Limits of cassation review: factual assessment of failed contract renegotiation and sufficiency of economic reparation for moral damages in consumer credit disputes

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2021

Asupra recursurilor de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2018 la 18 octombrie 2018, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate că prin nulitatea absolută parţială a clauzei privind dobânda, cu referire la dobânda de referinţă variabilă şi aducerea la îndeplinire a obligaţiei de modificare a clauzei declarate nulă pe baza unei negocieri între părţi, finalizată fără consens din culpa exclusivă a pârâtei, în cazul contractului de credit nr. x din 4 decembrie 2007, cuantumul dobânzii este de 1,50%/an, după primul an; să o oblige pe pârâtă către reclamant la restituirea integrală a sumelor încasate necuvenit cu titlu de dobândă, care nu au fost restituite prin decizia nr. 2123 din 20 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sume care au devenit certe şi lichide; să o oblige pe pârâtă la încetarea perceperii dobânzii de 3,5%/an, stabilită abuziv la 2 august 2016 şi să procedeze la emiterea noului grafic de rambursare conform unei dobânzi de 1,50% pe an, după primul an, în cazul contractului de credit nr. x din 4 decembrie 2007; să o oblige pe pârâtă la restituirea integrală a sumelor încasate necuvenit cu titlu de dobândă începând cu 2 august 2016, reprezentând diferenţa dintre cuantumul dobânzii percepute abuziv şi nivelul dobânzii de 1,50% pe an, după primul an; să o oblige pe pârâtă la plata dobânzii legale, de la data perceperii fiecărei sume lunare şi până la data restituirii efective, aferentă sumelor încasate necuvenit: cu titlu de dobândă, reprezentând dobânda de referinţă variabilă, clauză constatată ca având caracter abuziv şi declarată nulă absolut, cu titlu de dobândă, reprezentând diferenţa dintre cuantumul dobânzii percepute abuziv începând cu 2 august 2016 şi cel al dobânzii de 1,50% pe an, după primul an, respectiv cu titlu de comision de administrare; să o oblige pe pârâtă la actualizarea cu rata inflaţiei, de la data perceperii fiecărei sume lunare şi până la data restituirii efective, aferentă sumelor încasate necuvenit: cu titlu de dobândă, reprezentând dobânda de referinţă variabilă, clauză constatată ca având caracter abuziv şi declarată nulă absolut, cu titlu de dobândă, reprezentând diferenţa dintre cuantumul dobânzii perceput abuziv începând cu 2 august 2016 şi cel al dobânzii de 1,50% pe an, după primul an, cu titlu de comision de administrare; să o oblige pe pârâtă la plata de despăgubiri în valoare de 250.000 RON pentru prejudiciile morale cauzate reclamantului de faptele ilicite; cu cheltuieli de judecată.

La 2 noiembrie 2018, reclamantul şi-a precizat cererea introductivă de instanţă cu privire la modul de calcul al sumelor pretinse prin mai multe capete de cerere, iar la 17 ianuarie 2019 a precizat modul de calcul al sumei de 248.329,50 RON, aferentă primului petit al cererii de chemare în judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 716 din 14 martie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a dobânzii legale penalizatoare calculate de la data perceperii sumelor reprezentând comision de administrare din contractul de credit nr. x din 4 decembrie 2007 şi până la data plăţii, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflaţiei; a respins în rest acţiunea precizată ca neîntemeiată; a compensat cheltuielile de judecată, iar după compensare reclamantul a fost obligat la plata către pârâtă a sumei de 5.000 RON cu acest titlu.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel părţile, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 1966 din 22 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondate apelurile. A respins cererea apelantei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă la 15 iunie 2020, A. a solicitat completarea deciziei civile nr. 1966 din 22 noiembrie 2019, pronunţată în acelaşi dosar, arătând în esenţă că din considerentele hotărârii nu rezultă că au fost analizate criticile îndreptate împotriva dispoziţiilor date celui de-al treilea şi al patrulea capăt de cerere.

Prin decizia civilă nr. 689 din 26 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea de completare a hotărârii.

Împotriva deciziilor civile nr. 1966/din 22 noiembrie 2019 şi nr. 689 din 26 iunie 2020, reclamantul a declarat recursuri, iar pârâta a promovat recurs incident împotriva deciziei civile nr. 1966 din 22 noiembrie 2019.

Recursul reclamantului declarat împotriva deciziei civile nr. 1966 din 22 noiembrie 2019

În motivarea căii de atac, după prezentarea situaţiei de fapt, recurentul A. şi-a structurat motivele de recurs, criticând soluţia dată fiecărui capăt de cerere.

Referitor la soluţia dată primului capăt de cerere, a susţinut că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive străine de natura cauzei, încalcă principiul disponibilităţii, dreptul la un proces echitabil, principiul forţei obligatorii a contractului, critici care se încadrează în ipotezele art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, recurentul a dezvoltat pe larg aspecte legate de modalitatea în care s-au desfăşurat negocierile referitoare la clauza privind dobânda variabilă, a cărei nulitate absolută parţială a fost constatată prin decizia civilă nr. 2123 din 20 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, făcând o paralelă între propunerile pârâtei şi consecinţele nefavorabile lui, ce decurg din acestea.

A arătat recurentul că nu au existat concesii rezonabile din partea băncii care să conducă la realizarea unui acord de voinţă al părţilor.

În fapt, a susţinut că intimata a propus înlocuirea clauzei cu una nouă, în care dobânda este fixă şi este în cuantum de 3,5% pe an, prin ofertele ferme şi finale din 15 februarie 2016 şi 23 februarie 2016, oferte făcute în afara cadrului legal stabilit prin decizia civilă nr. 2123 din 20 octombrie 2015. Recurentul a precizat că la 14 martie 2016 a transmis băncii refuzul său.

Pornind de la această situaţie de fapt, recurentul a susţinut că instanţa de apel a stabilit în mod eronat culpa sa în nefinalizarea negocierii dintre părţi printr-un consens, raportându-se la situaţia de fapt reţinută în dosarul nr. x/2016 şi nu la cea din prezenta cauză.

În continuare, recurentul a detaliat situaţia factuală, arătând în esenţă că a demarat executarea silită a titlului executoriu aflat în discuţie, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al C., iar pârâta a formulat contestaţie la executare, soluţionată prin decizia civilă nr. 4945 din 12 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016.

În cuprinsul acestei hotărâri, a susţinut recurentul, s-a statuat că instanţa supremă a obligat-o mai întâi pe intimată să renegocieze modul de determinare a dobânzii în fiecare contract, conform obligaţiei din considerentele de la fila x paragraf 3, raportat la considerentul de la fila x paragraf 5. Cealaltă obligaţie din dispozitivul hotărârii, de la fila x paragraf 5, la care s-a raportat executorul judecătoresc a fost apreciată ca fiind "subsecventă, exigibilă, doar la îndeplinirea primei obligaţii".

Astfel, doar subsecvent finalizării negocierii între părţi, instanţa de executare putea constata dacă intimata-pârâtă şi-a îndeplinit obligaţia de modificare a contractelor.

A mai arătat că la fila x paragraf 3 din decizia civilă nr. 4945 din 12 decembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a statuat în sensul că intimata a dovedit faptul că s-a conformat deja hotărârii instanţei supreme prin transmiterea de invitaţii la negociere şi, totodată, de oferte individuale particularizate, către toţi reclamanţii din cadrul dosarului nr. x/2010, o parte dintre consumatori ajungând la o înţelegere cu banca, ceea ce demonstrează, o dată în plus, caracterul nejustificat al refuzului de adaptare a contractelor de credit de către apelanţii din prezenta cauză.

În opinia recurentului, faptul că în dosarul nr. x/2016 s-a statuat definitiv că intimata a trimis invitaţii la negociere şi că recurentul a refuzat la acel moment adaptarea contractului de credit este legal şi temeinic, dar această chestiune nu are relevanţă în speţă, deoarece se are în vedere o nouă situaţie de fapt, raportată la negocierea între părţi din 15 februarie 2016 şi 23 februarie 2016 şi nu la executarea silită, cum nelegal au stabilit instanţele anterioare.

Or, în dosarul nr. x/2016 instanţa de executare nu a fost învestită să constate cele trei solicitări care fac obiectul primului capăt de cerere din prezenta cauză, care se raportează la o situaţie de fapt ulterioară demarării executării silite la 18 ianuarie 2016.

A mai arătat că scoaterea din context a frazei "o mare parte dintre consumatori ajungând la o înţelegere cu banca, ceea ce demonstrează o dată în plus, caracterul nejustificat al refuzului de adaptare a contractelor de către apelanţii din prezenta cauză" relevă o încercare nereuşită a instanţei de apel de a stabili culpa lui în nefinalizarea negocierii între părţi cu consens, folosindu-se nelegal de culpa sa reţinută într-o situaţie de fapt, cea din contestaţia la executarea silită.

Drept consecinţă, fiind raportată la o altă situaţie de fapt, s-a apreciat că hotărârea pronunţată cuprinde motive străine de cauză.

Totodată, a mai afirmat recurentul-reclamant că instanţa de apel a invocat într-un număr mare de paragrafe ale deciziei culpa lui, stabilită nelegal, situaţie în care a apreciat că toate aceste considerente cuprind motive străine de natura cauzei.

Cea de-a doua critică vizează încălcarea dreptului la un proces echitabil, deoarece instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unor motive hotărâtoare în soluţionarea pricinii, şi anume dacă între părţi s-au purtat negocieri şi, dacă da, când s-au purtat şi cum s-au finalizat.

Recurentul a redat cuprinsul art. 22 alin. (2) C. proc. civ. şi a subliniat că obligaţia de a motiva hotărârea judecătorească reprezintă o condiţie a procesului echitabil, exigenţă prevăzută atât de Constituţia României la art. 21 alin. (3), cât şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului la art. 6 paragraf 1.

S-a mai arătat că omisiunea instanţei de apel de a cerceta şi analiza, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii atacate nu doar motivele de fond invocate de recurent, ci şi pertinenţa şi concludenta minutelor din 15 februarie 2016 şi 23 februarie 2016 nesocoteşte dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiindu-i încălcat dreptul la un proces echitabil.

Totodată, s-a subliniat, constatarea culpei intimatei în negociere, astfel cum s-a cerut prin primul capăt de cerere, este un aspect extrem de important al cauzei.

De asemenea, s-a arătat că instanţa de apel a omis să stabilească dacă cele trei propuneri ale intimatei reprezintă un mod de determinare a dobânzii, că în fapt instanţa de judecată a fost învestită să constate care au fost motivele în temeiul cărora părţile nu au stabilit mecanismul contractual de modificare a dobânzii variabile, dar instanţa nu a fost interesată să afle care au fost acestea, iar, dacă ar fi procedat în consecinţă, ar fi constatat în mod evident eşecul negocierilor din culpa exclusivă a intimatei.

A relevat recurentul faptul că instanţa de apel a ales să critice din perspectivă economică, fără argumente legale şi temeinice, propunerea recurentului (EURIBOR 6M + 1,50 p.p.), omiţând nepermis să o compare cu propunerea intimatei de dobândă fixă şi să statueze definitiv care dintre propuneri reprezintă un mod de determinare a dobânzii variabile.

Totodată, s-a susţinut că în mod nelegal instanţa de apel a stabilit că negocierea nu s-a finalizat din culpa recurentului-reclamant, nesocotind probatoriul administrat în cauză.

A mai arătat că intimata-pârâtă a respins ulterior negocierea individuală timp de aproximativ 3 ani, până la momentul formulării prezentei acţiuni, motivând că oferta făcută la 23 februarie 2016 rămâne fermă şi finală.

Toate aceste aspecte neanalizate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, au condus la pronunţarea unei decizii nelegale şi netemeinice, în opinia recurentului.

A treia critică se referă la faptul că instanţa de apel s-a contrazis în mod repetat în considerente asupra tipului de acţiune care face obiectul primului capăt de cerere, încălcând principiul disponibilităţii.

Prin prisma acestei critici, recurentul a arătat că instanţa de apel s-a aflat într-o dilemă legată de tipul de acţiune cu care a fost învestită, o acţiune în constatare sau în constituire de drepturi. Or, instanţa de apel era în drept să-i ceară să prezinte explicaţii pentru a clarifica tipul de acţiune.

Recurentul a susţinut că solicitarea care face obiectul primului capăt de cerere, în fapt o acţiune în constatare, are ca scop realizarea unor drepturi, iar aceasta face obiectul următoarelor două capete de cerere, în ce priveşte obligarea intimatei la a respecta contractul, prin emiterea unui nou grafic de rambursare. Astfel, în opinia părţii reiese fără echivoc că nu s-a solicitat intervenţia judecătorului în contract, în sensul de a stabili dobânda contractuală, în realitate acţiunea fiind una în constituire de drepturi.

Cea de-a patra critică invocată vizează faptul că instanţa de apel a modificat şi deturnat probatoriul administrat în cauză, încălcând dreptul la un proces echitabil.

Sub acest aspect, a arătat că sunt nelegale considerentele hotărârii atacate prin care s-a reţinut că negocierile nu s-au finalizat, în condiţiile în care din probatoriul administrat, cu referire la minutele negocierilor din 5 februarie 2016 şi 23 februarie 2016, la comunicarea de la 14 martie 2016 rezultă o altă situaţie de fapt contrară.

În continuare, a mai relevat faptul că din probele administrate nu rezultă că ar fi solicitat stabilirea dobânzii într-un procent de 1,5% sau că ar fi comunicat intimatei o astfel de propunere, iar solicitările pe care le-a transmis băncii începând cu luna iulie 2016 au vizat în principal încetarea perceperii clauzei privind dobânda de referinţă variabilă şi a cuantumului dobânzii stabilit unilateral la 2 august 2016 la nivelul de 3,5% pe an.

De asemenea, s-a mai arătat, instanţa de apel a omis să reţină faptul că concesia cerută de bancă prin actul adiţional preformulat, de a renunţa la o parte din sumele ce urmau a îi fi restituite cu titlu de dobândă, aproximativ 20%, sub pretextul reducerii soldului creditului, reprezintă o faptă ilicită, în condiţiile în care noul grafic de rambursare nu reeşalona soldul din a 13-a lună, ci soldul de la momentul încheierii actului adiţional, iar această reducere de sold are drept efect o plată nedatorată pretinsă cu rea-credinţă.

Referitor la proba cu interogatoriu, a susţinut că din răspunsurile date de intimată nu reiese că ar fi deschisă unei negocieri efective şi concrete, ci că oferta făcută la 23 februarie 2016 este fermă şi finală în ce priveşte dobânda fixă, că banca nu este de acord cu înlocuirea clauzei cu o componentă variabilă, că aceasta a negociat strict majorarea semnificativă a marjei sale de profit, agreată de părţi la încheierea contractului şi nu o clauză care să cuprindă o dobândă variabilă.

Instanţa de apel, susţine autorul căii de atac, a omis să reţină că propunerile intimatei de dobândă fixă reprezintă o dovadă clară că aceasta nu mai doreşte o dobândă variabilă în contract, fiind stabilită nelegal o altă situaţie de fapt.

În continuare, recurentul a redat considerentul de la fila x paragraf 7 din hotărârea recurată şi a susţinut că acesta cuprinde motive străine de natura cauzei, în condiţiile în care cele două instanţe de judecată nu au stabilit concret ce trebuiau să negocieze părţile: o dobândă, o dobândă fixă sau o dobândă variabilă; or, instanţa de apel nu a analizat dacă oferta de dobândă fixă în cuantum de 3,5% pe an respectă titlul executoriu.

A cincea critică se referă la încălcarea principiului forţei obligatorii a contractului, iar în argumentarea acesteia recurentul a redat considerentul de la fila x paragraf 5, susţinând că instanţa de apel era obligată să asigure executarea actului juridic legal încheiat.

Recurentul a relevat faptul că efectele nulităţii, respectiv retroactivitatea şi repunerea părţilor în situaţia anterioară au intervenit o dată cu pronunţarea deciziei civile nr. 2123 din 20 octombrie 2015, iar nulitatea absolută parţială a clauzei privind dobânda variabilă şi consecinţele sale nu produc efecte doar pentru trecut, ci şi pentru viitor. Drept urmare, acestea nu pot înceta în cazul finalizării negocierii fără consens.

A mai susţinut că din motivarea hotărârii reiese fără echivoc că instanţa de apel nu a avut nicio intenţie să respecte prevederile contractului de credit dedus judecăţii, iar clauza privind dobânda exprimată într-un procent fix, de 1,50% a fost acceptată contractual, fiind formulată în termeni clari şi inteligibili şi nu are în sine nimic abuziv.

Or, s-a mai arătat, instanţa de apel nu a respectat faptul că, în vederea respectării imperativului de salvgardare a contractelor, instanţa supremă a decis asupra unei nulităţi parţiale a clauzei privind dobânda variabilă şi a stabilit toate consecinţele care decurg din nulitate.

Cea de-a şasea critică se referă la încălcarea puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 2123 din 20 octombrie 2015, din care reiese fără echivoc că intimata avea obligaţia să negocieze real şi efectiv mecanismul contractual de modificare a dobânzii variabile şi nu o clauză cu o dobândă fixă.

Recurentul a arătat că instanţa de judecată nu a fost învestită în dosarul nr. x/2010 în sensul de a stabili dobânda în proporţie de 1,5% pe an, astfel cum a reţinut instanţa de apel, acest considerent încălcând puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2123 din 20 octombrie 2015.

A mai susţinut că a fost de bună-credinţă, că a rămas consecvent stabilirii mecanismului contractual de modificare a dobânzii variabile şi că intimata a refuzat toate invitaţiile timp de 2 ani, motivând că oferta de dobândă fixă făcută la 23 februarie 2016 rămâne fermă şi finală.

Pe acest aspect, s-a subliniat, instanţa de apel a reţinut în mod legal şi temeinic că propunerea recurentului a fost de stabilire a dobânzii în funcţie de EURIBOR, dar în aceeaşi frază instanţa o consideră ca fiind formată doar din EURIBOR.

A şaptea critică vizează modificarea situaţiei de fapt reţinută în dosarul nr. x/2016 şi încălcarea puterii de lucru judecat a considerentelor deciziei civile nr. 4945 din 12 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Recurentul a redat considerentul reţinut la fila x paragraf 3 şi a susţinut că trimiterea de către intimată a invitaţiilor la negociere către toţi reclamanţii din acel dosar nu semnifică aducerea la îndeplinire a celor două obligaţii ce îi incumbă conform deciziei nr. 2123 din 20 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Acest considerent, se arată, încalcă puterea de lucru judecat a deciziei evocate, întrucât în dosarul nr. x/2016 tribunalul nu a analizat situaţia de fapt din 2 august 2016, care face obiectul celui de-al treilea capăt de cerere, când intimata-pârâtă a modificat contractul de credit şi a emis un nou grafic de rambursare la nivelul dobânzii de 3,5% pe an.

A conchis că motivele de recurs expuse se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi că solicită trimiterea cauzei spre o nouă judecată, pentru ca instanţa de apel să stabilească în principal situaţia de fapt legal şi temeinic, în raport cu negocierile purtate între părţi şi să determine dacă acestea au respectat obligaţia stabilită prin decizia civilă nr. 2123 din 20 octombrie 2015 la fila x paragraf 3.

Referitor la soluţia dată celui de-al doilea capăt de cerere, a susţinut că decizia recurată încalcă principiul disponibilităţii şi că aceasta cuprinde motive străine de natura pricinii, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

În motivare, a arătat că instanţa de apel a reţinut faptul că ar fi solicitat restituirea diferenţei dintre dobânda încasată şi cea cuvenită băncii, dar aceasta din urmă nu poate fi determinată, întrucât nu poate fi calculată. Or, din analiza obiectului celui de-al doilea capăt de cerere reiese fără echivoc că instanţa de judecată nu fost învestită cu un astfel de petit., aşadar hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura pricinii, întrucât instanţa nu s-a pronunţat asupra a ceea ce s-a cerut şi, pronunţându-se asupra unei cereri care nu a fost formulată, instanţa de apel a încălcat şi principiul disponibilităţii.

A mai precizat că instanţa de apel a reţinut nelegal că această chestiune a restituirii sumelor încasate necuvenit în baza clauzei privind dobânda de referinţă variabilă a fost tranşată prin decizia instanţei supreme, arătând că situaţia de fapt a rămas aceeaşi cu cea de la momentul pronunţării deciziei în dosarul nr. x/2010.

Sub acest aspect, a relevat faptul că, potrivit considerentelor de la fila x paragrafele 1-5 din decizia civilă nr. 2123 din 20 octombrie 2015, instanţa supremă a stabilit ca restituirea sumelor încasate necuvenit cu titlu de dobândă să se hotărască după aducerea la îndeplinire a obligaţiilor ce îi incumbă intimatei conform titlului executoriu.

Recurentul a arătat că, în condiţiile în care finalizarea negocierii s-a făcut la 14 martie 2016, când a comunicat băncii refuzul ofertei, nefiind stabilit astfel mecanismul contractual de modificare a dobânzii variabile din culpa exclusivă a intimatei, iar la 2 august 2016 intimata-pârâtă a modificat contractul în ce priveşte clauza privind dobânda, situaţia de fapt, raportată la data de 20 octombrie 2015, s-a schimbat în mod evident.

A mai susţinut că, deşi acest aspect esenţial pentru dezlegarea problemei de drept dedusă judecăţii a fost invocat în cererea de apel, instanţa nu l-a analizat, alegând să stabilească nelegal că situaţia de fapt a rămas neschimbată.

În ceea ce priveşte soluţia dată celui de-al treilea şi al patrulea capăt de cerere, recurentul a invocat încălcarea dreptului la un proces echitabil şi faptul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind incident motivul de recurs art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În argumentare, recurentul a susţinut că modificarea efectuată în mod unilateral la 2 august 2016 de către intimată cu privire la caracterul fix al dobânzii, intervenită pe fondul aducerii la îndeplinire a obligaţiei din dispozitivul deciziei civile nr. 2123 din 20 octombrie 2015, generează o nouă situaţie de fapt, care dovedeşte că intimata a continuat ulterior pronunţării deciziei să îi încalce drepturile pe care le are în calitate de consumator şi principiul forţei obligatorii a contractului.

A redat conţinutul dispoziţiilor art. 93 lit. e) pct. 1 şi lit. i) din O.G. nr. 21/1992, făcând referire la modul abuziv prin care a fost modificat contractul de credit şi susţinând că justificarea că "nivelul dobânzii de 1,50% pe an este inacceptabil economic" evidenţiază constrângerea practicată de intimată asupra consumatorului, în scopul de a obţine cât mai rapid consimţământul acestuia, care după aproape 6 ani de proces avea de ales între oferta de dobândă fixă, prin care majora de 2,5 ori profitul iniţial al băncii agreat la încheierea contractului, dublată prin actul adiţional de alte concesii economice excesiv de mari, inacceptabile şi un nou litigiu de durată, pe perioada căruia achita sume necuvenite cu titlu de dobândă, deloc neglijabile.

Recurentul a mai susţinut că la 29 ianuarie 2018 intimata l-a ameninţat cu rezilierea contractului de credit în situaţia în care nu se va ajunge la o înţelegere şi a subliniat reaua-credinţă a acesteia, contrară art. 8 din Legea nr. 363/2007.

În plus, a arătat şi că, de altfel, prin modificarea unilaterală a clauzei privind dobânda, intimata-pârâtă a încălcat art. 9 din Legea nr. 190/1999 şi clauza (12) din contractul de credit.

După ce a redat conţinutul art. 966 C. civ., recurentul a menţionat că orice nivel al dobânzii perceput de intimată peste 1,50% nu poate avea niciun efect asupra lui.

Cu privire la soluţia dată celui de-al patrulea capăt de cerere, recurentul a precizat că acesta nu reprezintă altceva decât o măsură reparatorie la o practică abuzivă, întemeiată pe legislaţia în domeniul protecţiei consumatorilor şi pe prevederi din C. civ. de la 1864, fiind expus conţinutul dispoziţiilor art. 9 lit. k), art. 992 şi art. 994 C. civ.

După ce a redat cuprinsul art. 22 alin. (2) C. proc. civ., recurentul a relevat faptul că, deşi prin cererea de chemare în judecată a stabilit cadrul procesual, implicit caracterul principal al celui de-al treilea capăt de cerere, raportat la o nouă situaţie de fapt, cea din 2 august 2016, prin sentinţa civilă nr. 716 din 14 martie 2019 tribunalul a considerat acest capăt de cerere ca fiind accesoriu primului, încălcând principiul disponibilităţii.

Această soluţie a fost criticată în apel, sub aspectul omisiunii stabilirii legale şi temeinice a situaţiei de fapt, care nu se raportează la situaţia de fapt a primului capăt de cerere, solicitând modificarea hotărârii în sensul admiterii celui de-al treilea şi al patrulea capăt de cerere.

Totodată, a mai arătat că tribunalul a omis să constate cum s-a modificat contractul de credit, ca urmare a obligaţiei stabilite în dispozitivul deciziei civile nr. 2123 din 20 octombrie 2015 şi cum se derulează în continuare. În acest context, a afirmat recurentul, ar fi trebuit ca instanţa să constate o nouă situaţie de fapt, care dovedeşte faptul că intimata a stabilit abuziv dobânda la nivelul de 3,5% pe an, fără notificare şi fără încheierea unui act adiţional pe care să-l fi acceptat, aspect care ar fi avut drept consecinţă analizarea şi soluţionarea celui de-al treilea şi al patrulea capăt de cerere.

În aprecierea recurentului, astfel cum reiese din considerentele deciziei civile nr. 1966 din 22 noiembrie 2019, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra dispoziţiei date de prima instanţă asupra celui de-al treilea şi al patrulea capăt de cerere, motiv pentru care, în temeiul art. 444 C. proc. civ., recurentul a relevat că a formulat o cerere de completare a hotărârii, iar omisiunea instanţei de apel de a cerceta şi soluţiona, în mod efectiv, aceste două capete de cerere nesocoteşte dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi îi încalcă dreptul la un proces echitabil, întrucât nu poate exercita calea extraordinară de atac, recursul.

În aceeaşi ordine de idei s-a precizat că, faptul că părţile nu au stabilit prin negociere mecanismul de determinare a dobânzii variabile (aspect pus în discuţie în primul capăt de cerere) nu dă dreptul intimatei să stabilească un nivel al dobânzii care nu rezultă din contract sau dintr-un act adiţional încheiat între părţi şi în acest context reiese fără echivoc că, în situaţia în care primul capăt de cerere este respins, acesta nu soluţionează implicit şi cel de-al treilea capăt de cerere, fiind vorba de două situaţii de fapt diferite, întemeiate pe cauze şi probatorii diferite.

În raport cu criticile expuse, recurentul apreciază că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Referitor la soluţia dată celui de-al şaptelea capăt de cerere, recurentul a susţinut că hotărârea este insuficient motivată, cuprinde motive străine de natura pricinii, încalcă dreptul la un proces echitabil, drepturi fundamentale garantate prin Constituţia României, Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi jurisprudenţa C.E.D.O, motive de recurs care se încadrează la art. 488 alin. (1) pot. 6 şi 8 C. proc. civ.

În argumentare, recurentul a dezvoltat pe larg aspecte referitoare la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, conform art. 998 şi 999 C. civ., respectiv existenţa faptelor ilicite ale intimatei, existenţa unui prejudiciu ce se ridică la suma de 288.627,63 RON, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi existenţa vinovăţiei, dovedită prin decizia civilă nr. 2123 din 20 octombrie 2015 şi înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

În susţinerea criticii, recurentul a evocat jurisprudenţa C.E.D.O. şi pe cea naţională cu referire la prejudiciul moral, dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., evidenţiind omisiunea instanţei de apel de a cerceta şi analiza în mod efectiv nu doar motivele de fond invocate, ci şi pertinenţa şi concludenţa mijloacelor de probă, cum ar fi decizia civilă nr. 2123 din 20 octombrie 2015, graficul de rambursare emis ulterior datei de 2 august 2016, care fac dovada faptelor ilicite ale intimatei, decizia recurată nesocotind dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi încălcând dreptul său la un proces echitabil.

A mai relevat faptul că instanţa de apel a făcut o analiză superficială a faptelor ilicite ale intimatei, fără a evidenţia că timp de 8 ani i-au fost produse suferinţe psihice şi i-a fost atinsă viaţa personală şi de familie, hotărârea astfel pronunţată fiind insuficient motivată.

De altfel, arată recurentul, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra celui de-al treilea şi al patrulea capăt de cerere, nu a analizat şi constatat faptele ilicite ale intimatei ulterioare pronunţării deciziei civile nr. 2123 din 20 octombrie 2015, precum continuarea timp de 10 luni a perceperii unei dobânzi variabile, clauză declarată nulă absolut şi stabilirea în mod abuziv a unei dobânzi fixe de 3,5% pe an.

Mai mult decât atât, a subliniat că, în opinia instanţei, faptul că s-a reţinut culpa lui în negociere nu întruneşte condiţiile legale ale răspunderii civile delictuale. Drept urmare, începând cu 21 octombrie 2015, faptele ilicite de orice natură ale intimatei pot fi dovedite prin invocarea puterii de lucru judecat a acestui considerent lipsit de temei juridic, ceea ce nu reprezintă altceva decât o vătămare a recurentului.

Având în vedere motivele de recurs expuse, care se încadrează în ipotezele art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond, în vederea analizării faptelor ilicite ale intimatei, atât anterioare pronunţării deciziei civile nr. 2123 din 20 octombrie 2015 în dosarul nr. x/2010, cât şi ulterioare, până la momentul introducerii acţiunii, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate în acord cu cerinţele C.E.D.O.

Recursul reclamantului promovat împotriva deciziei civile nr. 689 din 26 iunie 2020

În motivare, după prezentarea situaţiei de fapt, recurentul a arătat că hotărârea curţii de apel este nelegală, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, curţii de apel.

Primul motiv de recurs se referă la încălcarea principiului disponibilităţii, iar prin prisma acestuia recurentul a susţinut că, deşi a învestit instanţa cu o cerere de completare a hotărârii, întemeiată pe dispoziţiile art. 444 C. proc. civ., cu motivele de fapt şi de drept care susţin şi explicitează dispozitivul în privinţa capetelor de cerere respinse, instanţa de apel a considerat că a fost învestită cu o cerere de modificare a considerentelor.

Sub acest aspect, a arătat că, dacă ar fi solicitat o modificare a considerentelor, în mod evident ar fi adus critici acestora şi ar fi propus modificări concrete; or, aceste aspecte nu se verifică în cauză.

În continuare, a mai relevat faptul că din decizia civilă nr. 1966 din 22 noiembrie 2019 considerentele lipsesc cu desăvârşire în cazul capetelor de cerere menţionate, ceea ce conduce la concluzia că fie instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra lor, fie considerentele au fost omise la momentul redactării hotărârii. Prin urmare, lăsând necercetate criticile ce au făcut obiectul cererii şi întemeindu-şi soluţia pe argumente străine de natura acesteia, instanţa de apel a încălcat acelaşi principiu, recurentul fiind îndrumat să urmeze o altă cale procedurală, recursul, fără a fi analizată temeinicia pretenţiilor sale.

Cu privire la această critică, a arătat că ea se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cel de-al doilea motiv de recurs vizează nemotivarea hotărârii atacate, iar în susţinerea acestuia recurentul a arătat că, după cum rezultă din considerentele de la fila x paragraful 4, opinia instanţei de apel a fost în sensul că ar fi solicitat modificarea şi completarea considerentelor hotărârii "de o manieră care nu ar mai corespunde soluţiei pronunţate asupra căii de atac". Prin urmare, reiese fără echivoc că, în cazul capetelor de cerere respinse, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre.

Or, în loc să arate concret unde se regăsesc în decizie considerentele care susţin şi explicitează dispozitivul hotărârii, instanţa a arătat o altă cale procedurală de urmat (recursul), lăsând nemotivat acest aspect important al cauzei.

Recurentul a conchis în sensul că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 444 C. proc. civ., iar referitor la aceste critici, a arătat că ele se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recursul incident

În temeiul art. 491 C. proc. civ., pârâta a formulat recurs incident.

În motivare, a arătat că instanţa de apel nu a răspuns criticii referitoare la încălcarea principiului accesorium seqitur principale, motivând respingerea apelului pe considerente complet străine de natura cauzei.

În continuare, a redat pe larg mai multe paragrafe din cererea sa de apel referitoare la incidenţa art. 1.469 alin. (1) C. civ. şi la stingerea creanţei, evidenţiind motivarea instanţei sub acest aspect.

A mai relevat faptul că nu a făcut obiectul cauzei dreptul reclamantului în principiu de a obţine dobânda legală aferentă comisioanelor declarate abuziv, iar banca nu a contestat acest drept, dar în apelul său a invocat lipsa dreptului reclamantului de a obţine dobânda legală aferentă unei obligaţii băneşti stinse anterior sesizării instanţei.

Asupra acestui aspect, a arătat recurenta, instanţa de apel a prezentat o motivare total străină de obiectul apelului, motiv pentru care a apreciat că se impune admiterea recursului incident.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Intimata B. S.A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de reclamant împotriva deciziei civile nr. 1966 din 22 noiembrie 2019, pe care a solicitat ca instanţa să o menţină în parte.

Recurentul a formulat întâmpinare la recursul incident, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a redat pe larg aspectele ce au vizat fondul cauzei.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea în cauză a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Acesta a fost analizat în completul de filtru şi s-a dispus comunicarea lui către părţile litigante, cu menţiunea că acestea au dreptul de a depune puncte de vedere la raport. Niciuna dintre părţi nu a uzat de acest drept.

La termenul din 6 octombrie 2021 recursurile au fost admise în principiu şi s-a fixat termen în şedinţă publică pentru soluţionarea acestora, dispunându-se citarea părţilor.

Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursurile ca nefondate şi le va respinge cu această motivare şi pentru următoarele considerente:

Preliminar, instanţa supremă apreciază că se impune luarea în analiză în primul rând a recursului declarat de recurentul-reclamant împotriva deciziei civile nr. 689 din 26 iunie 2020, prin care instanţa de apel a respins cererea de completare a deciziei civile nr. 1966 din 22 noiembrie 2019, pronunţată în aceeaşi cauză. Aceasta întrucât, dacă prin ipoteză acest recurs ar fi găsit ca întemeiat, admiterea căii de atac ar impune casarea deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cererii spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, ceea ce ar putea fie temporiza soluţionarea recursului împotriva deciziei date asupra apelului (dacă cererea de completare ar fi din nou respinsă), fie ar face de prisos, în tot sau în parte, analiza aceleiaşi căi de atac (dacă cererea de completare ar fi admisă, în limitele admiterii).

Recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 689 din 26 iunie 2020 este nefondat.

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu raportare la încălcarea principiului disponibilităţii, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a nesocotit faptul că a formulat o cerere întemeiată pe prevederile art. 444 C. proc. civ. şi în mod nelegal a apreciat că această cerere vizează modificarea considerentelor.

Critica este nefondată, întrucât, deşi cererea este expres numită "de completare a hotărârii" şi întemeiată pe dispoziţiile art. 444 C. proc. civ., în realitate, aşa cum a reţinut instanţa de apel, ea vizează lipsa considerentelor din decizia de apel privitoare la capetele de cerere nr. x şi 4, recurentul-reclamant solicitând in terminis ca, pe calea completării, să se arate considerentele care au fundamentat soluţia de respingere a acestor capete de cerere ca nefondate.

În acest context, instanţa de apel a apreciat în mod judicios că textul art. 444 C. proc. civ. vizează cazul nesoluţionării unui capăt de cerere ori a unei cereri conexe şi nu pe cel al omisiunii de a analiza o parte din motivele de apel, instanţa supremă apreciind că o astfel de critică poate fi dedusă judecăţii pe calea recursului, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu pe calea cererii de completare a dispozitivului, aspect reţinut în mod judicios şi de instanţa care a soluţionat cererea de completare.

În lumina acestor considerente, instanţa supremă apreciază ca nefondată şi critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât raţionamentul curţii de apel, raţionament validat în considerentele ce preced, exclude posibilitatea ca instanţa de apel să fi fost în drept, dar şi obligată să complinească ea însăşi considerentele deciziei pronunţate în apel, câtă vreme a făcut trimitere la un alt mijloc procedural decât cel prevăzut de art. 444 C. proc. civ.. Ca atare, ipoteza textului art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este exclusă în cauză.

Recursul declarat de recurentul-reclamant împotriva deciziei civile nr. 1966 din 22 noiembrie 2019 este nefondat.

Primul motiv de recurs vizează, în opinia recurentului, soluţia dată primului capăt de cerere şi a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Examinând argumentaţia dezvoltată de autorul căii de atac în susţinerea acestei critici, Înalta Curte constată că aceasta vizează preponderent maniera în care instanţa de apel s-a raportat şi a evaluat aspecte factuale, puternic ataşate situaţiei de fapt şi cu care recurentul se află în dezacord.

Recursul este, însă, o cale de atac extraordinară, în cadrul căreia se verifică exclusiv conformitatea hotărârii atacate cu dispoziţiile legale incidente, aşa cum reiese din prevederile art. 483 alin. (3), coroborat cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ., evaluarea situaţiei de fapt şi a probelor administrate fiind atributul exclusiv al instanţelor devolutive şi scăpând controlului instanţei de recurs. De aceea, se apreciază că niciuna dintre susţinerile expuse de recurentul-reclamant în cadrul acestei critici nu poate fi circumscrisă vreunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Al doilea motiv de recurs poate fi subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susţinând în esenţă că instanţa de apel a omis să cerceteze şi să se pronunţe asupra unor motive hotărâtoare în soluţionarea pricinii.

Un inventar al aspectelor pretins nesocotite de către instanţa de apel conduce, însă, la concluzia că acestea sunt aspecte de fapt sau ţin de evaluarea probatoriului administrat, că, aşa cum s-a arătat în precedent, ele nu pot fi încadrate în vreunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. şi că, în realitate, nemulţumirea recurentului este legată de faptul că aprecierile făcute de instanţa de apel nu corespund cu cele proprii, instanţa supremă constatând că instanţa de apel s-a aplecat asupra aspectelor semnalate de recurent, a făcut aprecieri asupra lor, iar acest lucru nu valorează nemotivare a hotărârii şi nici nu atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu raportare la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Al treilea motiv de recurs vizează tot încălcarea principiului disponibilităţii şi poate fi încadrat ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Critica este nefondată. Nicăieri în cuprinsul deciziei atacate nu reiese că instanţa de apel ar fi dat primului capăt de cerere o calificare diferită de cea din cererea introductivă de instanţă şi nici că nu ar fi fost în clar cu privire la natura şi configuraţia acesteia, astfel încât să fi fost obligată să ceară părţii lămuriri.

Tot astfel, se reţine că recurentul-reclamant nu a invocat care ar fi, în eventualitatea unei astfel de incertitudini, consecinţele vătămătoare care s-ar fi produs prin soluţionarea apelului, mai ales în contextul în care curtea de apel a examinat apărările părţii legate de acest prim capăt de cerere.

De aceea, critica formulată în cadrul acestui motiv de recurs este nefondată.

Al patrulea motiv de recurs se fundamentează pe susţinerea că decizia atacată modifică şi deturnează probatoriul administrat, încălcând dreptul la un proces echitabil, motiv de recurs care poate fi încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Încadrarea în drept a motivului de recurs este, însă, strict formală, în condiţiile în care recurentul-reclamant critică exclusiv modul de apreciere a probelor administrate, valenţele pe care instanţa de apel le dă acestora, ceea ce constituie aspecte de temeinicie, nu de legalitate, în conformitate cu prevederile art. 483 alin. (3) şi ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., excedând sfera controlului judiciar în calea de atac a recursului.

În cadrul acestui motiv de recurs, s-a mai susţinut că, raportat la considerentele de la fila x paragraful 7 din decizia recurată, se poate reţine că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei, afirmaţie de natură să atragă incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a treia C. proc. civ.

Critica nu este fondată, întrucât textul legal în care aceasta a fost încadrat presupune reformarea hotărârii întemeiate exclusiv pe motive străine cauzei, ceea ce în cauză nici nu se pretinde.

Al cincilea motiv de recurs vizează încălcarea forţei obligatorii a contractului, iar Înalta Curte apreciază că aceasta poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu raportare la art. 969-970 din C. civ. de la 1864.

Un examen al argumentaţiei aduse în sprijinul acestei critici relevă faptul că recurentul-reclamant, plecând de la decizia nr. 2123 din 20 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, susţine că instanţa de apel avea obligaţia de a da eficienţă efectului nulităţii parţiale a clauzei privind dobânda variabilă şi de a respecta, chiar şi în cazul negocierii fără acord, dobânda de 1,5%, stabilită prin contract şi rămasă valabilă după constatarea nulităţii parţiale.

Această susţinere este, însă, fără fundament, în contextul în care prin decizia nr. 2123/2015 s-a stabilit fără putinţă de tăgadă obligaţia părţilor litigante de a negocia efectiv dobânda, fără a se prevedea în vreunul din considerente că, în caz de eşec al negocierii, părţile se vor raporta, pentru trecut şi/sau viitor, la procentul de dobândă stabilit prin contractul iniţial, rămas neafectat de nulitate.

De altfel, plasarea recurentului-reclamant în sensul criticii analizate vine în contradicţie chiar cu poziţia exprimată de acesta în cadrul dosarului în care Înalta Curte a pronunţat decizia nr. 2123/2015, dosar în care el însuşi a solicitat obligarea băncii la o negociere reală a dobânzii, fără a solicita instanţei ca, în caz de eşec al negocierii, să păstreze partea de dobândă din contractul iniţial, neafectată de nulitate.

Ca urmare, în cauză nu se poate vorbi despre încălcarea forţei obligatorii a contractului, neputându-se reţine incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Al şaselea motiv de recurs vizează încălcarea de către instanţa de apel a puterii de lucru judecat a deciziei nr. 2123/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, critică pe cate instanţa supremă o circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât, dacă ar fi găsită întemeiată, ar avea ca efect nesocotirea prevederilor art. 430 - 431 C. proc. civ., norme funciarmente de procedură civilă.

Critica este nefondată, întrucât în esenţă în niciunul din considerentele deciziei nr. 2123/2015 Înalta Curte nu a obligat părţile să negocieze o dobândă variabilă, nu una fixă, ci le-a obligat la negocierea efectivă a dobânzii, acordul lor de voinţă având putere de lege.

În acelaşi sens sunt şi considerentele instanţei de apel, care, făcând referire şi la decizia civilă nr. 4945 din 12 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, a examinat dezlegările date în acest dosar tot din perspectiva obligaţiilor impuse prin decizia nr. 2123/2015, fără a face vreo referire la dosarul nr. x/2010, invocat în motivul de recurs analizat aici.

Pe cale de consecinţă, nu poate fi reţinută incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Al şaptelea motiv de recurs reuneşte în cadrul lui o serie de critici care vor fi evidenţiate şi examinate după cum urmează:

Prima critică pleacă de la premisa că, referitor la al treilea capăt de cerere, s-a modificat situaţia de fapt reţinută în dosarul nr. x/2016 şi că s-a încălcat puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei civile nr. 4945 din 12 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Pentru considerentele expuse în cadrul celui de-al şaselea motiv de recurs, critica poate fi încadrată în ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu raportare la art. 430-431 C. proc. civ. şi, astfel cum este argumentată, este apreciată în cauză ca nefondată.

În primul rând, se constată, din analiza considerentelor deciziei atacate, că niciunde nu s-a reţinut o situaţie de fapt diferită de cea stabilită în dosarul nr. x/2016, această aserţiune neputând fi, de altfel, nici circumscrisă ipotezei art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ce priveşte încălcarea puterii de lucru judecat, instanţa supremă constată prealabil că recurentul-reclamant se limitează la a face o simplă aserţiune şi nu detaliază în ce anume constă, din punctul său de vedere şi raportat la al treilea capăt de cerere, încălcarea efectului pozitiv al menţionatei decizii.

Examinând decizia atacată, Înalta Curte reţine ca fiind de domeniul evidenţei faptul că instanţa de apel, luând în analiză critica referitoare la perioada ulterioară celei din dosarul nr. x/2016, a apreciat pe de o parte că, de vreme ce negocierea nu s-a finalizat, situaţia de fapt a rămas aceeaşi, iar pe de altă parte că din probele administrate a rezultat că eşecul negocierilor a avut la bază culpa recurentului-pârât, ceea ce nu este de natură a contrazice în niciun fel cele statuate prin decizia civilă nr. 4945 din 12 decembrie 2017, pronunţată de tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Ca urmare, Înalta Curte apreciază că în cauză nu se verifică susţinerea despre încălcarea puterii de lucru judecat, astfel că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

A doua critică este întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţinând pe de o parte că se încalcă principiul disponibilităţii şi pe de altă parte că decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii.

În esenţă, plecând de la cele reţinute cu privire la conţinutul celui de-al doilea capăt de cerere, instanţa a schimbat conţinutul acestuia şi astfel a exhibat motive străine de natura pricinii, nu s-a pronunţat asupra a ceea ce s-a cerut şi a încălcat şi principiul disponibilităţii.

Din examinarea considerentelor deciziei atacate Înalta Curte reţine că în instanţa de apel nu a avut loc nicio nouă calificare a capătului doi de cerere faţă de cea reţinută de tribunal, iar aceasta din urmă nu mai poate forma obiectul criticii în calea de atac a recursului, pentru că ar fi făcută omisso medio. În consecinţă, motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Cât priveşte susţinerile referitoare la extinderea efectelor deciziei nr. 2123/2015 şi la situaţii de fapt ulterioare pronunţării acesteia, instanţa supremă constată că, în condiţiile în care instanţa de apel a avut propria evaluare a situaţiei de fapt, aceasta nu poate face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, raportat la dispoziţiile art. 483 alin. (3), raportat la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

A treia critică vizează soluţia dată capetelor de cerere trei şi patru, recurentul-reclamant clamând încălcarea dreptului la un proces echitabil şi lipsa motivelor pe care se întemeiază hotărârea şi invocând expres dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Argumentarea acestei critici conduce la concluzia că, în realitate, recurentul-reclamant contestă modul de stabilire de către instanţa de apel a situaţiei de fapt şi că invocarea încălcării principiului disponibilităţii şi nemotivarea hotărârii au fost făcute strict formal, recurentul-reclamant urmărind în mod nepermis stabilirea în calea de atac a recursului a unei alte situaţii de fapt, aspect ce excedează limitele controlului de legalitate în această cale de atac extraordinară.

În ce priveşte soluţia dată capătului de cerere patru, se constată că recurentul-reclamant nu are nicio critică efectivă care să poată fi circumscrisă vreunuia din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., de aceea aceasta este apreciată ca fiind goală de conţinut.

În cadrul celei de-a patra critici s-a susţinut încălcarea principiului disponibilităţii prin calificarea acestuia ca accesoriu, însă instanţa supremă constată că această calificare a fost realizată de către tribunal, nu a fost contestată în apel, astfel că invocarea ei în recurs este realizată omisso medio şi nu va fi primită în considerarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

A cincea critică este întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu raportare la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţinând în esenţă că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra capetelor de cerere trei şi patru.

Înalta Curte constată că prin sentinţa de fond tribunalul a reţinut caracterul accesoriu al capetelor trei şi patru de cerere, ca urmare, dată fiind soluţia de respingere a capătului de cerere principal, nu a mai procedat la analiza distinctă a acestora.

Această soluţie nu a fost criticată prin apel, deşi recurentul-reclamant avea această posibilitate, astfel încât critica formulată direct în recurs este realizată omisso medio şi nu va fi luată în analiză în conformitate cu dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

A şasea critică este întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi vizează insuficienta motivare realizată de instanţa de apel cu privire la soluţia dată celui de-al şaptelea motiv de cerere.

Critica este nefondată, întrucât raţionamentul expus de către instanţa de apel este logic, coerent, pleacă şi urmăreşte premisele deduse judecăţii de către parte şi se întemeiază pe argumente solide, în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O., curtea de apel reţinând în mod judicios pe de o parte că în cauză prejudiciul moral nu a fost dovedit şi pe de altă parte că, în cazul litigiilor cu consumatorii, declararea ca abuzive a unor clauze contractuale, restituirea sumelor actualizate cu rata inflaţiei şi acordarea de dobânzi penalizatoare realizează o reparaţie adecvată şi suficientă, în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O.

În acest context, Înalta Curte apreciază că premisa de la care pleacă instanţa de apel, anume aceea a lipsei dovezii prejudiciului moral, coroborată cu specificul reparaţiei realizată în litigiile cu consumatorii face de prisos analiza tuturor elementelor răspunderii civile şi, în context, conduce logic la soluţia adoptată, ceea ce fundamentează concluzia că hotărârea atacată este corespunzător motivată sub acest aspect, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Toate considerentele ce preced configurează soluţia de respingere a recursului declarat de recurentul-reclamant împotriva deciziei civile nr. 1966 din 22 noiembrie 2019 ca nefondat.

Recursul incident este fundamentat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi este nefondat.

De principiu, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 teza finală C. proc. civ. au în vedere situaţia în care hotărârea cuprinde numai motive străine de natura cauzei.

Or, această ipoteză nu este nici măcar afirmată de către recurenta-pârâtă şi cu atât mai puţin dovedită în cauză.

Aceasta în condiţiile în care instanţa de apel a făcut o analiză a criticilor din apel plecând de la textul propus de parte - art. 1.496 alin. (1) C. civ., reţinând în mod judicios faptul că debitorul datorează daune-interese pentru neexecutarea benevolă la scadenţă, a determinat în speţă scadenţa şi a stabilit că acestea se situează la nivelul dobânzii, conform art. 1.535 C. civ., argumente perfect aplicabile şi în ipoteza exhibată de recurenta-pârâtă - obligaţie bănească stinsă înainte de sesizarea instanţei, în contextul în care momentul de referinţă este scadenţa obligaţiei.

În consecinţă, în cauză nu se verifică existenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Toate considerentele ce preced au fundamentat convingerea Înaltei Curţi în sensul că recursurile declarate în cauză sunt nefondate, astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., acestea vor fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile principale declarate de recurentul-reclamant A. împotriva deciziilor civile nr. 1966/22.11.2019 şi nr. 689/26.06.2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1966/22.11.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2021.