Buyer ordered to pay equipment and lease debts as 30-day term deemed suspensive, appeal rejected.

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2021

Asupra recursului civil de faţă;

Prin cererea înregistrată la data de 5 decembrie 2018 pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2018, reclamantul ORAŞUL SÂNNICOLAU MARE PRIN PRIMAR, a chemat în judecată pe pârâta societatea A. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:

- obligarea pârâtei la plata sumei de 278.265 RON, debit principal, conform facturii nr. x/04.04.2018, emise în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/04.04.2018 şi a sumei de 578.791,1 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere, calculate de la data scadenţei facturii, adică din 4 mai 2018 până la data de 28 noiembrie 2018, care curg, în continuare, până la data plăţii efective a întregului debit;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 6.682 RON, debit principal, conform facturilor nr. x/05.04.2018 şi nr. y/19.06.2018, emise în baza contractului de închiriere nr. x/05.04.2018 şi a sumei de 12.865,6 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere, calculate: pentru factura nr. x/05.04.2018, din data de 01.05.2018 până la 28.11.2018, iar pentru factura nr. x/19.06.2018, din data de 01.07.2018 până în data de 28.11.2018, care curg în continuare până la data plăţii efective a întregului debit;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 4.629 RON, debit principal, conform facturii nr. x/14.05.2018, emisă în baza contractului de închiriere nr. x/14.05.2018 şi a sumei de 8.378,49 RON cu titlu de penalităţi de întârziere, calculate de la data scadenţei facturii, adică de la data de 31.05.2018 până în data de 28.11.2018 şi care curg în continuare până la data plăţii efective a întregului debit;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 22.249 RON, debit principal, conform facturilor nr. x/19.06.2018 şi nr. y/14.05.2018, emise în baza contractului de închiriere nr. x/14.05.2018 şi a sumei de 39.113,46 RON cu titlu de penalităţi, calculate de la data scadenţei facturilor, astfel: pentru factura nr. x/14.05.2018, penalităţi calculate din data de 31.05.2018 până în data de 28.11.2018, penalităţi în cuantum de 33.513,96 RON, iar pentru factura nr. x/19.06.2018, penalităţi calculate din data de 01.07.2018 până în data de 28.11.2018, penalităţi în cuantum de 5.599,5 RON;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei;

S-a arătat că, în fapt, între părţi au fost încheiate patru contracte cu obiecte diferite, care au o strânsă legătură între ele. Societatea pârâtă s-a obligat să colecteze deşeurile municipale de pe raza oraşului Sânnicolau Mare, sens în care reclamantul i-a închiriat pârâtei un sediu pentru a-şi desfăşura activitatea, două autogunoiere pentru a colecta deşeurile şi i-a vândut europubelele şi ţarcurile metalice pe care le avea în proprietatea oraşului, având în vedere că nu deţineau suficiente pubele raportat la numărul populaţiei.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 din C. proc. civ., art. 1350 şi art. 1548 din C. civ., precum şi celelalte dispoziţii legale menţionate.

Prin sentinţa nr. 53/2020 din 21 ianuarie 2020, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul ORAŞUL SÂNNICOLAU MARE, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L.; pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 278.265 RON, cu titlu de debit principal, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 4 aprilie 2018 şi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 278.266 RON; pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 6.682 RON, cu titlu de debit principal, conform contractului de închiriere nr. x din 05.04.2018 şi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 6.683 RON; pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 22.249 RON, cu titlu de debit principal, conform contractului de închiriere nr. x din 14 mai 2018 şi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 22.250 RON; pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 4.629 RON, cu titlu de debit principal, conform contractului de închiriere nr. x din 14.05.2018 şi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 4630 RON; de asemenea, pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 2.975 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; s-a respins, în rest, cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel ambele părţi.

Apelantul-reclamant oraşul Sânnicolau Mare a solicitat schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul obligării pârâtei la plata debitului principal şi a penalităţilor, astfel cum au fost solicitate în primă instanţă, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Apelanta-pârâtă A. S.R.L. a solicitat schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul înlăturării obligaţiei sale de plată a sumei de 556.531 RON, cu titlu de debit principal şi penalităţi de întârziere, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 04.04.2018, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 396/A din 22 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-au respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantul ORAŞUL SÂNNICOLAU MARE şi de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 53/21.01.2020 a Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, având ca obiect pretenţii; fără cheltuieli de judecată în apel.

La data de 9 decembrie 2020 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2018, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 396/A din 22 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Recurenta-pârâtă A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată în apelul său şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel. În temeiul art. 453 din C. proc. civ., a solicitat obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Referindu-se la capătul de cerere având ca obiect pretenţii rezultate din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/04.04.2018 (556.531 RON cu titlu de debit principal şi penalităţi de întârziere), recurenta a susţinut faptul că hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, a arătat că au fost încălcate dispoziţiile art. 1321 şi art. 1401 din C. civ., în analiza îndeplinirii condiţiei rezolutorii a contractului.

În acest sens, recurenta a relevat faptul că la art. 3.1. din contract părţile au stabilit, în mod expres, că:

"prezentul contract se încheie pe o perioadă de 30 (treizeci) de zile, perioadă în care se vor face toate demersurile pentru plata produselor şi, respectiv preluarea acestora de la cetăţeni, respectiv de la S.C. B. S.R.L.", iar la art. 3.2. din contract s-a prevăzut că "la expirarea perioadei specificate la pct. 3.1. din prezentul contract, părţile pot conveni prelungirea duratei contractului, prin act adiţional".

Analiza coroborată a celor două dispoziţii contractuale determină concluzia că părţile au agreat că, în situaţia în care nu se va achita preţul vânzării sau nu se va intra în posesia bunurilor, contractul îşi va înceta efectele, mai puţin în situaţia în care se va încheia un act adiţional de prelungire a termenului iniţial de 30 de zile.

Prin urmare, clauza cuprinsă la art. 3.1. constituie o veritabilă condiţie rezolutorie a contractului, întrucât, pe de o parte, aceasta nu poate primi o altă interpretare, iar, pe de altă parte, nu poate fi lipsită de vreun efect, având în vedere şi dispoziţiile art. 1268 alin. (3) din C. civ., potrivit cărora "clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul".

Recurenta-pârâtă apreciază că nu poate fi primită susţinerea instanţei de apel, în sensul că această clauză, cât timp nu este specifică unui contract de vânzare-cumpărare, nu poate produce niciun efect. Aceasta, deoarece este cert că părţile contractante, care sunt profesionişti, în momentul în care au acceptat să fie inclusă în contract, au înţeles să-i dea o semnificaţie juridică. Or, având în vedere cele precizate anterior, clauza respectivă nu poate fi interpretată decât în sensul că se referă la o condiţie rezolutorie, a cărei îndeplinire determină desfiinţarea obligaţiei (potrivit art. 1401 din C. civ.).

S-a arătat că părţile au agreat, chiar dacă nu în cel mai explicit mod, un pact comisoriu de ultim grad, din moment ce au prevăzut, pe de o parte, în mod expres, un termen de îndeplinire a obligaţiilor, iar pe de altă parte, că efectele contractului încetează.

Tot cu referire la existenţa unei condiţii de rezoluţiune a contractului recurenta-pârâtă A. S.R.L. a redat conţinutul clauzei inserate la art. 2.3. din contract, care prevede că "locatarul va folosi europubelele şi ţarcurile metalice care fac obiectul prezentului contract pentru colectarea deşeurilor municipale pe raza oraşului Sânnicolau Mare".

Deşi, aparent, clauza anterior menţionată nu ar fi una specifică unui contract de vânzare-cumpărare, se constată că voinţa vânzătorului a fost aceea de a limita exerciţiul atributelor dreptului de proprietate dobândit de societatea pârâtă, în sensul că bunurile nu puteau fi utilizate de către aceasta într-o altă unitate administrativ-teritorială unde presta activitatea de colectare a deşeurilor.

Într-o asemenea situaţie, având în vedere că această clauză se interpretează în favoarea celui care se obligă (conform prevederilor art. 1269 alin. (1) din C. civ.), ea nu poate avea decât înţelesul că părţile au agreat ca efectele contractului să se producă doar în situaţia în care pârâta putea să utilizeze bunurile pe raza ORAŞULUI SÂNNICOLAU MARE, întrucât respectiva clauză nu poate fi lipsită de orice efect, faţă de dispoziţiile art. 1268 alin. (3) din C. civ.

Întrucât societatea pârâtă a încetat prestarea serviciului de salubrizare pe raza Unităţii Administrativ-Teritoriale Sânnicolau Mare, ca urmare a rezilierii contractului de delegare a gestiunii serviciului de salubrizare, este cert că se poate vorbi, din nou, de situaţia îndeplinirii unei condiţii rezolutorii a contractului.

Dat fiind faptul că efectele contractului au încetat prin rezoluţiune, emiterea facturii seria x/31.10.2019 are, contrar opiniei instanţei de apel, temei juridic, cu atât mai mult cu cât însăşi această instanţă apreciază că refacturarea se putea realiza ca urmare a rezoluţiunii contractului.

Prin urmare, creanţa reclamantului a fost stinsă şi din punctul de vedere al înregistrărilor contabile prin emiterea facturii care înregistrează creanţa pârâtei faţă de aceasta, obligaţia de plată fiind stinsă prin compensaţie, conform art. 1617 din C. civ.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut faptul că sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art. 1556 din C. civ. referitoare la excepţia de neexecutare a contractului de către reclamant.

A fost redat conţinutul clauzei inserate la art. 6.1.2. din contract, potrivit căreia "vânzătorul are obligaţia de a preda cumpărătorului 3.823 buc. europubele şi 34 buc. ţarcuri metalice care fac obiectul prezentului contract, într-o stare în care să poată fi utilizate la colectarea deşeurilor municipale".

Autoarea căii extraordinare de atac a menţionat că obligaţia de predare a bunurilor revenea reclamantului, chiar dacă acestea se regăseau pe raza unităţii administrativ-teritoriale, deoarece prevederile art. 2.2. din contract, invocate de către instanţa de apel, stabileasc doar că preluarea efectivă se face de la cetăţeni sau de la B. S.R.L.

Acest ultim articol nu este însă de natură a înlătura obligaţia de predare a tuturor bunurilor de către vânzător, întrucât cetăţenii ORAŞULUI SÂNNICOLAU MARE sau B. S.R.L. sunt terţe persoane faţă de contract şi nu pot răspunde pentru îndeplinirea obligaţiilor vânzătorului.

Pentru a se asigura că şi-a îndeplinit obligaţia, reclamantul trebuia să aibă diligenţa încheierii unui proces-verbal de predare-primire cu pârâta în care părţile să precizeze numărul bunurilor primite, inclusiv starea lor, având în vedere conţinutul obligaţiei indicate la art. 6.1.2.

Prin urmare, atâta timp cât un asemenea proces-verbal nu a fost încheiat, reclamantul nu poate face dovada îndeplinirii propriei obligaţii.

Spre deosebire de celelalte clauze ale contractului, care, într-adevăr, au un înţeles îndoielnic, clauza prevăzută la art. 6.1.2. este foarte clară, specifică unui contract de vânzare-cumpărare şi în acord cu dispoziţiile art. 1.672 pct. 2 din C. civ.

În fine, recurenta a precizat că prevederile art. 2.2. din contract nu sunt de natură a înfrânge obligaţia prevăzută la art. 6.1.2., inclusiv din perspectiva aplicării în cauză a dispoziţiilor art. 1.671 C. civ.

Faţă de aceste argumente, a solicitat să se constate că obligaţia de plată a sumei de 556.531 RON, cu titlu de debit principal şi penalităţi de întârziere, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/04.04.2018 nu există, în principal, ca urmare a rezoluţiunii contractului, iar, în subsidiar, ca urmare a invocării excepţiei de neexecutare a contractului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimatul-reclamant ORAŞUL SÂNNICOLAU MARE a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, arătând că excepţia nulităţii recursului se impune a fi respinsă, în condiţiile în care recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi s-au indicat normele de drept material încălcate sau greşit aplicate de instanţa de apel, respectiv art. 1321, art. 1401 şi art. 1566 din C. civ.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 14 octombrie 2021 s-a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-reclamant ORAŞUL SÂNNICOLAU MARE şi s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L., stabilindu-se termen la data de 9 decembrie 2021, pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În mod prioritar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Referindu-se la capătul de cerere având ca obiect pretenţii rezultate din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/04.04.2018 (556.531 RON cu titlu de debit principal şi penalităţi de întârziere), societatea recurentă-pârâtă A. S.R.L. a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Sub un prim aspect, a susţinut faptul că hotărârea instanţei de apel este nelegală, deoarece au fost încălcate dispoziţiile art. 1321 şi art. 1401 din C. civ., în analiza îndeplinirii condiţiei rezolutorii a contractului.

Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text de lege ce sancţionează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greşită a acesteia.

Interpretarea greşită a legii presupune că textul legal incident speţei este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanţa a dat o interpretare neconformă sensului real al textului.

Aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de către instanţele de fond şi de apel. În acest caz, situaţia de fapt a fost greşit calificată, comparativ cu exigenţele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii fondului şi apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecăţii.

În susţinerea acestui motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă a redat conţinutul art. 3.1. şi art. 3.2. din contractul nr. x/04.04.2018, apreciind că analiza coroborată a celor două dispoziţii contractuale determină concluzia că părţile au agreat că, în situaţia în care nu se va achita preţul vânzării sau nu se va intra în posesia bunurilor, contractul îşi va înceta efectele, mai puţin în situaţia în care se va încheia un act adiţional de prelungire a termenului iniţial de 30 de zile.

Aşadar, autoarea căii extraordinare de atac consideră că prevederea inserată la art. 3.1. constituie o veritabilă condiţie rezolutorie a contractului, întrucât, pe de o parte, aceasta nu poate primi o altă interpretare, iar, pe de altă parte, nu poate fi lipsită de vreun efect, având în vedere şi dispoziţiile art. 1268 alin. (3) din C. civ.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă A. S.R.L. reiterează susţinerile formulate în cuprinsul cererii de apel, asupra cărora instanţa de prim control judiciar s-a pronunţat, arătând că efectele contractului de vânzare-cumpărare nr. x/04.04.2018 au încetat prin ajungerea la termen a acestuia şi prin îndeplinirea condiţiilor sub care a fost încheiat.

Aceste critici sunt nefondate, astfel că vor fi înlăturate.

În ceea ce priveşte natura juridică a termenului de 30 de zile stipulat la art. 3.1. din contractul anterior menţionat, Înalta Curte reţine că acesta nu reprezintă durata contractului, ci este un termen care a fost convenit de părţi, la momentul semnării contractului, avându-se în vedere procedura pe care trebuia să o urmeze societatea A. S.R.L. pentru a colecta deşeurile şi anume: asigurarea echipamentelor de lucru, a autospecialelor, a europubelelor, semnarea contractelor cu fiecare cetăţean al ORAŞULUI SÂNNICOLAU MARE etc.

Perioada de 30 de zile poate fi calificată drept un termen suspensiv acordat pentru preluarea bunurilor ce au format obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/04.04.2018, respectiv pentru plata preţului acestora.

Contractul încheiat de cele două părţi nu putea să înceteze după trecerea unui termen de 30 de zile, aşa cum susţine recurenta-pârâtă, de vreme ce aceasta a utilizat spaţiul, autospecialele, pubelele şi ţarcurile proprietatea reclamantului ORAŞUL SÂNNICOLAU MARE pentru a-şi desfăşura activitatea o perioadă de timp care depăşeşte un an, în tot acest timp înregistrând profit şi prejudiciindu-l pe intimatul-reclamant prin lipsa de folosinţă a bunurilor respective şi deteriorarea acestora.

Instanţa de prim control judiciar a procedat la examinarea documentelor depuse la dosarul cauzei, reţinând că, în realitate, părţile nu au făcut altceva decât să consemneze pe un formular tipizat al unui contract cu executare succesivă (locaţiune, închiriere etc.), acordul de vânzare intervenit între ele, documentul astfel întocmit conţinând mai multe clauze incompatibile cu vânzarea ca operaţiune juridică, ce nu au fost înlăturate din suportul scris, cum ar fi:

- menţiunile de la art. 3 intitulat "Durata contractului", respectiv cele privind încheierea contractului de o perioadă de 30 de zile cu posibilitatea prelungirii prin act adiţional;

- menţiunile de la art. 7 intitulat "Modificarea, încetarea şi rezilierea contractului", care sunt specifice contractelor cu executare succesivă, un contract de vânzare nefiind niciodată supus rezilierii sau încetării;

Analiza celorlalte înscrisuri constatatoare ale contractelor de închiriere, încheiate de părţi în aceeaşi perioadă (aprilie - mai 2018), a permis instanţei de apel să concluzioneze în sensul că toate contractele au fost redactate în scris pe acelaşi formular tipizat, corespunzător unui contract cu executare succesivă, formular care a fost completat cu datele corespunzătoare fiecărui contract în parte, cu menţiunea că în cazul contractului de vânzare părţile au omis să adapteze clauzele scrise la specificul şi natura acestei operaţiuni juridice.

Astfel, s-a observat că toate înscrisurile constatatoare ale contractelor de închiriere au aceleaşi rubrici, inclusiv rubrica art. 8 - "Subînchirierea şi cesiunea contractului", clauză care a fost totuşi înlăturată din formularul pe care s-a completat vânzarea, unde după art. 7.3, urmează direct art. 9 - "Litigii".

Ţinând cont de aceste constatări şi având în vedere regulile de interpretare a contractelor consacrate de dispoziţiile art. 1266-1269 din C. civ., în special art. 1267 alin. (1) şi art. 1268 alin. (1) din acelaşi act normativ, Curtea de Apel Timişoara a reţinut, cu justeţe, că părţile au convenit, în realitate, asupra unui contract de vânzare translativ de proprietate cu privire la europubelele şi ţarcurile metalice, iar termenul de 30 de zile fixat în contract a fost un termen de aducere la îndeplinire a obligaţiilor asumate, respectiv predarea-preluarea bunurilor vândute şi plata preţului convenit, nefiind un termen de ipotetică "încetare a contractului" sau "ajungere a contractului la termen".

Este nefondată şi critica referitoare la faptul că părţile au inserat în contract o condiţie rezolutorie, a cărei îndeplinire să determine rezoluţiunea de drept a contractului şi, pe cale de consecinţă, desfiinţarea obligaţiilor asumate.

Înalta Curte constată că afirmaţia recurentei-pârâte A. S.R.L., potrivit căreia părţile ar fi convenit o condiţie rezolutorie, este contrazisă prin aceea că la art. 4.3. din contract s-a prevăzut o sancţiune pentru neplata la termen a contravalorii celor 3.823 buc. europubele şi a celor 34 buc. ţarcuri metalice, respectiv perceperea unor penalităţi de întârziere în cuantum de 1%/zi de întârziere, penalităţi ce vor fi calculate de la data scadenţei şi până la momentul plăţii efective a debitului.

În condiţiile în care părţile nu au consimţit o clauză de rezoluţiune a vânzării sau un pact de răscumpărare la momentul încetării contractului de delegare a serviciului public de salubritate pe care pârâta îl avea încheiat cu un alt subiect de drept, efectele acestui contract de vânzare se produc în continuare, iar obligaţiile pe care le-a generat trebuie să fie îndeplinite, astfel cum în mod corect a statuat instanţa de apel.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a susţinut faptul că efectele contractului au încetat prin rezoluţiune, astfel încât emiterea facturii seria x/31.10.2019 are, contrar opiniei instanţei de apel, temei juridic, cu atât mai mult cu cât însăşi această instanţă a considerat că refacturarea se putea realiza ca urmare a rezoluţiunii contractului.

Prin urmare, în opinia recurentei-pârâte, creanţa reclamantului a fost stinsă şi din punctul de vedere al înregistrărilor contabile prin emiterea facturii care înregistrează creanţa pârâtei faţă de acesta, obligaţia de plată fiind stinsă prin compensaţie, conform art. 1617 din C. civ.

Înalta Curte reţine că această critică nu este proprie recursului şi nu reprezintă motiv apt să ofere instanţei de recurs pârghiile unui control de legalitate.

De asemenea, constată că instanţa de prim control judiciar a reţinut, în mod corect, că este irelevantă, din punct de vedere juridic, refacturarea bunurilor care au făcut obiectul vânzării, de vreme ce un cumpărător nu se poate libera de obligaţia de plată a preţului, restituind sau lăsând bunurile la dispoziţia vânzătorului.

Instanţa de apel a observat că pârâta se află în eroare, deoarece nu înregistrările contabile sunt cele care generează efecte juridice între părţi, ci efectele juridice generate de actele încheiate de părţi trebuie consemate în mod corect prin înregistrările contabile efectuate. Altfel spus, refacturarea trebuia să aibă un temei juridic (rezoluţiunea contractului, acordul de revânzare a bunurilor către vânzător etc.), în lipsa căruia, simpla emitere unilaterală a unei facturi de către pârâtă nu produce nicio consecinţă juridică, nu dă naştere unei creanţe a pârâtei asupra reclamantului şi, pe cale de consecinţă, nici nu este de natură a provoca compensaţia legală invocată de societatea pârâtă.

În acest context, se dovedeşte a fi neîntemeiată susţinerea recurentei-pârâte, conform căreia instanţa de apel a apreciat că refacturarea se putea realiza ca urmare a rezoluţiunii contractului.

Ceea ce a reţinut instanţa de apel este faptul că nepredarea bunurilor sau neplata preţului putea să constituie un temei pentru rezoluţiunea judiciară a contractului, la cererea părţii care nu se află în culpă contractuală. În cuprinsul hotărârii recurate, instanţa de apel a mai statuat că simpla nepredare a bunurilor sau neplată a preţului, în absenţa unui pact comisoriu expres şi nechivoc, nu este de natură a conduce la concluzia că partea aflată în culpă contractuală poate considera contractul desfiinţat prin rezoluţiune.

În fine, instanţa supremă constată că nu pot fi primite susţinerile recurentei-pârâte vizând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1556 din C. civ. referitoare la excepţia de neexecutare a contractului de către reclamant, fiind evident că societatea A. S.R.L. a intrat în posesia bunurilor ce au format obiectul contractului.

Relevant este art. 2.2 din contract, prin care părţile au stabilit că preluarea europubelelor se va face de către cumpărător de la cetăţeni, iar preluarea ţarcurilor metalice se va face de către cumpărător de la S.C. B. S.R.L.

În altă ordine de idei, este corectă reţinerea instanţei de prim control judiciar, în sensul că datorită naturii şi destinaţiei obiectelor vândute (pubele şi ţarcuri destinate colectării deşeurilor municipale), obligaţia de predare-preluare presupunea, în realitate, doar o simplă operaţiune scriptică. Aşadar, pentru utilizarea bunurilor vândute conform destinaţiilor lor, ţarcurile metalice trebuiau să rămână în aceleaşi locuri de amplasare (pe domeniul public al localităţii), în timp ce europubelele trebuiau să rămână la dispoziţia şi în folosinţa cetăţenilor din localitate, în detenţia cărora se aflau deja la data încheierii contractului.

Prin urmare, se constată că soluţia instanţei de prim control judiciar reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză, argumentele recurentei-pârâte neavând pertinenţa de a susţine nelegalitatea hotărârii atacate prin prisma motivului de casare invocat.

Faţă de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

Totodată, reţinând culpa procesuală a recurentei-pârâte A. S.R.L., în baza dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., o va obliga pe aceasta la plata sumei de 1.628,64 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant ORAŞUL SÂNNICOLAU MARE.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 396/A din 22 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă A. S.R.L. la plata sumei de 1.628,64 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant ORAŞUL SÂNNICOLAU MARE.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 decembrie 2021.