Insurance exclusion clauses for fire damage caused by electrical fault and fire safety violations; burden of proof and limits of factual reevaluation in extraordinary appeal

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2021

Asupra recursului civil de faţă;

Prin cererea înregistrată la data de 10 iulie 2013 pe rolul Tribunalului Teleorman, secţia civilă 1, sub nr. x/2013, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., ca instanţa să pronunţe o hotărâre prin care să dispună: obligarea pârâtei la plata indemnizaţiei de asigurare în cuantum de 5.746.489 RON, conform poliţelor de asigurare; obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în cuantum de 453.500 RON, reprezentând accesoriile calculate de creditorii reclamantei de la data naşterii dreptului la despăgubiri, 30 august 2012 şi până la plata efectivă, constând în prejudiciul suferit de reclamantă din faptul neexecutării obligaţiei de plată de către pârâtă; obligarea pârâtei la plata despăgubirii în cuantum de 178.481 RON pe fiecare lună, calculată de la data naşterii dreptului reclamantei la despăgubiri (30 august 2012) şi până la plata efectivă, reprezentând beneficiul nerealizat de reclamantă, ca urmare a neexecutării obligaţiei de plată de către pârâtă, cu aplicarea dobânzilor potrivit 1535 din C. civ.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 115 alin. (1) pct. 1-3, art. 194 şi urm. din C. proc. civ., art. 1270, art. 1350, art. 1530, art. 1531, art. 1535, art. 1548 şi art. 2208 din C. civ.

Prin încheierea nr. 1 din 29 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a admis cererea de strămutare formulată de petenta S.C. B. şi s-a dispus strămutarea procesului ce formează obiectul dosarului nr. x/2013 al Tribunalului Teleorman, de la această instanţă, la Tribunalul Ilfov, secţia civilă.

Prin încheierea civilă nr. 304 din 14 mai 2014, pronunţată de Tribunalul Teleorman, secţia civilă, în dosarul nr. x/2013, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea dosarului spre soluţionare Tribunalului Ilfov.

La data de 11 iunie 2014 cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 1018/2016 din 13 aprilie 2016, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia civilă, în dosarul nr. x/2013, s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar C.., în contradictoriu cu pârâta B.; s-a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de S.C. D. S.R.L. Galaţi şi, pe cale de consecinţă: pârâta a fost obligată la plata sumei de 5.746.489 RON, reprezentând indemnizaţie de asigurare în temeiul poliţelor, către reclamantă; de asemenea, pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 1.957.870,44 RON, reprezentând dobânzi, majorări, penalităţi solicitate de creditorii reclamantei pentru perioada dintre momentul producerii incendiului şi data intrării în insolvenţă; pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 178.481 RON pe fiecare lună de la data de 30.08.2012 şi până la plata efectivă; s-a luat act că reclamanta a solicitat cheltuielile de judecată pe cale separată; s-a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta B. a declarat apel, solicitând admiterea acestuia şi, în principal, anularea hotărârii, iar, în rejudecare, respingerea în tot sau în parte a acţiunii şi a cererilor de intervenţie, ca nefondate. În subsidiar, a cerut schimbarea în tot sau în parte a sentinţei, cu consecinţa respingerii în tot sau în parte a acţiunii şi a cererilor de intervenţie, cu cheltuieli de judecată (fond şi apel).

Prin decizia civilă nr. 891 din 23 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2013, s-a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinţei civile nr. 1018/13.04.2016 a Tribunalului Ilfov, secţia civilă, în contradictoriu cu intimatele S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C.., E. S.A., E. S.A. - Sucursala Alexandria şi S.C. D. S.R.L.; sentinţa apelată a fost schimbată, în sensul că s-au respins acţiunea, cererea de intervenţie forţată şi cererea de intervenţie accesorie, ca nefondate; s-a respins ca nefondat apelul împotriva încheierii din 22 ianuarie 2014 a Tribunalului Teleorman; intimata-reclamantă A. S.R.L. a fost obligată la plata sumei de 138.541,15 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către apelanta-pârâtă.

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2013, la data de 7 ianuarie 2021.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

Cu titlu preliminar, recurenta-reclamantă a arătat că recursul vizează exclusiv aspectele din motivarea instanţei de apel înscrise la pct. VI din hotărârea atacată .

O primă critică se referă la faptul că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare în speţă a prevederilor art. 1270 din C. civ. (forţa obligatorie a contractului), art. 1350 şi următoarele din C. civ. (răspunderea civilă contractuală), precum şi a dispoziţiilor art. 249 din C. proc. civ. (sarcina probei).

S-a susţinut faptul că întreaga construcţie logică a instanţei de apel se bazează pe concluziile expertului în procese pirogene, cu referire la faptul că instanţa de apel, prin încheierea din 31 octombrie 2018, a dispus "să stabilească expertul cauzele incendiului ... având în vedere şi concluziile expertizei electroenergetice efectuate", însă expertul în procese pirogene nu a avut în vedere concluziile expertizei electroenergetice, ci contrazice această expertiză. A menţionat că expertul în procese pirogene, d-na expert F., nu are specializarea electroenergetică şi că expertiza electroenergetică este omologată la dosar, astfel încât nu se poate trece peste concluziile acesteia.

Recurenta a precizat că instanţa de apel a ajuns la o concluzie contrară, apreciind că sunt incidente în speţă trei cauze de excludere, însă intervenirea acestora este exclusiv rezultatul achiesării curţii de apel la concluziile expertului în procese pirogene, ceea ce a dus la o greşită aplicare normelor de drept material indicate mai sus.

În legătură cu cauzele de excludere, instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada neintervenirii acestora, cu toate că apelanta-pârâtă trebuia să facă dovada intervenirii lor, inversând astfel sarcina probei.

Conform proiectelor tehnice care au stat la baza obţinerii autorizaţiilor de construire şi a scenariului de securitate la incendiu, corpurile de clădire sunt "categoria D de importanţă" (importanţă redusă), astfel încât verificarea proiectelor este opţională la clădirile de importanţă redusă, deci aceasta nu este o neconformitate (Ord. MLPAT 77/N/28.10.1996, în vigoare la data întocmirii proiectelor, anexa 1).

Instanţa de apel a respins această apărare reţinând că "la anexa 1 a acestui act normativ este reglementat tabelul cu verificările obligatorii... or, la cerinţa rezistenţă şi stabilitate toate construcţiile, indiferent de importanţă se impune verificarea obligatorie... .

Interpretarea dată de instanţa de apel normelor anterior menţionate este greşită, dispoziţiile Ord. MLPAT 77/N/28.10.1996 fiind în sensul că pentru clădire din "categoria D de importanţă - importanţă redusă" verificarea proiectelor este opţională, caz în care neîndeplinirea de către societatea reclamantă a unei norme opţionale nu poate constitui o culpă.

Independent de aprecierea instanţei de apel încadrarea clădirii într-una din categoriile prevăzute de Ord. MLPAT 77/N/28.10.1996 se face de către persoanele şi instituţiile la care acest ordin face referire, nu de către instanţa de judecată. Practic, dacă imobilul este încadrat în categoria D, aceasta este categoria de încadrare a imobilului, instanţa neputând, în cursul procesului, să schimbe încadrarea imobilului la altă categorie, ceea ce ar atrage îndeplinirea altui set de obligaţii.

Atât expertul în procese pirogene, cât şi instanţa de apel fac trimitere la o normă care se referă la cu totul altă verificare "Verificarea la cerinţa «Rezistenţă şi stabilitate» este obligatorie pentru toate construcţiile, cu excepţia prevăzută la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/1995", fiind vorba de cerinţa "Rezistenţă şi stabilitate", şi nu de cerinţa "C - Securitate la incendiu".

Această cerinţă la care se face referire certifică realizarea construcţiilor cu o structură durabilă în timp la acţiunea factorilor externi (cutremur, vânt etc.), şi nu la acţiunea focului în cazul unui incendiu.

Recurenta a menţionat că proiectul construcţiei a fost verificat de verificatorul de proiect şi, ca atare, nici expertul F. şi nici instanţa de apel nu pot să treacă peste viza verificatorului de proiect, întrucât nu au competenţe de expert constructor, iar în cauză nu s-a dispus o expertiză în construcţii.

În opinia recurentei-reclamante, recalificarea de către instanţă a categoriei clădirii şi impunerea altor obligaţii în sarcina sa decât cele aferente categoriei din care face parte clădirea este o evidentă depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, în mod repetat, considerente contradictorii.

La pagina 20 din hotărârea recurată, instanţa de apel reţine iniţial că "tabloul general de distribuţie se află amplasat într-un spaţiu separat de 2x2 mp, la capătul culoarului de legătură cu corpul C4".

În paragraful următor instanţa reţine că "reclamanta-intimată nu a prezentat documente... din care să reiasă ce cantitate de diluanţi/vopsele era amplasată în depozitul C4".

După încă un paragraf instanţa reţine că "art. 74 lit. o) din Ord. MAI 166/2010 ... prevede că se interzice depozitarea/păstrarea materialelor combustibile în apropierea posturilor de transformare şi/sau în încăperile tablourilor generale de distribuţie..." concluzionând că "în speţă, este evident că reclamanta nu a respectat aceste dispoziţii, întrucât prezenţa materialelor combustibile în spaţiul unde se montase tabloul general de distribuţie...".

Este absolut imposibil ca tabloul general de distribuţie să fie în acelaşi timp a) într-o încăpere de 2x2 mp aflată într-un spaţiu separat la capătul culoarului de legătură cu corpul C4, dar şi b) în corpul C4 unde erau depozitate materialele combustibile.

Instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că reclamanta nu s-a conformat nici dispoziţiilor art. 88 alin. (2) şi (3) şi art. 89 din Ord. MAI 166/2010, în sensul a) dotării clădirii cu stingătoare şi b) amplasării acestora.

Autoarea căii de atac a mai arătat că instanţa de apel a reţinut motive contradictorii şi în legătură cu efectele pe care le produce în cauză acceptul asigurătorului de a încheia poliţele de asigurare în situaţia în care se găseau bunurile la data încheierii asigurărilor, precum şi în legătură cu lipsa verificărilor ce trebuiau făcute de asigurător în legătură cu bunurile asigurate şi situaţia juridică a acestora.

Astfel, la fila x din hotărârea atacată, instanţa de apel a reţinut că nu va analiza necesitatea existenţei autorizaţiei de construire pentru corpul de clădire Cx, întrucât "în condiţiile în care apelanta a acceptat să devină asigurător al întregului imobil, deşi asiguratul nu a prezentat autorizaţii de construire pentru toate corpurile ce alcătuiesc respectivul imobil, nu mai poate invoca această situaţie ca motiv de refuz al plăţii, asumându-şi această omisiune".

Şi la fila x s-a reţinut în acelaşi sens că "asigurătorul nu a avut nicio obiecţiune în legătură cu acest aspect şi nici nu a făcut dovada că ar fi solicitat asiguratului informaţii sau documente referitoare la existenţa autorizaţiei de securitate la incendiu pentru toate clădirile din imobil... ".

Aşadar, instanţa de apel apreciază că dacă asigurătorul a acceptat să asigure bunul aşa cum se găsea el, ca situaţie de fapt şi de drept, asigurătorul nu mai poate să îşi invoce propriile omisiuni în apărare şi, în temeiul acestora, să refuze plata.

În schimb, în legătură cu scurtcircuitul din tabloul general de distribuţie, "consecinţă a execuţiei instalaţiei electrice cu personal neautorizat şi fără ca proiectul instalaţiei să fie supervizat de un verificator atestat" (hotărârea atacată pagina 22, ultimul paragraf), instanţa are o logică diametral opusă.

S-a mai învederat că între societatea reclamantă şi pârâtă au existat raporturi contractuale privind asigurarea aceloraşi bunuri cu cel puţin trei ani înaintea producerii evenimentului.

De fiecare dată reprezentanţii societăţii pârâte au inspectat în mai multe rânduri bunurile asigurate.

Cu toate acestea, niciodată nu au avut de formulat nicio obiecţie cu privire la bunuri, condiţiile de exploatare, starea lor tehnică sau orice alt aspect ce ar putea influenţa gradul de risc.

Art. 1170 din C. civ. obligă expres părţile la bună-credinţă atât în negocierea contractelor, cât si în executarea lor.

Or, atâta timp cât pârâta a inspectat şi a acceptat condiţiile în care se aflau bunurile asigurate, cu mai mult de trei ani înaintea producerii evenimentului asigurat, reînnoind în fiecare an contractul de asigurare, a susţine în al patrulea an de contract că nu acordă despăgubiri pentru diverse motive ce ar ţine de însăşi calitatea clădirii asigurate denotă o vădită rea-credinţă din partea societăţii de asigurare.

Recurenta a menţionat că la fiecare întocmire/reînnoire a poliţei de asigurare, reprezentanţii pârâtei au inspectat bunul, l-au fotografiat şi au constatat că este asigurabil, astfel încât se poate concluziona că prin aceşti prepuşi şi-a asumat riscul asigurării bunurilor.

De asemenea, a susţinut faptul că executarea în regie proprie a tabloului electric nu contravine vreunei norme, iar acest aspect era cunoscut asigurătorului la momentul contractării şi nu implică o culpă a societăţii reclamante.

Motivarea în sensul că "modificarea tabloului de distribuţie a afectat capacitatea instalaţiei electrice de a funcţiona în siguranţă", este expres contrazisă de opinia expertului electroenergetician desemnat în cauză.

O altă critică se referă la faptul că instanţa de apel rejudecând fondul nici măcar nu a amintit şi, cu atât mai mult, nu s-a pronunţat pe aspectele invocate prin acţiune cu privire la caracterul abuziv al clauzelor de exonerare invocate de asigurător.

Potrivit clauzelor contractuale invocate (spre exemplu, art. 3.11.), asigurătorul nu acordă despăgubiri indiferent dacă aceste erori sau defecte erau cunoscute asigurătorului.

Invocarea acestei clauze şi modul în care este formulată - fiind în prezenţa unui contract de adeziune, având clauze prestabilite şi impuse de societatea pârâtă conform art. 1175 din C. civ. - denotă o limitare ab initio a răspunderii asigurătorului, chiar şi pentru o culpă a sa în încheierea şi executarea contractului.

În condiţiile în care la momentul încheierii poliţelor de asigurare, asigurătorul este ţinut a efectua o inspecţie de risc pentru a determina riscurile reale existente asupra bunurilor asigurate şi pentru a determina în această situaţie cuantumul primei de asigurare (ca obligaţie a asiguratului), rezultă că a acceptat încheierea contractului de asigurare în condiţiile existente la data semnării poliţei de asigurare.

Potrivit acestei clauze, aşa cum este ea interpretată de asigurător, societatea reclamantă a fost obligată să achite primele de asigurare pentru a-i fi asigurat un risc asumat de către asigurător, dar pentru care, în mod paradoxal, asigurătorul totuşi nu răspunde.

Această clauză se încadrează evident în dispoziţiile art. 1203 din C. civ., potrivit cărora «Clauzele standard care prevăd în folosul celui care le propune limitarea răspunderii (...) nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte».

Prin urmare, atâta timp cât reclamanta nu şi-a asumat, în mod expres, o asemenea exonerare de răspundere a societăţii pârâte, fiind doar o prevedere standard inserată de către asigurător în condiţiile contractuale generale, rezultă că dispoziţiile art. 3.11 din contract nu pot fi aplicate, astfel că pârâta este ţinută a răspunde, cu atât mai mult cu cât avea cunoştinţă despre situaţia în fapt a bunurilor asigurate.

A interpreta în sens contrar ar însemna să fie recunoscute efecte juridice unor clauze contractuale pe care însăşi legea (C. civ.) le sancţionează cu lipsirea de efecte juridice pentru abuzul de poziţia dominantă în contract, la fel cum ar fi flagrant încălcat un principiu esenţial al dreptului privat, acela potrivit căruia nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Referitor la afirmaţiile pârâtei în legătură cu art. 8 din Condiţiile Generale, în sensul că de comun acord părţile pot aduce modificări contractului de asigurare, recurenta a arătat că, aşa cum indică denumirea acestora, condiţiile generale sunt clauze standard, rezultatul voinţei unilaterale a asigurătorului, ele nefiind negociate.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului. Pe fond, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata-intervenientă S.C. D. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului.

La data de 18 februarie 2021 intimata-intervenientă E. S.A. a transmis la dosar întâmpinare, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, invocate de intimata-pârâtă B.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, s-a întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. (societate în faliment), intimata-intervenientă E. S.A. şi intimata-intervenientă S.C. D. S.R.L. au înţeles să-şi exercite acest drept.

Prin încheierea din 14 octombrie 2021 s-a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă B. şi s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.., stabilindu-se termen la data de 9 decembrie 2021, pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, raportat la criticile formulate şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În mod prioritar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.. critică decizia instanţei de apel, pentru netemeinicie şi nelegalitate, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii sau când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, recursul este o cale extraordinară de atac cu un scop precis, stabilit expres de legiuitor, analiza instanţei de recurs fiind limitată de situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond (pe care nu o poate modifica, potrivit efectului cumulat al art. 483 alin. (3) şi art. 488 din C. proc. civ.).

Faţă de aceste precizări, criticile recurentei-reclamante care urmăresc fie stabilirea unei alte situaţii de fapt, fie tind la o reevaluare a probelor administrate în faţa celor două instanţe devolutive, nu vor fi examinate în cadrul recursului, întrucât vizează chestiuni a căror verificare excedează limitele recursului, aşa cum sunt ele stabilite de primul alineat al art. 488 din C. proc. civ.

În mare măsură, recursul nu cuprinde o argumentaţie juridică a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţa de apel în legătură cu dispoziţiile legale, Înalta Curte neputându-se substitui reclamantei, în sensul unei completări deductive a argumentaţiei căii extraordinare de atac.

Recurenta-reclamantă îşi expune criticile aduse deciziei din apel prin multiple referiri la situaţia de fapt reţinută de instanţa de prim control judiciar şi la reaprecierea probelor din dosar. Se tinde, astfel, la cenzurarea aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, incompatibile cu calea extraordinară a recursului. În cadrul său se verifică legalitatea hotărârii atacate, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Analiza criticilor prezentate în memoriul de recurs relevă că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. a fost invocat formal, cât timp el vizează ipoteza în care instanţa a depăşit atribuţiile autorităţii judecătoreşti, intrând în cele ale puterii legislative sau executive, iar nu eventuala recalificare de către instanţă a categoriei clădirii, cu consecinţa stabilirii altor obligaţii în sarcina societăţii decât cele aferente categoriei din care face parte clădirea, astfel cum pretinde recurenta.

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări, printre aceste reguli regăsindu-se şi cele care vizează nesocotirea unor principii fundamentale ale dreptului civil.

Conform art. 174 din C. proc. civ., "nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă. Nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public. Nulitatea este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat".

Nulitatea reprezintă principala sancţiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea prevederilor legale.

Textul de lege anterior evocat constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură şi vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale, nulitatea fiind condiţionată de producerea unei vătămări.

În cauză, motivul de recurs fundamentat pe pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 249 din C. proc. civ., sub aspectul că instanţa de apel ar fi inversat sarcina probei, este unul nefondat, deoarece sunt norme de procedură care ocrotesc un interes de ordine privată şi nu se circumscriu acestui caz de casare. Nulitatea relativă poate fi invocată, ca motiv de casare, numai de către partea ocrotită de norma încălcată, cu condiţia să nu i se datoreze chiar ei neregularitatea şi numai dacă a fost invocată în termen, în faţa instanţei unde s-a produs neregularitatea.

Critica recurentei-reclamante tinde să demonstreze faptul că în mod greşit s-a respins acţiunea introductivă, de vreme ce obligaţia de a dovedi intervenirea uneia sau mai multor cauze de excludere era în sarcina părţii care invocă în apărarea sa aceste clauze, respectiv în sarcina asigurătorului B., obligaţie care nu a fost îndeplinită.

Înalta Curte constată că această critică se situează în afara sferei nulităţii actelor de procedură pe care legiuitorul a avut-o în vedere atunci când a reglementat motivul de casare analizat. Lipsa probatoriului are ca efect respingerea acţiunii reclamantului, ca nefondată, în timp ce nulitatea lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond şi de formă.

Recurenta-reclamantă din prezenta cauză invocă o excepţie de nulitate relativă împotriva hotărârii, situaţie inadmisibilă ce excede scopului edictat de legiuitor.

Cu alte cuvinte, se încearcă, pe cale ocolită, atragerea sancţiunii "nulităţii condiţionate", prin invocarea dispoziţiilor art. 249 din C. proc. civ., în condiţiile în care, pe de o parte, probele cauzei reprezintă o obligaţie stabilită în sarcina celui care face o afirmaţie, aspect ce ţine de realizarea dreptului material dedus judecăţii, iar, pe de altă parte, nu se arată în ce constă încălcarea regulilor de procedură care a pricinuit o "vătămare", de natură a conduce la casarea hotărârii pronunţate de către instanţa de apel.

Nu poate fi primită susţinerea recurentei-reclamante, conform căreia întreaga construcţie logică a instanţei de apel se bazează pe concluziile expertului în procese pirogene, deoarece, în baza probelor examinate şi a argumentelor prezentate în cuprinsul deciziei recurate, Curtea de Apel Bucureşti a conchis în sensul că incendiul a izbucnit din cauza unui scurtcircuit, produs ca urmare a unei defecţiuni la tabloul general de distribuţie, consecinţă a execuţiei instalaţiei electrice cu personal neautorizat şi fără ca proiectul instalaţiei (iniţiale sau modificate) să fie supervizat de un verificator atestat.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că depozitarea de materiale uşor inflamabile în imediata apropiere a tabloului general de distribuţie a condus la amplificarea incendiului, expertul în procese pirogene învederând că, dacă aceste materiale nu ar fi existat, ar fi fost condiţii pentru stingerea focarului de incendiu şi propagarea nu ar mai fi avut loc. În plus, extinctoarele trebuiau să fie prezente în clădirea în care se afla tabloul general de distribuţie pentru a contribui la o intervenţie rapidă încă de la izbucnirea incendiului (lipsa lor rezultând din fotografiile efectuate de criminalist, aflate pe CD-ul de la dosar CAB, vol. I, întrucât nu se observă printre bunurile arse şi carcase de extinctoare).

Înalta Curte reţine că nemulţumirea recurentei este legată de situaţia de fapt pe care instanţa a stabilit-o în urma probatoriului administrat.

Or, instanţa de recurs nu este îndreptăţită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greşite de către instanţa de apel a unor dispoziţii legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forţa probantă a unor asemenea mijloace administrate.

În acest context, se reţine că instanţa de apel a respectat dispoziţiile legale cu privire la administrarea şi sarcina probei, dezlegând pricina în urma analizei coroborate a materialului probator.

Contrar celor expuse de recurentă, "întreaga construcţie logică a instanţei de apel" nu se bazează doar pe concluziile expertului în procese pirogene, instanţa făcând referire în mai multe rânduri la celelalte documente administrate în cadrul probei cu înscrisuri, cum ar fi procesul-verbal de intervenţie al IGSU, acte emise de organele de poliţie, declaraţii de martori, alte înscrisuri care confirmă situaţia de fapt reţinută.

Instanţa de apel a apreciat, în mod corect, că expertiza electroenergetică a încercat să răspundă la anumite obiective care aparţineau altei specialităţi şi anume procese pirogene, motiv pentru care, a dispus efectuarea unei expertize în această specialitate, conform solicitării formulate de pârâtă prin cererea de apel.

Înalta Curte constată că, în realitate, autoarea căii de atac îşi exprimă nemulţumirea faţă de concluziile expertizei efectuate în faza apelului, deşi instanţa de apel a admis obiecţiunile părţii şi i-a solicitat expertului lămuriri în mai multe rânduri, raportându-se la solicitările şi înscrisurile depuse la fiecare termen de judecată de către societatea recurentă.

Soluţia diametral opusă pe care a pronunţat-o instanţa de apel este, în mare parte, rezultatul lămuririi condiţiilor care au declanşat şi au favorizat incendiul, aspect care putea să fie lămurit pe deplin doar prin administrarea expertizei în procese pirogene.

Instanţa de prim control judiciar a reţinut că împrejurările prezentate în considerentele hotărârii pronunţate denotă o culpă majoră a asiguratului, care nu a realizat instalaţia electrică în baza unui proiect verificat (pentru a se stabili dacă este corect întocmită, cu materialele corespunzătoare), cu personal autorizat, nu a respectat normele de securitate împotriva incendiilor, societatea reclamantă (prin reprezentanţii săi) permiţând amplasarea materialelor combustibile în zona interzisă de norma legală (în acelaşi spaţiu unde se afla tabloul general de distribuţie), fără a fi asigurate stingătoare.

Întrucât s-a dovedit faptul că reclamanta nu a respectat normele de securitate la incendii şi pe cele referitoare la proiectarea sau execuţia instalaţiei electrice, fiind create premisele producerii unei defecţiuni la tabloul general de distribuţie, iar depozitarea de materiale combustibile în aceeaşi încăpere cu tabloul electric a determinat extinderea rapidă a incendiului, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, în mod judicios, că sunt incidente cauzele de excludere reglementate de art. 3.11, art. 3.15 şi art. 3.21 din condiţiile generale ale contractelor de asigurare.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.. a mai criticat decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că aceasta a reţinut, în mod repetat, considerente contradictorii.

Astfel, s-a arătat că la pagina 20 din hotărârea recurată, instanţa de apel a reţinut iniţial că "tabloul general de distribuţie se află amplasat într-un spaţiu separat de 2x2 mp, la capătul culoarului de legătură cu corpul C4".

În paragraful următor, instanţa de apel a reţinut că "reclamanta-intimată nu a prezentat documente... din care să reiasă ce cantitate de diluanţi/vopsele era amplasată în depozitul C4".

După încă un paragraf, s-a reţinut că "art. 74 lit. o) din Ord. MAI 166/2010 ... prevede că se interzice depozitarea/păstrarea materialelor combustibile în apropierea posturilor de transformare şi/sau în încăperile tablourilor generale de distribuţie..." concluzionând că "în speţă, este evident că reclamanta nu a respectat aceste dispoziţii, întrucât prezenţa materialelor combustibile în spaţiul unde se montase tabloul general de distribuţie...".

Autoarea căii de atac consideră că este absolut imposibil ca tabloul general de distribuţie să fie, în acelaşi timp, într-o încăpere de 2x2 mp aflată într-un spaţiu separat la capătul culoarului de legătură cu corpul C4, dar şi în corpul C4 unde erau depozitate materialele combustibile.

De asemenea, a arătat că instanţa de apel a reţinut motive contradictorii şi în legătură cu efectele pe care le produce în cauză acceptul asigurătorului de a încheia poliţele de asigurare în situaţia în care se găseau bunurile la data încheierii asigurărilor, precum şi în legătură cu lipsa verificărilor ce trebuiau făcute de asigurător în legătură cu bunurile asigurate şi situaţia juridică a acestora.

Înalta Curte subliniază că, pentru a răspunde exigenţelor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., contradicţia la care se referă textul de lege trebuie să se regăsească fie între considerente şi dispozitiv (ceea ce nu este cazul, în speţă), fie să se manifeste în cadrul considerentelor, însă de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind, practic, nemotivată ori să cuprindă contradicţii în termeni (situaţii care, de asemenea, nu se regăsesc în cauză).

Din considerentele deciziei atacate rezultă justeţea raţionamentului juridic al instanţei de apel pe fiecare critică, motivarea nefiind contradictorie sau străină de natura cauzei, astfel că aspectele relevate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu sunt de natură a produce o consecinţă în planul soluţiei pronunţate, fiind nefondate.

Înalta Curte constată că nu se poate reţine existenţa unor contradicţii, ci, dimpotrivă, argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia din apel, nefiind astfel încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ.

Împrejurarea că recurenta-reclamantă este nemulţumită de argumentele şi de soluţia pronunţată în cauză nu determină incidenţa niciuneia dintre tezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., respectiv absenţa motivării, contradicţia argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.

Nu poate fi primită nici susţinerea, potrivit căreia instanţa de apel, rejudecând fondul, nu a amintit şi, cu atât mai mult, nu s-a pronunţat pe aspectele invocate prin acţiune cu privire la caracterul abuziv al clauzelor de exonerare invocate de asigurător, întrucât este neîntemeiată.

Art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că:

"instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Prin dispoziţia legală precitată este recunoscut caracterul extensiv al apelului, în sensul că instanţa de apel va fi ţinută să analizeze şi dezlegările date de prima instanţă care se află în dependenţă cu partea din hotărâre pe care apelantul o supune controlului judiciar în mod explicit, dar este de necontestat că acest caracter extensiv al efectului devolutiv al apelului îşi găseşte limitarea în observarea poziţiei procesuale a apelantului.

Instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile legale referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat, deoarece era ţinută să judece apelul declarat de apelanta-pârâtă B. în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, nefiind incidente excepţiile prevăzute de dispoziţiile art. 477 alin. (2) din C. proc. civ.

Conform prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., instanţa de judecată are obligaţia instanţei de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situaţiei de fapt reţinute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Înalta Curte reţine că prin întâmpinarea depusă la dosarul instanţei de apel societatea reclamantă nu a formulat apărări în legătură cu pretinsul caracter abuziv al clauzelor inserate la art. 3.11, art. 3.15 şi art. 3.21 din condiţiile generale ale contractelor de asigurare, astfel că au intrat în putere de lucru judecat constatările primei instanţe.

Întrucât aceste critici nu au fost supuse dezbaterilor şi unei dezlegări proprii a instanţei de apel, acestea nu pot fi analizate direct în calea de atac a recursului.

Este ştiut că apelul incident poate fi promovat, în ipoteza în care intimatul din apelul principal (în speţă reclamanta), nu are un interes pregnant de a formula el însuşi un apel principal, dar, observând că partea potrivnică a procedat la declararea căii de atac a apelului (în cauză pârâta B.) şi, eventual, luând cunoştinţă de motivele apelului şi de limitele devoluţiunii fixate prin acestea, poate constata că apărarea poziţiei sale (chiar de parte câştigătoare în proces) necesită formularea unui apel, printr-o cerere proprie, prin intermediul căruia să repună în discuţie soluţiile primei instanţe cuprinse în sentinţa atacată, în considerentele sau în încheierile premergătoare şi pe care nu le-ar putea supune dezbaterii doar pe calea apărărilor ce le poate formula în calitate de intimat în apelul declarat de partea potrivnică, întrucât, prin neatacare, acestea ar intra sub autoritatea lucrului judecat.

Aşa fiind, instanţa supremă constată că în lipsa formulării unui apel incident de către reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.., Curtea de Apel Bucureşti nu avea obligaţia să se pronunţe cu privire la susţinerile din acţiune care au vizat caracterul abuziv al cauzelor de excludere invocate de societatea de asigurare.

Este nefondată şi critica referitoare la greşita aplicare în speţă a prevederilor art. 1270 din C. civ. (forţa obligatorie a contractului), art. 1350 şi următoarele din C. civ. (răspunderea civilă contractuală), întrucât instanţa de apel a interpretat contractul conform obligaţiilor asumate de părţi şi a dispus administrarea probelor care dovedesc netemeinicia acţiunii reclamantei.

În realitate, prin susţinerile formulate în cuprinsul cererii de recurs se tinde fie la o nouă evaluare a situaţiei de fapt, fie la interpretarea probatoriului, care să conducă la admiterea pretenţiilor, chestiuni asupra cărora instanţa de apel deja s-a pronunţat şi care nu mai pot fi analizate în etapa procesuală a recursului, în considerarea specificului acestei căi extraordinare de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate, iar nu de temeinicie ale hotărârii atacate.

Prin urmare, criticile recurentei-reclamante vizând încălcarea sau aplicarea greşită a legii nu invalidează raţionamentul instanţei de apel în ceea ce priveşte netemeinicia pretenţiilor formulate prin acţiune, ci exprimă propria construcţie juridică a recurentei referitoare la obligaţiile asumate contractual, care însă nu are suport factual, astfel cum în mod corect s-a reţinut prin decizia recurată.

Aşadar, argumentele întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vor fi înlăturate, avându-se în vedere că instanţa de apel a aplicat corect prevederile legale, pronunţând decizia în acord cu dispoziţiile contractuale.

Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedeşte legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.. împotriva deciziei civile nr. 891 din 23 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 decembrie 2021.