei cauze au figurat şi în dosarul penal; din perspectiva analizată, nu are relevanţă că, în prezenta acţiune, reclamanta nu a mai chemat în judecată şi persoana vinovată de săvârşirea faptei ilicite. De asemenea, din perspectiva cauzei, se constată că, în ambele acţiuni, intimata şi-a întemeiat cererea pe răspunderea civilă delictuală, urmărind repararea prejudiciilor generate prin aceeaşi faptă ilicită.

Înalta Curte constată însă că, în cauza de faţă, obiectul pretenţiilor intimatei este diferit de cel din acţiunea civilă din dosarul penal; aşadar, condiţia identităţii de obiect nu este îndeplinită, întrucât identitatea de obiect presupune solicitarea aceluiaşi beneficiu juridic imediat cu cel al judecăţii anterioare. În dosarul penal, aşa cum rezultă din expunerea comparativă a celor două litigii, reclamanta a solicitat în principal acordarea de daune morale, iar daunele materiale pretinse în dosarul penal sunt în mod evident distincte de obiectul prezentului litigiu. Niciuna dintre sumele solicitate şi acordate în dosarul penal nu se referea la acoperirea cheltuielilor cu o proteză de natura celei pe care intimata o poate utiliza numai începând cu anul 2018 şi care face obiectul acestei judecăţi.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefiind fondat motivul de recurs referitor la greşita soluţionare de către instanţa de apel a excepţiei autorităţii de lucru judecat, invocată de recurentă în faţa primei instanţe.

Observând argumentele expuse de recurentă în dezvoltarea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în mare măsură, acestea sunt reprezentate de critici care vizează temeinicia hotărârii şi critici deja cenzurate de instanţa de apel, ceea ce impune concluzia că recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, nu şi al treilea grad devolutiv.

În aceste condiţii, Înalta Curte va analiza doar criticile admisibile pe calea de atac a recursului, şi anume critica adusă modului în care instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, criticile privind greşita aplicare a legii în analiza prejudiciului, drept condiţie a răspunderii civile delictuale şi, în fine, pe cele vizând limita obligaţiei de despăgubire ce revine asigurătorului, în temeiul normelor aprobate prin Ordinul nr. 11/2007 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, act normativ la care se va face referire în continuare ca fiind Ordinul C.S.A. nr. 11/2007.

Reiterând că reanalizarea situaţiei de fapt excedează obiectul recursului, Înalta Curte va indica în continuare, punctual, circumstanţele factuale deja stabilite de instanţele devolutive, a căror evocare este necesară pentru soluţionarea cazului de casare analizat.

Aşadar, prin decizia recurată s-a stabilit că intimata nu putea beneficia de proteze la momentul soluţionării acţiunii civile în dosarul penal, întrucât bonturile de amputaţie rezultate în urma accidentului nu erau protezabile.

Instanţa de apel a stabilit că primul moment când se poate considera că intimata a devenit protezabilă este data de 18.04.2018, când, prin raportul de protezare, intimatei i s-a comunicat că bonturile sunt protezabile şi i-au fost prezentate costurile cu protezarea. Această dezlegare a fost expusă de instanţa de apel drept concluzie a unei ample analize a apărărilor părţilor şi probatoriului administrat, în care au fost avute în vedere înscrisurile administrate, proba cu expertiză medico-legală, dar şi opiniile experţilor consilieri desemnaţi de ambele părţi.

Instanţa de apel a înlăturat susţinerile pârâtei potrivit cărora reclamanta ar fi fost recomandată pentru protezare încă din anul 2009 sau 2010 - 2011, arătând că protezele despre care se face referire în deciziile emise de Casa de Asigurări de Sănătate în anul 2010 şi 2011 se referă la dispozitive de natură diferită, cu scopul reeducării mersului. În ceea ce priveşte tipul de proteză necesară intimatei, instanţa de apel a stabilit, pe baza înscrisurilor administrate în faţa instanţei de fond, că aceasta nu este decontată de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate.

Înalta Curte impune părţilor concluzia că circumstanţele factuale marcate în paragraful anterior nu vor fi reevaluate în recurs şi, pe cale de consecinţă, înlătură toate criticile recurentei care vizează stabilirea unei situaţii de fapt diferite.

Înalta Curte reţine nefondată critica referitoare la lipsa probelor care caracterizează caracterul cert al prejudiciului, cu atât mai mult cu cât acestea au fost depuse şi în recurs, dovedindu-se achiziţionarea şi achitarea celor două proteze de coapsă modulară cu silicon.

În cadrul configurat anterior, Înalta Curte va examina critica recurentei privind modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Astfel, din perspectiva aplicării legii în timp, instanţa de apel, în acord cu părţile litigiului, a considerat aplicabil Decretul nr. 167/1958, invocând art. 8 alin. (1), potrivit căruia "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea." De asemenea, instanţa de prim control judiciar a stabilit că, în cauză, paguba este reprezentată de contravaloarea cheltuielilor suportate de reclamantă pentru protezarea bonturilor membrelor inferioare în scopul redobândirii, într-o cât mai mare măsură, a funcţiei locomotorii pe care aceasta a pierdut-o total, ca urmare accidentului de circulaţie. În continuare, a stabilit că dreptul la acţiune pentru recuperarea prejudiciului nu putea fi efectiv exercitat înainte de 18.04.2018, întrucât, fie procedeul medical de protezare urmărit de reclamantă nu apăruse, fie reclamanta nu a fost în măsură, obiectiv, din punct de vedere medical, să acceadă la acesta.

Înalta Curte subliniază că, în aplicarea cazului reglementat de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, instanţei de judecată îi revine obligaţia de a identifica momentul la care păgubitul a cunoscut ori, după împrejurări, trebuia să cunoască cele două elemente indicate în textul legal, în mod cumulat: paguba şi pe cel responsabil de producerea ei. Aşadar, în acest caz, prescripţia dreptului material la acţiune începe să curgă, nu de la naşterea dreptului subiectiv, ci de la data la care cel interesat a luat cunoştinţă, sau, după circumstanţe, trebuia să cunoască elementele minimum necesare pentru a putea acţiona în mod util. Numai de la acel moment, titularul dreptului poate fi considerat că a avut posibilitatea materială şi juridică de a acţiona şi de la acel moment prescripţia poate începe să curgă, principiul descris dând eficienţă unei reguli juste, potrivit căreia actioni non natae, non prescribitur.

Prin memoriul de recurs, recurenta nu contestă interpretarea dată de instanţa de apel art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dar consideră greşită dezlegarea cu privire la fixarea temporală a începutului curgerii acestui termen, opunând deciziei recurate propria sa interpretare, susţinând că termenul de prescripţie a început să curgă de la data evenimentului auto, 04.06.2008 sau, cel mai târziu, din perioada anilor 2010-2011, când intimata ar fi devenit protezabilă.

Înalta Curte constată că recurenta urmăreşte să obţină o interpretare a probelor, pentru a se ajunge la concluzia că intimata cunoştea paguba anterior datei de 18.04.2018, dar această solicitare nu este compatibilă cu controlul de legalitate realizat prin recurs.

Examinând motivul de recurs în limitele controlului de legalitate, prin prisma dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, anterior interpretate, şi al situaţiei de fapt stabilite de instanţa de apel, Înalta Curte reţine că momentul care determină începerea cursului prescripţiei dreptului material la acţiune este data de 18.04.2018 - când reclamanta a cunoscut că a devenit protezabilă şi a cunoscut costul dispozitivului medical, deci prejudiciul cauzat. Cum prezenta acţiune a fost iniţiată la data de 06.06.2018, instanţa supremă concluzionează că acţiunea a fost formulată în interiorul termenului de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 (şi identic ca durată cu cel reglementat de art. 2.517 C. civ..).

La acest moment, subsecvent soluţionării criticii privind momentul de început al curgerii termenului de prescripţie (dies a quo), Înalta Curte arată că, pentru determinarea legii aplicabile litigiului, din punct de vedere temporal, instanţa de apel a invocat dispoziţiile art. 103 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora "Obligaţiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii lor." Instanţa supremă reţine însă că, în privinţa legii aplicabile prescripţiei, există dispoziţii derogatorii reglementate de art. 201 din aceeaşi lege, prin aplicarea cărora s-ar fi putut concluziona că, în cazul unei prescripţii ce începe să curgă din anul 2018, legea aplicabilă ar fi C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009. Concluzia se întemeiază pe considerentele deciziei nr. 1/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 283 din 17 aprilie 2014 şi obligatorie, în temeiul art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

Cu toate acestea, Înalta Curte observă că niciuna dintre părţi nu a criticat alegerea legii aplicabile, iar excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ar fi primit aceeaşi soluţie, de respingere, chiar în condiţiile aplicării C. civ. actual, al cărui art. 2.528 alin. (1) este similar reglementării anterioare.

Aşadar, Înalta Curte respinge şi această critică a recurentei, concluzionând că instanţa de apel a soluţionat în mod legal apelul formulat împotriva încheierii din 18.10.2018, confirmând că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune era nefondată.

În continuare, Înalta Curte va analiza criticile referitoare la greşita aplicare a Legii nr. 136/1995 şi a Ordinului C.S.A. nr. 11/2007, context în care vor fi avute în vedere criticile ce vizează modul de examinare de către instanţa de apel a condiţiei prejudiciului, ca element al răspunderii civile delictuale.

Prezenta acţiune apare formulată în temeiul dispoziţiilor art. 42 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, care consacră dreptul persoanei păgubite de a chema în judecată asigurătorul de răspundere civilă al persoanei răspunzătoare de producerea pagubei, în limitele obligaţiilor ce îi revin acestuia potrivit contractului de asigurare.

În temeiul art. 22 C. proc. pen.. 1968, anterior evocate, hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. În consecinţă, Înalta Curte reţine că în cauză nu poate fi repusă în discuţie îndeplinirea condiţiilor faptei ilicite şi vinovăţiei. Prin urmare, pe calea recursului se poate examina modul în care instanţa de apel a aplicat normele de drept material la verificarea condiţiei prejudiciului şi a condiţiei legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

Înalta Curte constată că în cauză sunt incidente dispoziţiile privind răspunderea civilă delictuală cuprinse în art. 998 - art. 999 C. civ.. 1864, însă se aplică cu prioritate dispoziţiile legii speciale, raportat la principiul de drept specialia generalibus derogant. În conformitate cu normele speciale - art. 42, art. 49 şi art. 50 ale Legii nr. 136/1995 şi cu legislaţia secundară aplicabilă, art. 49 alin. (1) lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007, recurenta, în virtutea calităţii sale de asigurător, era obligată să repare, în condiţiile legii, prejudiciul părţii vătămate, constând în cheltuieli cu achiziţionarea de dispozitive medicale de natura protezelor. Art. 49 alin. (1) lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007 dispune că "La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane se au în vedere următoarele: (…) d) eventualele cheltuieli prilejuite de accident - cheltuieli (…) de tratament, de spitalizare, pentru recuperare, pentru proteze (…) conform prescripţiilor medicale, probate cu documente justificative, şi care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare."

În primul rând, Înalta Curte reţine că aspectele legate de stabilirea faptelor pe baza interpretării şi examinării probelor excedează sfera recursului, aşa cum s-a subliniat deja, cu atât mai mult cu cât şi în recurs probele relevă îndeplinirea exigenţelor procesuale referitoare la probaţiune.

În continuare, cu referire la prejudiciul a cărui reparare a fost solicitată de intimată în prezenta cauză, recurenta a susţinut că acesta fusese reparat prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul penal, întrucât prestaţia periodică lunară în sumă de 500 EUR şi suma de 400.000 EUR au fost acordate nu numai pentru compensarea prejudiciului moral, dar şi pentru îmbunătăţirea confortului intimatei, motiv pentru care recurenta apreciază că despăgubirile acordate au vizat înlăturarea "atunci, precum si pe viitor a oricărui prejudiciu - material si moral."

Instanţa de apel a analizat aceste susţineri, arătând că, în cadrul acţiunii civile alăturate celei penale, instanţele au avut în vedere exclusiv prejudiciul de ordin nepatrimonial.

În acord cu instanţa de apel, Înalta Curte va respinge critica, întrucât considerentele instanţei penale pe care se întemeiază recurenta reflectă criterii avute în vedere de instanţa penală în cuantificarea daunelor morale şi, în consecinţă, nu pot fi opuse în prezenta cauză, în care este examinată legalitatea acordării de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului patrimonial. Instanţa supremă subliniază că obligaţia asigurătorului de a plăti daune morale se cumulează cu obligaţia de a plăti despăgubiri pentru prejudicii materiale, dacă fapta ilicită a cauzat vătămări circumscrise ambelor categorii. În cauză, intimata a devenit aptă să beneficieze de protezare numai în 2018, la zece ani de la data când a suferit vătămarea corporală, la finalul unor dificile demersuri şi intervenţii medicale. Prin urmare, este exclusă interpretarea propusă de recurentă, că daunele morale acordate în dosarul penal soluţionat în anul 2010, ar fi acoperit şi cheltuielile solicitate în prezentul litigiu, privind procurarea dispozitivelor medicale.

Pentru aceeaşi raţiune, nici prestaţia periodică acordată intimatei nu poate fi considerată ca acoperind cheltuielile cu protezarea, astfel încât va fi respinsă şi susţinerea recurentei că valoarea maximă a despăgubirilor la care putea fi obligată în cauza de faţă ar putea fi reprezentată numai de diferenţa dintre valoarea deja achitată intimatei cu titlu de prestaţie periodică şi valoarea maximă a despăgubirii datorate în temeiul art. 24 din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007.

Prin critica subsidiară, recurenta a susţinut că au fost greşit aplicate dispoziţiile art. 53 ale Legii nr. 136/1995 şi ale art. 1, art. 3, art. 8, art. 24, art. 66 şi art. 67 din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007. În concret, a arătat că nu există temei pentru recalcularea despăgubirilor cuvenite în urma accidentului rutier prejudiciabil şi că răspunderea asigurătorului este plafonată la suma de 150.000 EUR, din care aceasta ar fi achitat suma de 79.227,15 EUR. A mai susţinut şi că intimata nu a probat cu documente justificative daunele materiale ce fundamentează cererea de despăgubire.

Înalta Curte reţine că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 66 şi art. 67 din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007. Astfel, pe de-o parte, art. 66 din normele citate, se referă la eventuala încetare a prestaţiilor băneşti periodice, însă cauza de faţă nu are un asemenea obiect. Pe de altă parte, art. 67 din norme vizează recalcularea despăgubirilor acordate pentru vătămare corporală, în cazul decesului victimei, situaţie de asemenea neregăsită în litigiul dedus judecăţii.

Cu referire la chestiunea limitei de despăgubire, Înalta Curte reţine că evenimentul rutier din 04.06.2008 a cauzat intimatei vătămări corporale, iar potrivit art. 49 alin. (1) lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007, precitate, la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale se au în vedere, între altele, şi cheltuielile de tratament, de spitalizare, pentru recuperare şi pentru proteze. În aceste condiţii, Înalta Curte constată că sumele pretinse de intimată în cauza de faţă reprezintă despăgubiri aferente vătămării corporale, fiind legală dezlegarea instanţei de apel care a stabilit că limita de despăgubire în acest caz este cea prevăzută de art. 24 alin. (3) din norme, respectiv suma de 750.000 EUR, urmând a fi înlăturată susţinerea recurentei privind aplicarea limitei de 150.000 EUR, reglementată de art. 24 alin. (2).

În ceea ce priveşte critica referitoare la certitudinea prejudiciului, vizând nedovedirea acestuia prin documente justificative, Înalta Curte a arătat deja că intimata a făcut această dovadă în faţa instanţei de apel, dovezi readministrate şi în recurs.

Faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte va respinge şi acest motiv de recurs, reţinând că în mod legal s-a considerat de instanţa de apel că prejudiciul afirmat de intimată nu a fost reparat de recurentă, că acesta este dovedit prin documente justificative şi îndeplineşte condiţiile pentru a fi reparat, decurgând din fapta ilicită săvârşită de asiguratorul recurentei şi fiind cert, atât sub aspectul existenţei, cât şi al întinderii, având o valoare inferioară limitei de răspundere a asigurătorului.

În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va înlătura motivele de casare examinate şi, pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului, îl va respinge.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată în recurs, astfel cum acestea au fost dovedite în cauză în condiţiile art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B., prin C. S.A. - Sucursala Arad împotriva deciziei civile nr. 382/A/05.07.2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă B., prin C. S.A. - Sucursala Arad la plata sumei de 8000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 decembrie 2022.