Territorial jurisdiction for RCA insurance claims by credit assignees: applicability of alternative venue to non-injured parties

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2022

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1). Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara, secţia I civilă, la data de 01 septembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., cu citarea intervenientului forţat C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 1.282,50 RON, cu titlu de pretenţii, reprezentând despăgubire cuvenită pentru lipsa de folosinţă, conform dosarului de daună nr. x, precum şi obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea 132/2017, începând cu data scadenţei debitului principal sus menţionat - data de 16.01.2019 şi până la data achitării efective a acestuia; cu cheltuieli de judecată.

2) Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1). Prin sentinţa civilă nr. 7188 din 07 aprilie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Judecătoria Timişoara, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Timişoara, invocată de pârâtă şi a declinat soluţionarea cererii formulate de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., cu sediul procesual ales la B., şi intervenienta C., în favoarea Judecătoriei Sector 1 Bucureşti.

În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:

Art. 107 alin. (1) C. proc. civ. stabileşte regula generală în materie de competenţă teritorială a instanţelor de judecată, respectiv "cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Or, s-a reţinut, în cazul de faţă, sediul societăţii pârâte este în Bucureşti, Sector l.

Mai mult, s-a reţinut că art. 115 alin. (3) C. proc. civ. privind competenţa alternativă în cauzele ce privesc asigurarile de răspundere civilă nu este aplicabil speţei deoarece vizează doar dreptul persoanei prejudiciate, iar nu şi al altor terţi, inclusiv cesionarul dreptului la despăgubire.

Regulile de competenţă şi excepţiile de la regula generală sunt de strictă interpretare astfel că o competenţă alternativă poate fi aleasă doar de prejudiciat sau asigurat. Cesionarului nu i se transfera dreptul procesual legat de competenţa teritorială alternativă. În acest sens este şi Decizia CJUE pronunţată în cauza C106/2017 în sensul în care drepturile procesuale privind competenta alternativă nu se transferă cesionarului de creanţă fiind drepturi personale ale păgubitului, astfel:

"...nu poate fi invocat de către o persoană fizică a cărei activitate profesională constă printre altele în recuperarea de despăgubiri de la asigurători si care se prevalează de un contract de cesiune de creanţă încheiat cu victima unui accident rutier pentru a-l acţiona în justiţie pe asigurătorul de răspundere civilă al autorului acestui accident asigurător care are sediul într-un alt stat membru decât statul membru în care are domiciliul partea vătămată. în faţa unei instanţe a acestui din urmă stat membru".

Instanţa a mai reţinut că pârâta a depus şi punctul de vedere al Autorităţii de Supraveghere Financiară, prin care comunică că aceste societăţi comerciale, care cumpăra creanţe nu pot avea calitatea de persoane prejudiciate deoarece persoana prejudiciată nu poate transmite dreptul sau de creanţă având în vedere caracterul netransmisibil al acestui drept, fiind o prerogativa exclusivă a persoanei care a suferit prejudiciul.

Din conţinutul art. 115 alin. (3) C. proc. civ., a observat că norma de competenţă este aplicabilă doar cererilor în despăgubiri formulate de către terţii prejudiciaţi, ca atare, "nu intră sub incidenţa acestui text alte cereri derivate din contractul de asigurare", precum cererile de chemare în judecată formulate de societăţile cesionare, cum este şi reclamanta.

Or, s-a reţinut, în prezenta cauză, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de o acţiune în pretenţii, şi nicidecum o cerere în despăgubire formulată de către terţul prejudiciat.

În raport de natura cererii de chemare în judecată, respectiv, o acţiune în pretenţii, a apreciat că instanţa competentă să o soluţioneze este instanţa de la domiciliul pârâtului, în speţă, Judecătoria Sector 1 Bucureşti.

2.2). La data de 8 iunie 2022 cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, secţia I civilă, iar prin sentinţa civilă nr. 8340/2022 din 21 septembrie 2022, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, invocată de instanţă din oficiu; declinată competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. S.R.L., pe pârâta B. S.A. şi pe intervenientul forţat C., având ca obiect pretenţii, în favoarea Judecătoriei Timişoara; s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa în drept să hotărască asupra conflictului de competenţă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele motive:

Dispoziţiile art. 115 alin. (1) C. proc. civ.. nu disting după cum acţiunea este formulată de însăşi persoana păgubită sau de cesionarul dreptului la despăgubire, fiind suficient pentru aplicarea acestei norme ca cererea să fie privitoare la despăgubiri, în materie de asigurare.

Prin urmare, întrucât unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate să o facă, este lipsită de orice fundament juridic interpretarea potrivit căreia, odată cu cesiunea creanţei, raporturile juridice dintre cesionar şi asigurătorul RCA, de la care se pretinde contravaloarea despăgubirii (în speţă, reprezentată de lipsa de folosinţă a autovehiculului avariat), nu mai sunt guvernate de materia asigurării de răspundere civilă.

Pe de altă parte, a apreciat că dispoziţiile art. 115 alin. (3) C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauză, întrucât acestea instituie posibilitatea sesizării şi a unei alte instanţe (pe lângă cea prevăzută de art. 107 alin. (1), respectiv cele prevăzute de art. 115 alin. (1) C. proc. civ.), şi anume cea de la domiciliul sau, după caz, a sediului terţului prejudiciat, însă aceasta doar în măsura în care terţul prejudiciat este cel care are calitatea de reclamant într-o cerere formulată în materia asigurării obligatorii de răspundere civilă.

Or, întrucât reclamanta, care pretinde despăgubirea în baza unui contract de cesiune, nu are calitatea de terţ prejudiciat, este evident că nu se poate prevala de dispoziţiile art. 115 alin. (3) C. proc. civ. pentru a sesiza instanţa de la sediul său social.

Cu toate acestea, aplicând dispoziţiile art. 115 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., instanţa a constatat că Judecătoria Timişoara, cea învestită de reclamantă, este competentă să soluţioneze prezenta cauză, în condiţiile în care se solicită plata despăgubirii pentru lipsa de folosinţă a autovehiculul avariat de la asigurătorul RCA al celuilalt autovehicul implicat, iar riscul asigurat, respectiv accidentul rutier, s-a produs în Timişoara, aşa cum reiese din constatarea amiabilă de accident şi din declaraţia dată în dosarul de daună.

Mai mult, a apreciat, chiar dacă, prin absurd, s-ar reţine că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 115 C. proc. civ., şi dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 9 prevăd o competenţă teritorială alternativă, reclamantul având posibilitatea de a sesiza instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită. Or, pretenţia reclamantei are la bază săvârşirea unei fapte ilicite de către asiguratul RCA.

Instanţa a mai reţinut că, în toate cazurile de competenţă teritorială alternativă, alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente aparţine reclamantului, conform art. 116 C. proc. civ., iar, în situaţia în care acesta ar sesiza o instanţa necompetentă, doar pârâtul este cel care ar putea să invoce necompetenţa teritorială. Or, în situaţia dedusă judecăţii, reclamanta nu a sesizat o instanţă necompetentă, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, astfel încât competenţa de soluţionare a cauzei nu putea fi declinată în favoarea unei alte instanţe deopotrivă competente, dreptul de opţiune revenindu-i exclusiv reclamantului, nu pârâtului sau instanţei competente sesizate.

În fine, a reţinut că în prezenta cauză a fost sesizată prin sentinţa de declinare a Judecătoriei Timişoara, şi nu prin cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă, motiv pentru care, a apreciat că, în situaţia dată, poate să invoce din oficiu necompetenţa teritorială. O interpretare contrară ar conduce la eludarea normelor procedurale care reglementează competenţa teritorială de ordine privată şi dreptul de opţiune al reclamantului în situaţia competenţei teritoriale alternative.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra regulatorului de competenţă

Constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente teritorial să judece pricina, Înalta Curte, în temeiul art. 135 din acelaşi cod, va pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, stabilind competenţa soluţionării acesteia în favoarea Judecătoriei Timişoara, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte legalitatea învestirii în vederea soluţionării conflictului de competenţă, Înalta Curte constată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la emiterea regulatorului de competenţă.

Obiectul prezentului dosar îl constituie cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă, prin care solicită obligarea pârâtei- societate de asigurare la plata sumei de bani reprezentând prejudicii produse acesteia de accidentul auto.

Aşadar, se reţine că izvorul pretenţiilor reclamantei este accidentul auto în care a fost implicat autoturismul acesteia; ca urmare, a chemat în judecată pe pârâta societatea de asigurare, în temeiul răspunderii contractuale, respectiv, a poliţei RCA încheiată.

În vederea stabilirii instanţei competente, Înalta Curte reţine că, potrivit regulii de drept comun înscrise în art. 107 alin. (1) C. proc. civ. "Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. prevede că "În afară de instanţele prevăzute la art. 107 - 112, mai sunt competente: 9. instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă".

Referitor la competenţa teritorială, Înalta Curte mai reţine că, pe lângă instanţa de la domiciliul pârâtei din acţiune (art. 107 C. proc. civ.), în materie de asigurare, potrivit art. 115 C. proc. civ. "cererea privitoare la despăgubiri se va putea face şi la instanţa în circumscripţia căreia se află: 1. domiciliul sau sediul asiguratului; 2. bunurile asigurate; 3. locul unde s-a produs riscul asigurat. (alin. (1); În materia asigurării obligatorii de răspundere civilă, terţul prejudiciat poate introduce acţiune directă şi la instanţa domiciliului sau, după caz, a sediului său. (alin. (3).

În raport de textele legale mai sus citate, în cauză sunt deopotrivă competente atât Judecătoria Timişoara, care este instanţa de la locul săvârşirii accidentului, cât şi Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, care este instanţa de la sediul societăţii pârâte.

Rezultă, aşadar, că terţul prejudiciat (reclamanta din acţiunea de faţă) are posibilitatea să aleagă între instanţele prevăzute la alin. (1) al art. 115 şi instanţa sediului său - conform art. 116 C. proc. civ. "Reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente".

Cum reclamanta din acţiune s-a adresat Judecătoriei Timişoara, şi având în vedere că locul unde s-a produs riscul asigurat (în sensul reglementării de la art. 115 alin. (1) pct. 3. C. proc. civ..) este tot în Timişoara, se apreciază că aceasta s-a prevalat de dispoziţiile mai sus- amintite, în sensul că a ales instanţa în circumscripţia căreia se află locul unde s-a produs accidentul (riscul asigurat).

Această instanţă coincide cu "instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă", conform art. 113 alin. (1) pct. 9. C. proc. civ.

Prin urmare, în raport de considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a pricinii revine Judecătoriei Timişoara.

Cât priveşte reţinerea primei instanţe de declinare, în sensul că, art. 115 alin. (3) C. proc. civ., privind competenţa alternativă în cauzele ce privesc asigurarile de răspundere civilă, nu este aplicabil speţei, deoarece, vizează doar dreptul persoanei prejudiciate, iar nu şi al altor terţi, inclusiv cesionarul dreptului la despăgubire, Înalta Curte constată că o atare diferenţiere nu se regăseşte în lege, textul nu distinge.

Temeiul legal al soluţiei

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Timişoara.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 noiembrie 2022.